Liceul Pedagogic „D. P. Perpessicius”-Brãila

ªcoala de cântãreþi bisericeºti-Brãila „Sf. Roman Melodul”

PROIECT DE DIPLOMA

LITURGHIA SFÂNTULUI IOAN GURA DE AUR

Alcãtuit de absloventul Pãduraru Silviu

la catedra de tipic sub îndrumarea

preotului profesor Vatrã Constantin

BRÃILA - 2002

I.INTRODUCERE

Sfânta Liturghie este cea mai de seamã sfântã slujbã obºteascã a Bisericii rugãtoare. Ea este o rânduilã de sfinte rugãciuni în timpul cãrora se sãvârºeºte ºi se aduce jertfã fãrã de sânge a Legii celei Noi, întemeiatã de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Tainã ºi îcredinþatã de El Sfinþilor Sãi Apostoli, iar de aceºtia urmaºilor lor sfinþiþi, arhiereii ºi preoþii, pentru a fi sãvârºitã de-a pururi în Biserica creºtinã spre pomenirea Lui ºi spre iertarea pãcatelor membrilor Bisericii Lui.

Sfânta Liturghie este miezul cultului divin, public ºi comun, precum ºi culmea cea mai înaltã a trãirii duhovniceºti. Mântuitorea jertfã de pe Golgota este irmosul tuturor darurilor, iar Sfânta Liturghie este aducerea necontenitã a acestei jertfe ºi însãºi lucrarea Lui în Bisericã. Ea este dumnezeiasca ºi preasfânta Tainã a Tainelor lui Iisus Hristos. În ajunul morþii Sale pe Cruce, adica Joi seara la Cina cea de Tainã, însãºi Mântuitorul, serbând Paºtile împreunã cu ucenicii Sãi, luând pâinea ºi binecuvântând a frânt ºi a dat ucenicilor Sãi, zicând: „Luaþi, mâncaþi, acesta este Trupul Meu”. Luând apoi potirul ºi mulþumind, le-a dat lor zicând: „Beþi dintru acesta toþi, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi ºi pentru mulþi se varsã spre iertarea pãcatelor” (Matei 26, 26, 28; Marcu 14, 22, 24; Luca 22, 19, 20; I Corinteni 11, 23, 25).

În Biserica Ortodoxã avem trei Sfinte Liturghii:

a) Liturghia Sfântului Ioan Gurã de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (+407)

b) Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei (+379)

c) Liturghia Darurilor mai înainte Sfinþite a Sfântului Grigorie cel Mare (Dialogul), Episcopul Romei (+604)

Liturghia Sfântului Ioan Gurã de Aur se oficiazã in toate celelalte zile de Duminici ºi sãrbãtori din timpul anului în care nu se sãvârºeºte vreuna din celelalte douã Sfinte Liturghii. Aceasta este Liturghia obiºnuitã în Biserica Ortodoxã, sãvârºindu-se de cele mai multe ori în cursul anului bisericesc. Autorul acesteia este Sfântul Ioan Gurã de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului.

Acest mare dascãl ºi luminãtor al lumii s-a nãscut în Antiohia, cel mai frumos oraº al Asiei, la anul 344. S-a botezat târziu, la vãrsta de 20 de ani. A studiat Sfânta Scripturã, avându-l ca profesor pe Diodor din Tars (+393) ºsi coleg pe Teodor, episcopul Mopsuestiei (+428).

În anul 374, dupã moartea mamei sale, Sfântul Ioan Gurã de Aur se retrage în munþii Antiohiei, unde timp de patru ani se exercitã în ascezã. În anul 380, episcopul Meletie al Antiohiei l-a hirotonit diacon, servind în treapta diaconiei ºase ani. În timpul diaconatului, deºi nu primise Taina Preoþiei, a scris tratatul „Despre Preoþie”, în ºase pãrþi.

În anul 386, episcopul Flavian al Antiohiei l-a hirotonit preot, încredinþându-i ºi misiunea de predicator.

În timpul celor 12 ani de preoþie, Sfântul Ioan Gurã de Aur a dezvoltat o activitate misionarã ºi predicatoare, care i-au creat o mare celebritate. Faima lui de predicator, exeget ºi ascet a contribui sã fie ales, la moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului în 397, patriarhul capitalei, prin influenþa lui Eutropiu, ministrul atotputernic al împãratului Arcadie, fiind hirotonit la 26 februarie 397.

Datoritã talentului sãu predicatorial i s-a dat numele de Hrisostom care înseamnã Gurã de Aur. Opera Sfântului Ioan Gurã de Aur este considerabilã. El a fost într-adevãr cel mai mare orator creºtin al sec. IV ºi putem spune al tuturor timpurilor.

Una dintre operele sale este ºi Sfânta Liturghie care îi poartã ºi numele.

Sfânta Liturghie se sãvârºeºte în mânãstiri ºi catedrale episcopale în fiecare zi. În bisericile de enorie se sãvârºeºte de obicei în zilele de Duminicã ºi de sãrbãtori, iar în zilele din cursul sãptãmânii se face numai atunci când este nevoie, mai ales sâmbãta, când se fac pomeniri ºi Parastase pentru morþi.

Cât priveºte vremea anumitã sau ceasul din zi la care trebuie sã înceapã slujba Sfintei Liturghii, dupã predania veche a Bisericii, este ceasul al treilea din zi, care corespunde cu ceasul 9 dimineaþã, când Mântuitorul a fost rãstignit pe Cruce (Marcu 15, 25) ºi când s-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinþii Apostoli. De va fi nevoie, se poate sãvârºi ºi mai devreme sau mai târziu, dar nu mai înainte de ziuã ºi nici dupã amiazã.

Abateri de la aceastã regulã se fac numai la anumite praznice împãrãteºti, ºi anume la Paºti, la Crãciun (nu peste tot) ºi în unele locuri la Boboteazã, când Sfânta Liturghie se sãvârºeºte dis-de-dimineaþã.

Sunt ºi zile din cursul anului în care nu se face Liturghie nici chiar în mânãstiri, ºi anume în cele în care Tipicul ºi cãrþile de slujbã prevãd ajunarea deplinã, Miercuri ºi Vineri din sãptãmâna brânzei, luni ºi marþi din prima sãptãmânã a Postului Mare, în Vinerea Patimilor, Vinerea dinaintea Crãciunului ºi a Bobotezei, când aceste douã sãrbãtori cad Duminicã sau Luni.

Sfânta Liturghie se sãvârºeºte numai în bisericã sau în paraclise ºi capele sfinþite ºi cu Sfântul Antimis în locul cel mai sfânt bisericii, ºi anume în Sfântul Altar. Numai în cazuri cu totul excepþionale, ca de pildã pe câmpul de luptã ºi numai cu învoirea episcopului locului, se mai poate sãvârºi ºi în afarã de bisericã, într-o casã sau într-un loc curat pe o masa pe care se întinde Sfântul Antimis. Fãrã el nu se poate sãvârºi Sfânta Liturghie nici în bisericã, nici în afarã de bisericã.

Sfãnta Liturghie poate fi sãvârºitã numai de cãtre arhierei ºi preoþti cu hirotonie legalã, adica sfinþiþi si aºezaþi dupã rânduiala canonicã a Bisericii. Cei caterisiþi sau îndepãrtaþi din slujbã ºi cei vinovaþi de pãcate grele nu mai pot liturghisi. Diaconul nu poate sluji singur, ci totdeauna numai cu arhiereul sau cu preotul. În afarã de preot, pentru sãvârºirea Sfintei Liturghii mai trebuie cel puþin un cântãreþ care sã dea rãspunsurile la stranã ºi sã ajute pe preot în anumite momente la slujbã.

Aceastã Sfântã lucrare nu este altceva decât: „Cina cea de Tainã”, prin care se continuã pânã astãzi, împãrtãºirea cu Trupul ºi cu Sângele Domnului Hristos, dupã însãºi porunca Lui: „Aceasta sã o faceþi întru pomenirea mea” (Luca 22, 19).

Precum precizeazã un mare tâlcuitor al Liturghiei Ortodoxe[1], sãvârºirea Liturghiei urmãreºte un dublu scop: unul direct sau apropiat, ºi anume sfinþirea Darurilor de jertfã – adicã prefacera pâinii ºi a vinului în Sfântul Trup ºi Sânge al Domnului, ºi altul indirect ºi mai depãrtat, adicã sfinþirea credincioºilor pentru împãrtãºire lor cu Sfintele Taine.

II.PÃRÞILE SFINTEI LITURGHII ªI TÂLCUIREA LOR

Slujba Sfintei Liturghii se împarte în trei pãrþi mari:

II.1. Proscomidia

II.2. Liturghia Catehumenilor

II.3. Liturghia Credincioºilor

II.1. PROSCOMIDIA

Este prima parte a Sfintei Liturghii, fiind ritualul sau rânduiala pregãtirii ºi binecuvântãrii (afierosirii) Cinstitelor Daruri, adicã a materiei jertfei liturgice. În Liturghier, acestã rânduialã are forma ºi întinderea unei adevãrate slujbe aparte, cu un titlu propriu, cu o formulã introductivã, de binecuvântare la început ºi cu una la încheiere, otpust sau apolis, la sfârºit. Cu toate acestea, Proscomidia nu trebuie socotitã ca o slujbã deosebitã de Liturghia propriu-zisã, sau independentã de ea, ci ca o parte integrantã ºi indispensabilã a rânduielii Liturghiei.

Spre deosebire de celelalte douã pãrþi ale Liturghiei, Proscomidia se sãvârºeºte toatã în Sfântul Altar – ºi anume în partea lui de Nord-Vest, la masa numitã proscomidiar (altarul proaducerii), care are fie forma unei firide (scobituri) în peretele de Nord al altarului, fie forma unei cãmãruþe sau încãperi aparte, care comunicã cu altarul printr-o deschidere terminatã sus în formã de arc. De asemenea, Proscomidia se deosebeºte de celelalte douã pãrþi ale Sfintei Liturghii ºi prin aceea cã ea este sãvârºitã în întregime numai de preot, fãrã participarea credincioºilor (a cântãreþilor) ºi fãrã ca credincioºii sã vadã sau sã audã ceva din ea.

În timpul acestei pãrþi a Sfintei Liturghii se sãvârºeºete tãierea prescurii în vederea scoaterii Sfântului Agneþ; dar totodatã ea este ºi o preînchipuire a jertfei, închipuind plecarea Domnului din lume, calea Sa cãtre Tatãl, prin moarte, pe care a robit-o, dupã cum a zis chiar El: „Las lumea ºi la Tatãl mã duc”.

De aceea, înfigând de mai multe ori copia, preotul taie astfel pâinea ºi împarte cuvintele profetice în tot atâtea pãrþi,potrivind fiecare parte a lor cu fiecare tãieturã, ca sã arate cã actul simbolic nu este decât traducerea in faptã a acelor cuvinte. Vrea sã spunã cã, dupã cum acest Agneþ, pentru a fi afierosit lui Dumnezeu ºi sfinþit, a fost mai înainte despãrþit de restul prescurii, tot aºa ºi Domnul S-a deosebit de oameni, la a cãror fire S-a fãcut pãrtaº prin iubire Sa de oameni ºi „ca o oaie spre junghiere S-a dus” ºi cã „aºa s-a luat de pe pãmânt viaþa Lui” (Isaia 53, 7-8).

Adãugând apoi ºi restul proorociei ºi aºezând Agneþul pe Sfântul Disc, preotul sãvârºeºte ºi rosteºte cuvintele prin care se vesteºte insaºi jertfa ºi moartea Domnului: „Junghie-se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridicã pãcatul lumii…” (Ioan 1, 29). Rostind ºi sãvârºind acestea, preotul aratã felul morþii Mântuitorului: el întipãreºte în pâine crucea, arãtând astfel cã jertfa s-a sãvârºit pe cruce. Dupã aceea strãpunge Agneþul în partea dreaptã, amintind astfel împungerea sfintei coaste; de aceea, cuþitul cu care se face împungerea, se numeºte suliþã (copie), ºi e fãcut chiar în formã de suliþã, aducându-ne aminte de suliþa de la rãstignire. Înfãþiºând împungerea prin acte amintitoare, preotul citeºte ºi cuvintele istorisirii: „Iar unul din ostaºi cu suliþa a împuns coasta Lui” (Ioan 19, 34). De asemenea, istoriseºte despre sâgele ºi apa care au curs din ranã, arãtâdu-le prin acte simbolice: toarnã vin ºi apã în sfântul potir, zicând: „ªi îndatã a ieºit sânge ºi apã…” (Ioan 19, 34).

Cele rostite ºi sãvârºite în pâine (Agneþ), prin care se închipuie moartea Domnului, au numai valoare de figuri ºi de simboluri; pâinea a rãmas tot pâine, însã aprimit însuºirea de a fi consfinºitã ca dar lui Dumnezeu ºi pentru aceasta ea portã chipul trupului Domnului la prima Sa vârstã, trup care dintru început era hãrãzit ca dar. De aceea, preotul istoriseºte ºi aratã în chip intuitiv, în pâine, minunile întâmplate cu acel trup când era de curând nãscut ºi aºezat încã în iesle. Aºezând deasupra pâinii aºa nunmitul asterisc (steluþa), zice: „ªi iatã, venind steaua, a stãtut deasupra unde se afla Pruncul” (Matei 2, 9).

Apoi rosteºte ºi cele ce spuseserã cu mult mai înainte Proorocii despre Prunc ca despre Dumnezeu, pentru ca nu cumva, din pricina întrupãrii ºi a înfãþiºãrii omeneºti, oamenii sã-ºi închipuie lucruri mici ºi nevrednice de dumnezeirea Sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întãrit…” (Ps. 33, 6 )[2]; „Domnul a împãrãþit, întru podoabã S-a îmbrãcat…” (Ps.92, 1); „Acoperit-a cerurile bunãtatea Ta ºi de înþtelepciunea Ta este plin tot pãmântul” (Avacum 3, 3), zicând acestea, preotul acoperã darurile, adicã pune sfintele acoperãminte peste disc ºi potir; cãci acoperitã (necunoscutã) era pânã atunci puterea Dumnezeului întrupat, pânã la vremea minunilor ºi a mãrturiei celei din cer (Matei 3, 17). Dar cei ce ºstiau cã El este Acela despre care s-a zis: „Domnul a împãrãrãþit, întru podoabã S-a îmbrãcat” ºi cã despre El vorbeau toate proorociile dumnezeieºti de mai sus, Îl cunoºteau ºi Îl cinsteau ca pe Dumnezeu, cãutând la Dânsul acoperãmânt. Gândind astfel de lucruri, preotul zice peste darurile acoperite: „Acoperã-ne pe noi cu acoperamântul aripilor Tale” (Ps. 16, 8) ºi tãmâiazã peste tot.

Astfel, rostind ºi sãvârºind acestea ºi rugându-se pentru implinirea scopului sfintei slujbe, vine la Sfânta Masã ºi stând înaintea ei, începe Sfânta Liturghie.

II.2. LITURGHIA CATEHUMENILOR

Aceastã parte se numeºte Liturghia Catehumenilor sau a celor chemaþi, pentru cã în vechime, pe lângã crestinii botezaþi puteau lua parte la ea ºi catehumenii, adicã aceia care se pregãteau sã intre în creºtinism, trebuind sã înveþe mai întâi adevãrurile de credinþã creºtinã. Ea þine de la Binecuvântare pânã la cuvintele „Cei chemaþi,ieºiþi…”, când catehumenii trebuiau sã pãrãseascã biserica.

Pãrþile cele mai importante ale Liturghiei Catehumenilor sunt urmãtoarele:

- Binecuvântarea mare

- Ectenia mare

- Vohodul mic sau ieºirea cu Sfânta Evanghelie

- Imnul trisaghion (Sfinte Dumnezeule…)

- Citirile din Sfânta Scripturã (Apostolul ºi Evanghelia)

- Ectenia stãruitoare sau întreitã

- Ectenia pentru catehumeni

La începutul Liturghiei se dã binecuvântarea cea mare: „Binecuvântatã este împãrãþia Tatãlui ºi a Fiului ºi a Sfântului Duh, acum ºi pururi ºi în vecii vecilor”. Spunând aceste cuvinte, preotul face semnul Sfintei Cruci cu Evanghelia peste antimisul de pe Sfânta Masã. Credincioºii, binecucântând împreunã cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvântaþi ei înºiºi de El. Prin aceste cuvinte se exprimã ºi o speranþã cã vom face parte din împãrãþia cereascã, din împãrãþia luminii ºi a iubirii Preasfintei Treimi, a Cãrei intrare o pregãteºte Sfânta Liturghie[3].

Ectenia mare este o rugãciune rostitã de diacon, în mijlocul bisericii sau de un preot din altar ºi alcãtuitã din mai multe cereri pentru felurite trebuinþe sufleteºti ºi materiale ale credincioºilor.

Antifoanele care urmeazã dupã Ectenia mare sunt trei imne cântate la stranã. Dintre acestea unele au fost alcãtuite de împãratul bizantin Justinian în cinstea Mântuitorului.

Fiind alcãtuite parte din versete din Psalmi, parte din cântãri ale Legii Noi, antifoanele ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul venise pe pamânt, era în lume, dar lumea încã nu-L cunoaºtea. Ele închipuie vremea dinainte de Sfântul Ioan Botezãtorul, dinainte de a se aprinde Lumina (Ioan 1, 8-10), când era încã nevoie de prooroci care sã vesteascã venirea Domnului. De aceea se cântã la antifoane psalmii profetici, în care se prooroceºte aceastã venire.

Fericirile alcãtuiesc antifonul din urmã. Ele fac parte din cea dintâi cuvântare mare (Predica de pe munte), þinutã de Mântuitorul Hristos oamenilor (Matei 5, 3-12) ºi închipuie începerea lucrãrii în lume a Domnului. Deschiderea uºilor împãrãteºti la sfârºitul antifonului al III-lea aratã cã Mântuitorul Hristos iese din taina vieþii necunoscute de pâna acum ºi se aratã lumii.

Apoi urmeazã Vohodul cel mic sau ieºirea cu Sfânta Evanghelie. Închipuie iesirea Mântuitorului în lume, spre propovãduirea Evangheliei. Sfânta Evanghelie intruchipeazã pe Hristos însuºi, de aceea se cântã: „Veniþi sã ne închinãm ºi sã cãdem la Hristos”. Luminile care sunt purtate înainte închipuie pe Sfântul Ioan Botezãtorul ºi Înaintemergãtorul, cel care a pregãtit calea Domnului (Marcu 1, 2-3), ºi pe toþi proorocii Legii Vechi, care au prevestit venirea Lui.

Prin cuvintele „Înþelepciune drepþi” preotul sau diaconul aratã poporului Sfânta Evanghelie, înãlþând-o în vãzul tuturor, înainte de a intra în Sfântul Altar. Prin ele preotul vrea sã spunã credincioºilor: „Aceastã Sfântã Evanghelie, care se va citi îndatã, este singura ºi adevãrata înþelepciune: înþelepciunea dumnezeiascã (I Cor. 1, 24-30 ºi Col. 2, 2, 3); se cuvine, deci s-o ascultaþi stând drepþi în picioare, în semn de respect”.

Apostolul, adicã citirea unei bucãþi din Faptele sau Epistolele Apostolilor, închipuie trimiterea Sfinþilor Apostoli la propovãduire, iar citirea Evangheliei închipuie pe însuºi Mântuitorul propovãduind mulþimilor.

Cãdirea sau tãmâierea din timpul Apostolului închipuie atât Sfinþii Apostoli, cât ºi mireasma învãþãturii dumnezeieºti rãspânditã de ei în toatã Biserica, dupã cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Mulþumire fie adusã lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos ºi descoperã prin noi, în tot locul mireasma cunoºtinþei Sale! Pentru cã suntem lui Dumnezeu bunã mireasmã a lui Hristos între cei ce se mântuiesc ºi între cei ce pier” (II Cor. 2, 14-15).

II.3. LITURGHIA CREDINCIOªILOR

A treia parte a Liturghiei este Liturghia credincioºilor. Se numeºte aºa pentru cã în vechime nu puteau lua parte la sãvârºirea ei decât credincioºii, adicã creºtinii care primiserã botezul ºi care nu se fãcuserã vinovaþi de pãcate grele. Cei ce trebuiau sã se pocãiascã pentru pãcate ieºeau din bisericã odatã cu catehumenii. Este cea mai sfântã parte a Liturghiei fiindcã în timpul ei se sãvârºeºte Sfânta Tainã a Euharistiei. De aceea se mai numeºte ºi Liturghia Euharisticã sau propriu-zisã. Începe cu ectenia „Câþi suntem credincioºi, iarã ºi iarã cu pace Domnului sã ne rugãm” ºi þine pânã la sfârºitul Liturghiei.

Miezul sau inima Liturghiei credinciºilor este sãvârºirea sau aducerea Sfintei Jertfe, adicã sfinºirea ºi prefacerea Darurilor în Sfântul Trup ºi Sânge ºi apoi împãrtãºirea cu ele.

Vohodul mare sau ieºirea cu Cinstitele Daruri este strãmutarea sãrbãtoreascã a cinstitelor Daruri de la proscomidiar, unde au fost pregãtite, prin mijlocul bisericii, la Sfânta Masã, unde urmeazã sã fie sfinþite prin puterea Duhului Sfânt invocatã de episcopul sau preotul liturghisitor asupra lor (Epicleza). Aceasta închipuie ultimul drum fãcut de Domnul din Betania în Ierusalim, înainte de Patimile ºi moartea Sa, adicã intrarea Sa triumfalã în Ierusalim, unde trebuia sã se jertfeascã. Mai înseamnã procesiunea de îngropare a Domnului, adicã ducerea Sfântului Sãu Trup de la Golgota la locul unde era sãpat mormântul. Preotul ºi diaconul, care poartã Sfântul Disc ºi Sfântul Potir cu cinstitele Daruri, închipuie acum pe Iosif din Arimateea ºi pe Nicodim, care au coborât trupul Domnului de pe Cruce si l-au pus în mormânt.

Preotul oprindu-se cu cinstitele Daruri în mijlocul bisericii, face pomeniri dupã pilda tâlharului rãstignit în dreapta lui Iisus, care a câºtigat fãgãduinþa Raiului, pentru cã l-a rugat pe Domnul: „Pomeneºte-mã Doamne, când vei veni întru Împãrãþia Ta!” (Luca 23, 42).

Preotul dupã ce intrã cu cinstitele Daruri în Altar le aºazã pe Sfântul Antimis care este întins pe Sfânta Masã, ia acoperãmintele cele mici ºi le pune deoparte, pune peste Sfântul Disc ºi Sfântul Potir acoperãmântul cel mare, le tãmâie ºi apoi închide uºile împãrãteºti ºi trage dvera.

Sfânta Masã închipuie acum Golgota (locul Rãstignirii) sau grãdina în care se afla mormântul Domnului. Aºezarea cinstitelor Daruri pe ea înseamnã punerea în mormânt a Domnului. Sfântul Antimis ºi Sfântul Disc þin locul mormântului; cele douã acoperãminte mici sunt ºtergarul sau nãframa pusã pe faþa Domnului si giulgiurile cu care a fost înfãºurat; acoperamântul cel mare este piatra pusã pe intrarea mormântului; cãdirea Darurilor aminteºte armatele cu care a fost uns trupul Domnului ºi miresmele aduse de sfintele femei mironosiþe la îngropare (Ioan 19, 39-40). Steluþa care rãmâne pe Sfântul Disc este pecetea pusã pe piatra mormântului, închiderea uºilor împãrãteºti închipuie pogorârea Domnului la Iad cu sufletul, iar tragerea dverei închipuie înconjurarea mormântului cu straja (Matei 27, 62-66). De aceea ºi rugaciunile pe care le rosteºte acum preotul ne vorbesc de patimile, moartea ºi îngroparea Domnului.

Înainte de sfinþirea Darurilor se face mai întâi pregãtirea sufleteascã a credincioºilor, în vederea acestei înfricoºate clipe a Sfintei Liturghii. Aceastã pregatire care ni se cere pentru a lua parte cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe se face prin iubire si pace între noi ºi credinþã fierbinte.

Iubirea dintre noi ne-o arãtãm dupã o ectenie în care rugãm pe Dumnezeu sã nea dea o zi bunã de pace, iertare de greºeli, sfârºit creºtinesc ºi rãspuns bun la înfricoºata judecata de apoi, diaconul ne îndeamnã: „Sã ne iubim unii pe alþii…” (Ioan 13, 34 ºi 15, 12).

Iar credinþa comunã ne-o arãtãm prin rostirea Crezului sau a Simbolului Credinþei, care vrea sã spunã cã pe lânga iubirea unuia faþã de altul, ni se cere ºi credinþa dreaptã (ortodoxã), pentru a putea lua parte cu vrednicie la Sfânta Jertfã. De aceea se cuvine ca fiecare din noi sã rostim în acest moment Crezul.

În vechime prin cuvintele „Uºile, uºile; cu înþelepciune sã luãm aminte!”, prin care preotul (diaconul) vesteºte rostirea Crezului, se atrãgea luarea-aminte a slujitorilor care pãzeau uºile de intrare ale bisericii (diaconiþe ºi ipodiaconi), sãºi sporeascã bãgarea de seamã ca nimeni din credincioºii dinãuntru sã nu mai iasã afarã ºi nici un necreºtin (catehumen, eretic sau penitent) sã nu intre în biserica în timpul înfricoºatei Judecãþi. Azi, aceste cuvinte sunt pãstrate ca un îndemn spre asculatarea cu luare aminte a Crezului.

Cuvintele „Mila pãcii, jertfa laudei” aratã darurile Jertfei duhovniceºti sau nemateriale pe care credincioºii o aduc din partea lor odatã cu Jertfa cea adevãratã adusã de preot în numele lor. Aceste daruri ale jertfei sunt cele trei virtuþi: mila, pacea ºi jertfa de laudã (cântarea) pe care Sfânta Scripturã le recomandã adesea ca adevãrate daruri de jertfã bineplacutã lui Dumnezeu, în locul jertfelor sângeroase ale Legii Vechi.

Dupã ce preotul îndeamnã pe credincioºi: „Sã mulþumim Domnului”, el însuºi mulþumeºte lui Dumnezeu, în numele credinciºilor, pentru toate binefacerile mântuirii, înceand sã citeascã în tainã o lungã rugaciune numitã „anafora”, adicã rugaciunea aducerii Sfintei Jertfe. Aceastã rugãciune este partea cea mai de seamã ºi mai sfântã din Liturghie. Ea cuprinde o înfãþiºare pe scurt, a faptelor de seamã în istoria mânturii lumii; preotul aduce lui Dumnezeu-Tatãl o fierbinte mulþumire ºi slavire pentru toate binefacerile dãruite neamului omenesc, Îl roagã sã prefacã Darurile de pe Sfânta Masã în Sfântul Trup ºi Sânge ºi sã le primeascã drept daruri ºi jertfã ºi apoi mijloceºte, pentru ca, prin ele, toatã Biserica sã dobândeascã împlinirea cererilor ºi dorinþelor ei.

Sfinþirea ºi prefacerea Darurilor se face în timp ce credincioºii cântã „Pre Tine Te lãudãm…”, iar când preotul citeºte epicleza, adicã acea parte din rugãciunea de aducere, în care implorã pe Dumnezeu sã trimitã pe Sfântul Duh spre a sfinþi ºi a preface Darurile. Atunci este clipa cea mai sfântã din tot cursul Sfintei Liturghii, cãci Sfântul Duh coboarã ºi sfinþeºte pâinea ºi vinul, prefãcându-le în Sfântul Trup ºi Sânge.

De aici înainte cinstitele Daruri devin Sfintele Daruri. Ele nu mai sunt doar niºte simboluri sau închipuiri ale firii omeneºti a Mântuitorului – ca pânã acum - , ci însuºi Sfântul Trup ºi Sânge al Domnului, pãstrându-ºi doar înfãþiºarea vãzutã de pâine ºi de vin.

Deoarece de aici înainte Mântuitorul se aflã de faþã printre noi, cu Sfântul Sãu Trup ºi Sânge, preotul citeºte, tot în tainã, partea de la sfârºitul marii rugãciuni a Sfintei Jertfe, adicã rugãciunea de mijlocire pentru toatã Biserica. În semn de deosebitã cinstire este pomenitã ºi Maica Domnului. În cinstea ei se cântã la stranã Axionul („Cuvine-se cu adevãrat”), adicã imnul pentru preamãrirea Sfintei Fecioare. În timpul acesta, preotul binecuvînteazã anafora care se va împãrþi la sfârºitul Liturghiei.

Cuvintele „Pre toþi ºi pre toate”, cu care rãspunde strana înseamnã cã ne rugãm ca Dumnezeu sã pomeneascã pe toþi creºtinii ºi pe toate creºtinele pe care credinciosul îi are în gând, pentru ca toþi sã se împãrtãºeascã din roadele binecuvântate ale Sfintei Jertfe.

Înainte de împãrtãºirea cu Sfintele Daruri se face o scurtã pregãtire a preotului ºi credincioºilor care constã în:

1. O ectenie, în care ne rugãm ca Dumnezeu sã primeascã Darurile noastre, trimiþându-ne în schimb mila ºi harul Sãu;

2. Douã rugãciuni în care preotul se roagã în tainã lui Dumnezeu sã ne ajute a ne împãrtãºi cu vrednicie cu Sfintele Taine;

3. Rugãciunea Domneascã (Tatãl nostru) pe care o cântã sau o rostesc credincoºii, în semn ca ei simt acum cã sunt pregãtiþi ºi vrednici sã se numeascã fii ai lui Dumnezeu, Sã-L cheme pe Tatãl nostru, al tuturor, ºi Sã-L roage ca sã le dea nu numai „pâinea noastrã cea de toate zilele”, ci ºi „pâinea cea cereascã”, adicã Trupul lui Hristos din care cel ce va gusta va fi viu în veci (Ioan 6, 48, 50-51, 55, 58), dobândind înfierea cea dupã har.

În Sfântul Altar pregãtirile pentru împãrtãºirea încep când preotul ia în mâini Sfântul Trup (Agneþ) ºi-l înalþã de pe Disc, cu cuvintele: „Sã luãm aminte! Sfintele, Sfinþilor!”. Înãlþarea Sfântului Agneþ închipuie înãlþarea Domnului pe Cruce, iar cuvintele „Sfintele, Sfinþilor!” vor sã spunã cã Sfintele Daruri se vor da numai celor sfinþi, adicã acelora care s-au pregãtit în chip deosebit ºi sunt vrednici sã le primeascã.

Înainte de împãrtãºire preotul împarte Sfântul Trup în 4 pãrþi: prima parte (aceea pe care sunt întipãrite iniþialele „IS”) o pune în Potir, închipuind cu aceasta reunirea Sfântului Trup cu Sfântul Sânge, adicã Învierea Domnului, din a doua (cea cu iniþialele „HS”) se împartãºesc sfinþiþii slujitori, iar celelalte douã (cele cu iniþialele „NI” ºi „KA”) se pun în Sfântul Potir dupã împãrtãºirea clericilor, pentru a se împãrtãºi credincioºilor din ele. Pregãtirea Sfântului Sânge se face turnând in Sfântul Potir cãldura sau apa caldã ºi este binecuvântatã de cãtre preot. Cãldura sau apa caldã inchipuie cãldura Sfântului Duh celui de viaþã fãcãtor, arãtând cã, chiar în moarte, Dumnezeirea nu a fost despãrþitã de Sfântul Trup, ca ºi dumnezeiescul suflet. Totodatã ea inchipuie cãldura vieþii pe care Sfântul Duh o toartnã din nou în mãdularele moarte, prin înviere: „Trimite-vei duhul Tãu ºi se vor zidi ºi vei înnoi faþa pãmântului” (Ps. 103, 31). Se toarnã în Sfântul Potir, pentru ca sã se dea, în clipa împãrtãºirii, simþirea adevãratã a sângelui viu ºi cald, curs din coasta ºi din rãnile cuielor celui rãstignit pentru noi.

Sfinþiþii liturghisitori se împãrtãºesc la fiecare Liturghie, în Sfântul Altar, ca Sfinþii Apostoli la Cina cea de Tainã. Sfânta Masã þine atunci locul Mesei de la Cinã. În timpul acesta, corul cântã Chinovicul (Priceasna), adicã imnul împãrtãºirii, iar preotul iese dupã aceea în faþa Sfintelor Uºi sau pe Amvon ºi rosteºte predica.

Când sunt credincioºi de împãrtãºit, preotul toarnã în Sfântul Potir cele douã pãrþi din Sfântul Trup însemnate cu „NI” ºi „KA”, deschide Sfintele Uºi ºi cheamã pe credincioºi prin cuvintele: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinþã ºi dragoste sã vã apropiaþi”.

Ultima arãtare a Sfântului Potir ºi ducerea lui la Proscomidie, înseamnã ultima arãtare a Domnului cãtre Ucenicii Sãi pe Muntele Mãslinilor ºi înãlþarea Lui la Ceruri. Sfânta Masã rãmâne acum Scaunul slavei lui Dumnezeu-Tatãl, iar Proscomidia, Din dreapta ei, este ºederea Fiului de-a dreapta Tatãlui, întru slavã.

Sfânta Liturghie se terminã dupã o scurtã ectenie de mulþumire pentru primire Sfintei Împãrtãºanii, preotul iese în naos ºi rosteºte cea din urmã rugãciune, numitã a Amvonului, din mijlocul bisericii. Apoi face apolisul, adicã încheierea Liturghiei, binecuvântând credincioºii ºi cerând îndurarea lui Dumnezeu ºi ajutorul tuturor Sfinþilor.

Dupã aceasta iese în faþa iconostasului ºi miruieºte pe credincioºi rostind la fiecare: „Ajutorul meu de la Domnul , Cel ce a fãcut cerul ºi pãmântul!”. Aceastã ungere închipuie dobândirea Sfântului Duh peste Bisericã, fiind un fel de pecetluire cu semnul darurilor dumnezeieºti pe care le-a dobândit fiecare din cei ce au luat parte la sfânta slujbã. Se împarte apoi credincioºilor anafora. Dupã unii invãþaþi, aceasta ar fi o rãmãºiþã sau aducere aminte de agapele sau mesele frãþeºti, de obºte, care aveau loc la sfârºtul Liturghiei, în Biserica primilor creºtini.

Anafora este din restul prescurei din care s-a scos Sfântul Agneþ ºi care închipuie pe Sfânta Fecioarã; ea este binecuvântatã de preot în timpul Axionului, adicã al imnului cântat în cinstea ºi spre slava Sfintei Fecioare. De aceea, împãrþirea ei la sfârºitu Liturghiei închipuie rãmânerea Maicii Domnului încã multã vreme pe pãmânt, în mijlocul Bisericii, dupã înãlþarea Dumnezeiescului ei Fiu.

III. NEAJUNSURILE CE SE POT ÎNTÂMPLA PREOTULUI CARE SLUJEªTE

Preotul care slujeºte Liturghia, de se va îmbolnãvi, mai înainte de sfinþire Trupului ºi Sângelui Domnului, încât nu-i va fi cu putinþã sã lucreze, sau va fi pe moarte, sã înceteze slujirea.

Iar de se va întâpla aceasta dupã sfinþirea ºi sãvârºirea Tainelor, alt preot de va fi acolo, ascultând Liturghia, sã sãvârºeascã Dumnezeiasca Liturghie, începând din locul unde a lãsat preotul cel dintâi.

Iar de nu a murit preotul care s-a îmbolnãvit, ci este viu ºi poate sã primeascã Dumnezeieºtile Taine, preotul care slujeºte în locul lui, sã frângã o pãrticicã micã din Sfântul Agneþ ºi cu linguriþa luând Dumnezeiescul Sânge, sã-l împãrtãºeascã ºi sã se împãrtãºeascã ºi el însuºi dupã rânduialã ºi sã sfârºeascã slujba, dupã obicei.

De nu va fi însã alt preot care sã sãvârºeascã Liturghia ºi sã potriveascã Sfintele Taine, atunci un om din cei cu bunã cucernicie ºi curat, luând procovãþul, neatingându-se cu mâna goalã, sã acopere bine Sfintele Taine ca sã nu poatã intra nimic pe sfântul disc sau în sfântul potir, pâna când va veni alt preot, care sã sãvârºeascã deplin Sfânta Liturghie, în altã zi sau pe sau pe altã sfântã masã ºi in aceeaºi zi, începând de la Proscomidie ºi scoþând alt Agneþ, pe care sa-l sfinþeascã în timpul slujbei de vreme ce el nu a fost la ascultarea Liturghiei. Iar dupã potrivirea Agneþului celui nou ce s-a sfinþit, sã potriveascã ºi Agneþul cel mai dinainte ºi Dumnezeiescul Sânge sã-l bea, sau turnându-l în sfântul potir, toate împreunã, la proscomidiar, sã le potriveascã.

De se va întâpla aceasta mai înainte de sfinþirea Cinstitelor Daruri, altul sau ºi acelaºi preot, sãvârºind deplin Dumnezeiasca Liturghie, dupã aducerea la proscomidiar a Dumnezeieºtilor Taine ºi dupã potrivirea lor, sã potriveascã ºi pâinea ºi vinul ce au rãmas, însã nu ca pe Trupul ºi Sângele lui Hristos, ci ca pe o pâine ºi un vin binecuvântate.

Iar de va înecepe preotul a sluji Sfânta Liturghie, ºi la lucrarea Proscomidiei fiind, sau ºi la Liturghie,pânã la Vohodul cel Mare ºi va fi chemat pentru oarecare nevoie a morþii ce se va întâmpla, sau sã boteze, sau sã mãrturiseascã, însã nu departe, sã lase la acel loc slujirea ºi sã se ducã acolo ºi, dând bolnavului ce se aflã la ceasul morþii, nãdejde de mântuire, împãrtãºindu-l ºi întorcându-se, sã sãvârºeascã mai departe Dumnezeiasca Liturghie. Iar în bisericã va porunci sã se citeascã din Apostol sau din Psaltire sau canoane sau vreo învãþãturã folositoare de mântuire, ca sã foloseