Cuvine-se cu adevarat sa te fericim, Nascatoare de Dumnezeu,
cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai marita fara de asemanare decât serafimii,
care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai nascut,
pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim!







Va invitam sa ascultati conferinta Parintelui Galeriu Creatia in viziunea pascala.aac (format aacPlus - 59,6MB - 173 minute, necesita ultima versiune de winamp)

 

Liceul Pedagogic „D. P. Perpessicius”-Brăila

Școala de cântăreți bisericești-Brăila „Sf. Roman Melodul”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PROIECT DE DIPLOMA

 

  LITURGHIA  SFÂNTULUI IOAN GURA DE AUR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Alcătuit de absloventul Păduraru Silviu

la catedra de tipic sub îndrumarea

preotului profesor Vatră Constantin

 

 

 

 

 

 

BRĂILA - 2002

 

 

 

I.INTRODUCERE

 

 

 

 

            Sfânta Liturghie este cea mai de seamă sfântă slujbă obștească a Bisericii rugătoare. Ea este o rânduilă de sfinte rugăciuni în timpul cărora se săvârșește și se aduce jertfă fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină și îcredințată de El Sfinților Săi Apostoli, iar de aceștia urmașilor  lor sfințiți, arhiereii și preoții, pentru a fi săvârșită de-a pururi în Biserica creștină spre pomenirea Lui și spre iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui.

            Sfânta Liturghie este miezul cultului divin, public și comun, precum și culmea cea mai înaltă a trăirii duhovnicești. Mântuitorea jertfă de pe Golgota este irmosul tuturor darurilor, iar Sfânta Liturghie este aducerea necontenită a acestei jertfe și însăși lucrarea Lui în Biserică. Ea este dumnezeiasca și preasfânta Taină a Tainelor lui Iisus Hristos. În ajunul morții Sale pe Cruce, adica Joi seara la Cina cea de Taină, însăși Mântuitorul, serbând Paștile împreună cu ucenicii Săi, luând pâinea și binecuvântând a frânt și a dat ucenicilor Săi, zicând: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”. Luând apoi potirul și mulțumind, le-a dat lor zicând: „Beți dintru acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26, 28; Marcu 14, 22, 24; Luca 22, 19, 20; I Corinteni 11, 23, 25).

            În Biserica Ortodoxă avem trei Sfinte Liturghii:

a)      Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (+407)

b)      Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei (+379)

c)      Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite a Sfântului Grigorie cel Mare (Dialogul), Episcopul Romei (+604)

 

Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se oficiază in toate celelalte zile de Duminici și sărbători din timpul anului în care nu se săvârșește vreuna din celelalte două Sfinte Liturghii. Aceasta este Liturghia obișnuită în Biserica Ortodoxă, săvârșindu-se de cele mai multe ori în cursul anului bisericesc. Autorul acesteia este Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului.

            Acest mare dascăl și luminător al lumii s-a născut în Antiohia, cel mai frumos oraș al Asiei, la anul 344. S-a botezat târziu, la vărsta de 20 de ani. A studiat Sfânta Scriptură, avându-l ca profesor pe Diodor din Tars (+393) șsi coleg pe Teodor, episcopul Mopsuestiei (+428).

În anul 374, după moartea mamei sale, Sfântul Ioan Gură de Aur se retrage în munții Antiohiei, unde timp de patru ani se exercită în asceză. În anul 380, episcopul Meletie al Antiohiei l-a hirotonit diacon, servind în treapta diaconiei șase ani. În timpul diaconatului, deși nu primise Taina Preoției, a scris tratatul „Despre Preoție”, în șase părți.

În anul 386, episcopul Flavian al Antiohiei l-a hirotonit preot, încredințându-i și misiunea de predicator.

În timpul celor 12 ani de preoție, Sfântul Ioan Gură de Aur a dezvoltat o activitate misionară și predicatoare, care i-au creat o mare celebritate. Faima lui de predicator, exeget și ascet a contribui să fie ales, la moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului în 397, patriarhul capitalei, prin influența lui Eutropiu, ministrul atotputernic al împăratului Arcadie, fiind hirotonit la 26 februarie 397.

Datorită talentului său predicatorial i s-a dat numele de Hrisostom care înseamnă Gură de Aur. Opera Sfântului Ioan Gură de Aur este considerabilă. El a fost într-adevăr cel mai mare orator creștin al sec. IV și putem spune al tuturor timpurilor.

Una dintre operele sale este și Sfânta Liturghie care îi poartă și numele.

Sfânta Liturghie se săvârșește în mânăstiri și catedrale episcopale în fiecare zi. În bisericile de enorie se săvârșește de obicei în zilele de Duminică și de sărbători, iar în zilele din cursul săptămânii se face numai atunci când este nevoie, mai ales sâmbăta, când se fac pomeniri și Parastase pentru morți.

Cât privește vremea anumită sau ceasul din zi la care trebuie să înceapă slujba Sfintei Liturghii, după predania veche a Bisericii, este ceasul al treilea din zi, care corespunde cu ceasul 9 dimineață, când Mântuitorul a fost răstignit pe Cruce (Marcu 15, 25) și când s-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinții Apostoli. De va fi nevoie, se poate săvârși și mai devreme sau mai târziu, dar nu mai înainte de ziuă și nici după amiază.

Abateri de la această regulă se fac numai la anumite praznice împărătești, și anume la Paști, la Crăciun (nu peste tot) și în unele locuri la Bobotează, când Sfânta Liturghie se săvârșește dis-de-dimineață.

Sunt și zile din cursul anului în care nu se face Liturghie nici chiar în mânăstiri, și anume în cele în care Tipicul și cărțile de slujbă prevăd ajunarea deplină, Miercuri și Vineri din săptămâna brânzei, luni și marți din prima săptămână a Postului Mare, în Vinerea Patimilor, Vinerea dinaintea Crăciunului și a Bobotezei, când aceste două sărbători cad Duminică sau Luni.

Sfânta Liturghie se săvârșește numai în biserică sau în paraclise și capele sfințite și cu Sfântul Antimis în locul cel mai sfânt bisericii, și anume în Sfântul Altar. Numai în cazuri cu totul excepționale, ca de pildă pe câmpul de luptă și numai cu învoirea episcopului locului, se mai poate săvârși și în afară de biserică, într-o casă sau într-un loc curat pe o masa pe care se întinde Sfântul Antimis. Fără el nu se poate săvârși Sfânta Liturghie nici în biserică, nici în afară de biserică.

Sfănta Liturghie poate fi săvârșită numai de către arhierei și preoțti cu hirotonie legală, adica sfințiți si așezați după rânduiala canonică a Bisericii. Cei caterisiți sau îndepărtați din slujbă și cei vinovați de păcate grele nu mai pot liturghisi. Diaconul nu poate sluji singur, ci totdeauna numai cu arhiereul sau cu preotul. În afară de preot, pentru săvârșirea Sfintei Liturghii mai trebuie cel puțin un cântăreț care să dea răspunsurile la strană și să ajute pe preot în anumite momente la slujbă.

Această Sfântă lucrare nu este altceva decât: „Cina cea de Taină”, prin  care se continuă până astăzi, împărtășirea cu Trupul și cu Sângele Domnului Hristos, după însăși porunca Lui: „Aceasta să o faceți întru pomenirea mea” (Luca 22, 19).

Precum precizează un mare tâlcuitor al Liturghiei Ortodoxe[1], săvârșirea Liturghiei urmărește un dublu scop: unul direct sau apropiat, și anume sfințirea Darurilor de jertf㠖 adică prefacera pâinii și a vinului în Sfântul Trup și Sânge al Domnului, și altul indirect și mai depărtat, adică sfințirea credincioșilor pentru împărtășire lor cu Sfintele Taine.


II.PĂRȚILE SFINTEI LITURGHII ȘI TÂLCUIREA LOR

 

 

            Slujba Sfintei Liturghii se împarte în trei părți mari:

II.1. Proscomidia

II.2. Liturghia Catehumenilor

II.3. Liturghia Credincioșilor

 

II.1. PROSCOMIDIA

 

Este prima parte a Sfintei Liturghii, fiind ritualul sau rânduiala pregătirii și binecuvântării (afierosirii) Cinstitelor Daruri, adică a materiei jertfei liturgice. În Liturghier, acestă rânduială are forma și întinderea unei adevărate slujbe aparte, cu un titlu propriu, cu o formulă introductivă, de binecuvântare la început și cu una la încheiere, otpust sau apolis, la sfârșit. Cu toate acestea, Proscomidia nu trebuie socotită ca o slujbă deosebită de Liturghia propriu-zisă, sau independentă de ea, ci ca o parte integrantă și indispensabilă a rânduielii Liturghiei.

Spre deosebire de celelalte  două părți ale Liturghiei, Proscomidia se săvârșește toată în Sfântul Altar – și anume în partea lui de Nord-Vest, la masa numită proscomidiar (altarul proaducerii), care are fie forma unei firide (scobituri) în peretele de Nord al altarului, fie forma unei cămăruțe sau încăperi aparte, care comunică cu altarul printr-o deschidere terminată sus în formă de arc. De asemenea, Proscomidia se deosebește de celelalte două părți ale Sfintei Liturghii și prin aceea că ea este săvârșită în întregime numai de preot, fără participarea credincioșilor (a cântăreților) și fără ca credincioșii să vadă sau să audă ceva din ea.

În timpul acestei părți a Sfintei Liturghii se săvârșeșete tăierea prescurii în vederea scoaterii Sfântului Agneț; dar totodată ea este și o preînchipuire a jertfei, închipuind plecarea Domnului din lume, calea Sa către Tatăl, prin moarte, pe care a robit-o, după cum a zis chiar El: „Las lumea și la Tatăl mă duc”.

De aceea, înfigând de mai multe ori copia, preotul taie astfel pâinea și împarte cuvintele profetice în tot atâtea părți,potrivind fiecare parte a lor cu fiecare tăietură, ca să arate că actul simbolic nu este decât traducerea in faptă a acelor cuvinte. Vrea să spună că, după cum acest Agneț, pentru a fi afierosit lui Dumnezeu și sfințit, a fost mai înainte despărțit de restul prescurii, tot așa și Domnul S-a deosebit de oameni, la a căror fire   S-a făcut părtaș prin iubire Sa de oameni și „ca o oaie spre junghiere S-a dus” și c㠄așa s-a luat de pe pământ viața Lui” (Isaia 53, 7-8).

Adăugând apoi și restul proorociei și așezând Agnețul pe Sfântul Disc, preotul săvârșește și rostește cuvintele prin care se vestește insași jertfa și moartea Domnului: „Junghie-se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii…” (Ioan 1, 29). Rostind și săvârșind acestea, preotul arată felul morții Mântuitorului: el întipărește în pâine crucea, arătând astfel că jertfa s-a săvârșit pe cruce. După aceea străpunge Agnețul în partea dreaptă, amintind astfel împungerea sfintei coaste; de aceea, cuțitul cu care se face împungerea, se numește suliță (copie), și e făcut chiar în formă de suliță, aducându-ne aminte de sulița de la răstignire. Înfățișând împungerea prin acte amintitoare, preotul citește și cuvintele istorisirii: „Iar unul din ostași cu sulița a împuns coasta Lui” (Ioan 19, 34). De asemenea, istorisește despre sâgele și apa care au curs din rană, arătâdu-le prin acte simbolice: toarnă vin și apă în sfântul potir, zicând: „Și îndată a ieșit sânge și apㅔ (Ioan 19, 34).

Cele rostite și săvârșite în pâine (Agneț), prin care se închipuie moartea Domnului, au numai valoare de figuri și de simboluri; pâinea a rămas tot pâine, însă aprimit însușirea de a fi consfinșită ca dar lui Dumnezeu și pentru aceasta ea portă chipul trupului Domnului la prima Sa vârstă, trup care dintru început era hărăzit ca dar. De aceea, preotul istorisește și arată în chip intuitiv, în pâine, minunile întâmplate cu acel trup când era de curând născut și așezat încă în iesle. Așezând deasupra pâinii așa nunmitul asterisc (steluța), zice: „Și iată, venind steaua, a stătut deasupra unde se afla Pruncul” (Matei 2, 9).

Apoi rostește și cele ce spuseseră cu mult mai înainte Proorocii despre Prunc ca despre Dumnezeu, pentru ca nu cumva, din pricina întrupării și a înfățișării omenești, oamenii să-și închipuie lucruri mici și nevrednice de dumnezeirea Sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit…” (Ps. 33, 6 )[2]; „Domnul a împărățit, întru podoabă S-a îmbrăcat…” (Ps.92, 1); „Acoperit-a cerurile bunătatea Ta și de înțtelepciunea Ta este plin tot pământul” (Avacum 3, 3), zicând acestea, preotul acoperă darurile, adică pune sfintele acoperăminte peste disc și potir; căci acoperită (necunoscută) era până atunci puterea Dumnezeului întrupat, până la vremea minunilor și a mărturiei celei din cer (Matei 3, 17). Dar cei ce șstiau că El este Acela despre care s-a zis: „Domnul a împărărățit, întru podoabă S-a îmbrăcat” și că despre El vorbeau toate proorociile dumnezeiești de mai sus, Îl cunoșteau și Îl cinsteau ca pe Dumnezeu, căutând la Dânsul acoperământ. Gândind astfel de lucruri, preotul zice peste darurile acoperite: „Acoperă-ne pe noi cu acoperamântul aripilor Tale” (Ps. 16, 8) și tămâiază peste tot.

Astfel, rostind și săvârșind acestea și rugându-se pentru implinirea scopului sfintei slujbe, vine la Sfânta Masă și stând înaintea ei, începe Sfânta Liturghie.

 

 

  II.2. LITURGHIA CATEHUMENILOR

 

 

Această parte se numește Liturghia Catehumenilor sau a celor chemați, pentru că în vechime, pe lângă crestinii botezați puteau lua parte la ea și catehumenii, adică aceia care se pregăteau să intre în creștinism, trebuind să învețe mai întâi adevărurile de credință creștină. Ea ține de la Binecuvântare până la cuvintele „Cei chemați,ieșiți…”, când catehumenii trebuiau să părăsească biserica.

Părțile cele mai importante ale Liturghiei Catehumenilor sunt următoarele:

-          Binecuvântarea mare

-          Ectenia mare

-          Vohodul mic sau ieșirea cu Sfânta Evanghelie

-          Imnul trisaghion (Sfinte Dumnezeule…)

-          Citirile din Sfânta Scriptură (Apostolul și Evanghelia)

-          Ectenia stăruitoare sau întreită

-          Ectenia pentru catehumeni

 

La începutul Liturghiei se dă binecuvântarea cea mare: „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururi și în vecii vecilor”. Spunând aceste cuvinte, preotul face semnul Sfintei Cruci cu Evanghelia peste antimisul de pe Sfânta Masă. Credincioșii, binecucântând împreună cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvântați ei înșiși de El. Prin aceste cuvinte se exprimă și o speranță că vom face parte din împărăția cerească, din împărăția luminii și a iubirii Preasfintei Treimi, a Cărei intrare o pregătește Sfânta  Liturghie[3].

Ectenia mare este o rugăciune rostită de diacon, în mijlocul bisericii sau de un preot din altar și alcătuită din mai multe cereri pentru felurite trebuințe sufletești și materiale ale credincioșilor.

Antifoanele care urmează după Ectenia mare sunt trei imne cântate la strană. Dintre acestea unele au fost alcătuite de împăratul bizantin Justinian în cinstea Mântuitorului.

Fiind alcătuite parte din versete din Psalmi, parte din cântări ale Legii Noi, antifoanele ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul venise pe pamânt, era în lume, dar lumea încă nu-L cunoaștea. Ele închipuie vremea dinainte de Sfântul Ioan Botezătorul, dinainte de a se aprinde Lumina (Ioan 1, 8-10), când era încă nevoie de prooroci care să vestească venirea Domnului. De aceea se cântă la antifoane psalmii profetici, în care se proorocește această venire.

Fericirile alcătuiesc antifonul din urmă. Ele fac parte din cea dintâi cuvântare mare (Predica de pe munte), ținută de Mântuitorul Hristos oamenilor (Matei 5, 3-12) și închipuie începerea lucrării în lume a Domnului. Deschiderea ușilor împărătești la sfârșitul antifonului al III-lea arată că Mântuitorul Hristos iese din taina vieții necunoscute de pâna acum și se arată lumii.

Apoi urmează Vohodul cel mic sau ieșirea cu Sfânta Evanghelie. Închipuie iesirea Mântuitorului în lume, spre propovăduirea Evangheliei. Sfânta Evanghelie intruchipează pe Hristos însuși, de aceea se cântă: „Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos”. Luminile care sunt purtate înainte închipuie pe Sfântul Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul, cel care a pregătit calea Domnului (Marcu 1, 2-3), și pe toți proorocii Legii Vechi, care au prevestit venirea Lui.

Prin cuvintele „Înțelepciune drepți” preotul sau diaconul arată poporului Sfânta Evanghelie, înălțând-o în văzul tuturor, înainte de a intra în Sfântul Altar. Prin ele preotul vrea să spună credincioșilor: „Această Sfântă Evanghelie, care se va citi îndată, este singura și adevărata înțelepciune: înțelepciunea dumnezeiască (I Cor. 1, 24-30 și Col. 2, 2, 3); se cuvine, deci s-o ascultați stând drepți în picioare, în semn de respect”.

Apostolul, adică citirea unei bucăți din Faptele  sau Epistolele Apostolilor, închipuie trimiterea Sfinților Apostoli la propovăduire, iar citirea Evangheliei închipuie pe însuși Mântuitorul propovăduind mulțimilor.

Cădirea sau tămâierea din timpul Apostolului închipuie atât Sfinții Apostoli, cât și mireasma învățăturii dumnezeiești răspândită de ei în toată Biserica, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Mulțumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea  biruitori în Hristos și descoperă prin noi, în tot locul mireasma cunoștinței Sale! Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc și între cei ce pier” (II Cor. 2, 14-15).

 

 

II.3. LITURGHIA CREDINCIOȘILOR

 

 

            A treia parte a Liturghiei este Liturghia credincioșilor. Se numește așa pentru că în vechime nu puteau lua parte la săvârșirea ei decât credincioșii, adică creștinii care primiseră botezul și care nu se făcuseră vinovați de păcate grele. Cei ce trebuiau să se pocăiască pentru păcate ieșeau din biserică odată cu catehumenii. Este cea mai sfântă parte a Liturghiei fiindcă în timpul ei se săvârșește Sfânta Taină a Euharistiei. De aceea se mai numește și Liturghia Euharistică sau propriu-zisă. Începe cu ectenia „Câți suntem credincioși, iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm” și ține până la sfârșitul Liturghiei.

            Miezul sau inima Liturghiei credincișilor este săvârșirea sau aducerea Sfintei Jertfe, adică sfinșirea și prefacerea Darurilor în Sfântul Trup și Sânge și apoi împărtășirea cu ele.

            Vohodul mare sau ieșirea cu Cinstitele Daruri este strămutarea sărbătorească a cinstitelor Daruri de la proscomidiar, unde au fost pregătite, prin mijlocul bisericii, la Sfânta Masă, unde urmează să fie sfințite prin puterea Duhului Sfânt invocată de episcopul sau preotul liturghisitor asupra lor (Epicleza). Aceasta închipuie ultimul drum făcut de Domnul din Betania în Ierusalim, înainte de Patimile și moartea Sa, adică intrarea Sa triumfală în Ierusalim, unde trebuia să se jertfească. Mai înseamnă procesiunea de îngropare a Domnului, adică ducerea Sfântului Său Trup de la Golgota la locul unde era săpat mormântul. Preotul și diaconul, care poartă Sfântul Disc și Sfântul Potir cu cinstitele Daruri, închipuie acum pe Iosif din Arimateea și pe Nicodim, care au coborât trupul Domnului de pe Cruce si l-au pus în mormânt.

            Preotul oprindu-se cu cinstitele Daruri în mijlocul bisericii, face pomeniri după pilda tâlharului răstignit în dreapta lui Iisus, care a câștigat făgăduința Raiului, pentru că l-a rugat pe Domnul: „Pomenește-mă Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!” (Luca 23, 42).

Preotul după ce intră cu cinstitele Daruri în Altar le așază pe Sfântul Antimis care este întins pe Sfânta Masă, ia acoperămintele cele mici și le pune deoparte, pune peste Sfântul Disc și Sfântul Potir acoperământul cel mare, le tămâie și apoi închide ușile împărătești și trage dvera.

Sfânta Masă închipuie acum Golgota (locul Răstignirii) sau grădina în care se afla mormântul Domnului. Așezarea cinstitelor Daruri pe ea înseamnă punerea în mormânt a Domnului. Sfântul Antimis și Sfântul Disc țin locul mormântului; cele două acoperăminte mici sunt ștergarul sau năframa pusă pe fața Domnului si giulgiurile cu care a fost înfășurat; acoperamântul cel mare este piatra pusă pe intrarea mormântului; cădirea Darurilor amintește armatele cu care a fost uns trupul Domnului și miresmele aduse de sfintele femei mironosițe la îngropare (Ioan 19, 39-40). Steluța care rămâne pe Sfântul Disc este pecetea pusă pe piatra mormântului, închiderea ușilor împărătești închipuie pogorârea Domnului la Iad cu sufletul, iar tragerea dverei închipuie înconjurarea mormântului cu straja (Matei 27, 62-66). De aceea și rugaciunile pe care le rostește acum preotul ne vorbesc de patimile, moartea și îngroparea Domnului.

Înainte de sfințirea Darurilor se face mai întâi pregătirea sufletească a credincioșilor, în vederea acestei înfricoșate clipe a Sfintei Liturghii. Această pregatire care ni se cere pentru a lua parte cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe se face prin iubire si pace între noi și credință fierbinte.

Iubirea dintre noi ne-o arătăm după o ectenie în care rugăm pe Dumnezeu să nea dea o zi bună de pace, iertare de greșeli, sfârșit creștinesc și răspuns bun la înfricoșata judecata de apoi, diaconul ne îndeamnă: „Să ne iubim unii pe alții…” (Ioan 13, 34 și 15, 12).

Iar credința comună ne-o arătăm prin rostirea Crezului sau a Simbolului Credinței, care vrea să spună că pe lânga iubirea unuia față de altul, ni se cere și credința dreaptă (ortodoxă), pentru a putea lua parte cu vrednicie la Sfânta Jertfă. De aceea se cuvine ca fiecare din noi să rostim în acest moment Crezul.

În vechime prin cuvintele „Ușile, ușile; cu înțelepciune să luăm aminte!”, prin care preotul (diaconul) vestește rostirea Crezului, se atrăgea luarea-aminte a slujitorilor care păzeau ușile de intrare ale bisericii (diaconițe și ipodiaconi), săși sporească băgarea de seamă  ca nimeni din credincioșii dinăuntru să nu mai iasă afară și nici un necreștin (catehumen, eretic sau penitent) să nu intre în biserica în timpul înfricoșatei Judecăți. Azi, aceste cuvinte sunt păstrate ca un îndemn spre asculatarea cu luare aminte a Crezului.

Cuvintele „Mila păcii, jertfa laudei” arată darurile Jertfei duhovnicești sau nemateriale pe care credincioșii o aduc din partea lor odată cu Jertfa cea adevărată adusă de preot în numele lor. Aceste daruri ale jertfei sunt cele trei virtuți: mila, pacea și jertfa de laudă (cântarea) pe care Sfânta Scriptură le recomandă adesea ca adevărate daruri de jertfă bineplacută lui Dumnezeu, în locul jertfelor sângeroase ale Legii Vechi.

După ce preotul îndeamnă pe credincioși: „Să mulțumim Domnului”, el însuși mulțumește lui Dumnezeu, în numele credincișilor, pentru toate binefacerile mântuirii, înceand să citească în taină o lungă rugaciune numit㠄anafora”, adică rugaciunea aducerii Sfintei Jertfe. Această rugăciune este partea cea mai de seamă și mai sfântă din Liturghie. Ea cuprinde o înfățișare pe scurt, a faptelor de seamă în istoria mânturii lumii; preotul aduce lui Dumnezeu-Tatăl o fierbinte mulțumire și slavire pentru toate binefacerile dăruite neamului omenesc, Îl roagă să prefacă Darurile de pe Sfânta Masă în Sfântul Trup și Sânge și să le primească drept daruri și jertfă și apoi mijlocește, pentru ca, prin ele, toată Biserica să dobândească împlinirea cererilor și dorințelor ei.

Sfințirea și prefacerea Darurilor se face în timp ce credincioșii cânt㠄Pre Tine Te lăudăm…”, iar când preotul citește epicleza, adică acea parte din rugăciunea de aducere, în care imploră pe Dumnezeu să trimită pe Sfântul Duh spre a sfinți și a preface Darurile. Atunci este clipa cea mai sfântă din tot cursul Sfintei Liturghii, căci Sfântul Duh coboară și sfințește pâinea și vinul, prefăcându-le în Sfântul Trup și Sânge.

De aici înainte cinstitele Daruri devin Sfintele Daruri. Ele nu mai sunt doar niște simboluri sau închipuiri ale firii omenești a Mântuitorului – ca până acum - , ci însuși Sfântul Trup și Sânge al Domnului, păstrându-și doar înfățișarea văzută de pâine și de vin.

Deoarece de aici înainte Mântuitorul se află de față printre noi, cu Sfântul Său Trup și Sânge, preotul citește, tot în taină, partea de la sfârșitul marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, adică rugăciunea de mijlocire pentru toată Biserica. În semn de deosebită cinstire este pomenită și Maica Domnului. În cinstea ei se cântă la strană Axionul („Cuvine-se cu adevărat”), adică imnul pentru preamărirea Sfintei Fecioare. În timpul acesta, preotul binecuvîntează anafora care se va împărți la sfârșitul Liturghiei.

Cuvintele „Pre toți și pre toate”, cu care răspunde strana înseamnă că ne rugăm ca Dumnezeu să pomenească pe toți creștinii și pe toate creștinele pe care credinciosul îi are în gând, pentru ca toți să se împărtășească din roadele binecuvântate ale Sfintei Jertfe.

Înainte de împărtășirea cu Sfintele Daruri se face o scurtă pregătire a preotului și credincioșilor care constă în:

1.      O ectenie, în care ne rugăm ca Dumnezeu să primească Darurile noastre, trimițându-ne în schimb mila și harul Său;

2.      Două rugăciuni în care preotul se roagă în taină lui Dumnezeu să ne ajute a ne împărtăși cu vrednicie cu Sfintele Taine;

3.      Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru) pe care o cântă sau o rostesc credincoșii, în semn ca ei simt acum că sunt pregătiți și vrednici să se numească fii ai lui Dumnezeu, Să-L cheme pe Tatăl nostru, al tuturor, și Să-L roage ca să le dea nu numai „pâinea noastră cea de toate zilele”, ci și „pâinea cea cerească”, adică Trupul lui Hristos din care cel ce va gusta va fi viu în veci (Ioan 6, 48, 50-51, 55, 58), dobândind înfierea cea după har.

În Sfântul Altar pregătirile pentru împărtășirea încep când preotul ia în mâini Sfântul Trup (Agneț) și-l înalță de pe Disc, cu cuvintele: „Să luăm aminte! Sfintele, Sfinților!”. Înălțarea Sfântului Agneț închipuie înălțarea Domnului pe Cruce, iar cuvintele „Sfintele, Sfinților!” vor să spună că Sfintele Daruri se vor da numai celor sfinți, adică acelora care s-au pregătit în chip deosebit și sunt vrednici să le primească.

Înainte de împărtășire preotul împarte Sfântul Trup în 4 părți: prima parte (aceea pe care sunt întipărite inițialele „IS”) o pune în Potir, închipuind cu aceasta reunirea Sfântului Trup cu Sfântul Sânge, adică Învierea Domnului, din a doua (cea cu inițialele „HS”) se împartășesc sfințiții slujitori, iar celelalte două (cele cu inițialele „NI” și „KA”) se pun în Sfântul Potir după împărtășirea clericilor, pentru a se împărtăși credincioșilor din ele. Pregătirea Sfântului Sânge se face turnând in Sfântul Potir căldura sau apa caldă și este binecuvântată de către preot. Căldura sau apa caldă inchipuie căldura Sfântului Duh celui de viață făcător, arătând că, chiar în moarte, Dumnezeirea nu a fost despărțită de Sfântul Trup, ca și dumnezeiescul suflet. Totodată ea inchipuie căldura vieții pe care Sfântul Duh o toartnă din nou în mădularele moarte, prin înviere: „Trimite-vei duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului” (Ps. 103, 31). Se toarnă în Sfântul Potir, pentru ca să se dea, în clipa împărtășirii, simțirea adevărată a sângelui viu și cald, curs din coasta și din rănile cuielor celui răstignit pentru noi.

Sfințiții liturghisitori se împărtășesc la fiecare Liturghie, în Sfântul Altar, ca Sfinții Apostoli la Cina cea de Taină. Sfânta Masă ține atunci locul Mesei de la Cină. În timpul acesta, corul cântă Chinovicul (Priceasna), adică imnul împărtășirii, iar preotul iese după aceea în fața Sfintelor Uși sau pe Amvon și rostește predica.

Când sunt credincioși de împărtășit, preotul toarnă în Sfântul Potir cele două părți din Sfântul Trup însemnate cu „NI” și „KA”, deschide Sfintele Uși și cheamă pe credincioși prin cuvintele: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și dragoste să vă apropiați”.

Ultima arătare a Sfântului Potir și ducerea lui la Proscomidie, înseamnă ultima arătare a Domnului către Ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor și înălțarea Lui la Ceruri. Sfânta Masă rămâne acum Scaunul slavei lui Dumnezeu-Tatăl, iar Proscomidia, Din dreapta ei, este șederea Fiului de-a dreapta Tatălui, întru slavă.

Sfânta Liturghie se termină după o scurtă ectenie de mulțumire pentru primire Sfintei Împărtășanii, preotul iese în naos și rostește cea din urmă rugăciune, numită a Amvonului, din mijlocul bisericii. Apoi face apolisul, adică încheierea Liturghiei, binecuvântând credincioșii și cerând îndurarea lui Dumnezeu și ajutorul tuturor Sfinților.

După aceasta iese în fața iconostasului și miruiește pe credincioși rostind la fiecare: „Ajutorul meu de la Domnul , Cel ce a făcut cerul și pământul!”. Această ungere închipuie dobândirea Sfântului Duh peste Biserică, fiind un fel de pecetluire cu semnul darurilor dumnezeiești pe care le-a dobândit fiecare din cei ce au luat parte la sfânta slujbă. Se împarte apoi credincioșilor anafora. După unii invățați, aceasta ar fi o rămășiță sau aducere aminte de agapele sau mesele frățești, de obște, care aveau loc la sfârștul Liturghiei, în Biserica primilor creștini.

Anafora este din restul prescurei din care s-a scos Sfântul Agneț și care închipuie pe Sfânta Fecioară; ea este binecuvântată de preot în timpul Axionului, adică al imnului cântat în cinstea și spre slava Sfintei Fecioare. De aceea, împărțirea ei la sfârșitu Liturghiei închipuie rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul Bisericii, după înălțarea Dumnezeiescului ei Fiu.


III. NEAJUNSURILE CE SE POT ÎNTÂMPLA PREOTULUI CARE SLUJEȘTE

 

Preotul care slujește Liturghia, de se va îmbolnăvi, mai înainte de sfințire Trupului și Sângelui Domnului, încât nu-i va fi cu putință să lucreze, sau va fi pe moarte, să înceteze slujirea.

Iar de se va întâpla aceasta după sfințirea și săvârșirea Tainelor, alt preot de va fi acolo, ascultând Liturghia, să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie, începând din locul unde a lăsat preotul cel  dintâi.

Iar de nu a murit preotul  care s-a îmbolnăvit, ci este viu și poate să primească Dumnezeieștile Taine, preotul care slujește în locul lui, să frângă o părticică mică din Sfântul Agneț și cu lingurița luând Dumnezeiescul Sânge, să-l împărtășească și să se împărtășească și el însuși după rânduială și să sfârșească slujba, după obicei.

De nu va fi însă alt preot care să săvârșească Liturghia și să potrivească Sfintele Taine, atunci un om din cei cu bună cucernicie și curat, luând procovățul, neatingându-se cu mâna goală, să acopere bine Sfintele Taine ca să nu poată intra nimic pe sfântul disc sau în sfântul potir, pâna când va veni alt preot, care să săvârșească deplin Sfânta Liturghie, în altă zi sau pe sau pe altă sfântă masă și in aceeași zi, începând de la Proscomidie și scoțând alt Agneț, pe care sa-l sfințească în timpul slujbei de vreme ce el nu a fost la ascultarea Liturghiei. Iar după potrivirea Agnețului celui nou ce s-a sfințit, să potrivească și Agnețul cel mai dinainte și Dumnezeiescul Sânge să-l bea, sau turnându-l în sfântul potir,  toate împreună, la proscomidiar, să le potrivească.

De se va întâpla aceasta mai înainte de sfințirea Cinstitelor Daruri, altul sau și același preot, săvârșind deplin Dumnezeiasca Liturghie, după aducerea la proscomidiar a Dumnezeieștilor Taine și după potrivirea lor, să potrivească și pâinea și vinul ce au rămas, însă nu ca pe Trupul și Sângele lui Hristos, ci ca pe o pâine și un vin binecuvântate.

Iar de va înecepe preotul a sluji Sfânta Liturghie, și la lucrarea Proscomidiei fiind, sau și la Liturghie,până la Vohodul cel Mare și va fi chemat pentru oarecare nevoie a morții ce se va întâmpla, sau să boteze, sau să mărturisească, însă nu departe, să lase la acel loc slujirea și să se ducă acolo și, dând bolnavului ce se află la ceasul morții, nădejde de mântuire, împărtășindu-l și întorcându-se, să săvârșească mai departe Dumnezeiasca Liturghie. Iar în biserică va porunci să se citească din Apostol sau din Psaltire sau canoane sau vreo învățătură folositoare de mântuire, ca să folosească în acea vreme credincioșilor ce se află în biserică.

De va zăbovi însă acolo din vreo întâmplare de nevoie și va întârzia mult, de se va fi facut numai Proscomidia, să înceteze de a mai sluji în ziua aceea, și a doua zi sp facă Liturghia toată de la început.

După Vohodul cel Mare și după sfințirea Darurilor, să nu întrerupă Liturghia, ci să o ducă până la capăt, lasând pe cel bolnav, în tot timpul acesta în grija lui Dumnezeu.

Dacă vreun preot, slujind Liturghia, nu se va împărtăși cu Dumnezeieștile Taine, afară de întâmplarea că se va îmbolnăvi în timpul slujbei, foarte greu și de moarte, va greși  și sub canonul caterisirii va cădea. Sub aceeași vină cade și împreună-liturghisitorul, dacă nu se împărtășește.

De vor năvăli vrăjmașii sau cei de alt neam, ereticii sau păgânii și ucigașii, în vremea când slujește preotul, și slujba nicidecum nu se putea săvârși, să potrivească Sfintele, ca să nu rămână și să fie batjocorite și călcate în picioare de dușmani și apoi să fugă, de va putea. Iar de nu va fugi, mai bine va face; că de va fi omorât, cununa muceniciei va lua.

Dacă în timp ce preotul slujește Dumnezeiasca Liturghie se va aprinde biserica, sau de vreo  furtună sau din altă pricină va începe a cădea biserica deasupra, să ia Sfintele cu pază, împreună cu antimisul și să iasă din biserică și în alt loc de cinste, pe același antimis, să săvârșească până la capăt Dumnezeiasca Liturghie, începând de la locul unde a lăsat-o când a ieșit.


IV. CE ESTE DATOR A URMA PREOTUL DUPĂ SĂVÂRȘIREA

DUMNEZEIEȘTII  LITURGHII

 

           

Îndată de împărtășirea cu Dumnezeieștile Taine, preotul sau diaconul esta dator ca rămășița Dumnezeiescului Trup de pe disc să o toarne în sfântul potir, cu toată luarea aminte, ca nici o fârâmitură, oricât  de mică, să nu cadă de pe disc sau să rămână pe disc. Și pentru aceasta cu buretele de pe antimis, să șteargă bine discul deasupra sfântului potir, căutând bine să nu rămână ceva pe el. De asemenea, de este ceva pe antimis sau pe iliton, strângând bine cu buretele pe disc, să pună în sfântul potir. Să ia seama să nu rămână nimic pe el. Așa este dator preotul să facă, întotdeauna, la fiecare Liturghie, căci nefăcând așa, va cădea sub păcat de moarte și își va putea pierde darul preoțesc.

Iar antimisul sau ilitonul, să nu le scuture niciodată pe foc sau pe apă,  căci pe ele nu rămân decăt fărâmituri din Dumnezeiescul Trup, din nepurtarea de grijă a preotului.

După săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, la potrivirea rămășițelor Sfintelor Taine, la proscomidiar, preotul să aibă toată grija ca nimic din fărâmituri, fie cât de mici, sau din picături, să nu rămână în sfântul potir. Pentru aceasta, nu numai o dată, ci și de două ori și de trei ori spălând potirul, să bea, și după aceea cu buretele, sau cu un ștergărel făcut anume pentru aceasta să îl șteargă, și buretelesau ștergărelul acela să îl lase în sfântul potir. Iar la proscomidiar, când vor fi aduse Sfintele Taine, să fie lumânarea aprinsă până când vor fi potrivite Sfintele.

 

 

 

 

 

 

 


V. ÎNSEMNĂTATEA SFINTEI LITURGHII

 

Sfânta Liturghie, slujba Jertfei creștine, este cea mai însemnată dintre toate slujbele sfinte ale Bisericii noastre. Așa precum Jertfa de pe cruce  a Mântuitorului a fost punctul culminant al lucrării Mântuitorului și totodată faptul cel mai de căpetenie din istoria mântuirii, tot așa și Sfânta Liturghie care înveșnicește pe pamânt acea Jertfă este miezul, încoronarea și desăvârșirea celorlalte slujbe prin care aducem laudă și mulțumire lui Dumnezeu. Ea este totodată și singura slujbă creștină întemeiată și săvârșită de Mântuitorul însuși, de aceea nici nu se numără între cele șapte laude, care alcătuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecărei zile și care au obârșie dumnezeiască și bisericească.

Ea este, pe de o parte, o înfățișare și o amintire a întregii vieți pământești a lui Hristos, de la întrupare, la Jertfa de pe cruce, la moartea și învierea Sa (anamneză), dar este în același timp, și actualizarea instituită de însuși Hristos a jertfei Sale de pe cruce și comunicarea darurilor ce s-au revărsat în lume din această jertfă.

Prezența la Sfânta Liturghie devine astfel o necesitate. Ea nu este numai treaba preotului și cu atât mai puțin a cântărețului, ci este împreună-lucrare a întregii comunități, care trebuie să fie prezentă cu toată inima și cu tot sufletul la Sfânta Liturghie.

„Ia seama, dar, la picioarele tale, când te duci în casa Domnului” (Eclesiast 4, 17) și „Să știi cum să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (Timotei 3, 15).

Sfânta Liturghie luminează viața noastră creștină ca un pisc fericit, încununat cu evlavia desăvârșitei noastre credințe ortodoxe, în prezența de-a pururi a Mântuitorului în lume, după însăși cuvintele lui: „Iată Eu, cu voi sunt, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 29).


BIBLIOGRAFIE

 

 

  1. „Proloagele”, vol. I, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova – 1991
  2. Nicolae Cabasila, „Tâlcuirea Dumnezeieștei Liturghii”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 1946
  3. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, „Cuvinte pentru suflet”, Editura Episcopiei Oradiei, Oradea – 1985
  4. „Credința Ortodoxă”, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași – 1996
  5. „Liturghier”, Editura Institutului Biblic și de Misiune ortodoxă, București –1974

CUPRINS

 

 

 

 

I.        Introducere …………………………………………………………………………..2

II.       Părțile Sfintei Liturghii și tâlcuirea lor ……………………………………………..4

II.1 Proscomidia……………………………………………………………………….....4

II.2 Liturghia Catehumenilor…………………………………………………………….5

II.3 Liturghia credincioșilor………………………………………………………………6

III.     Neajunsurile ce se pot întâmpla preotului care slujește……………………… .10

IV.    Ce este dator a urma preotul după săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii……… 11

V.     Însemnătatea Sfintei Liturghii………………………………………………….….12

VI.    Bibliografie……………………………………………………………………….... .13

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[1] Nicolae Cabasila, „Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii”

[2] Nu se mai întrebuințează azi în rânduiala Proscomidiei

[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, „Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă”, Ed. Mitropoliei Olteniei.



  • Despre pacatul avortului si gravitatea lui
  • FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE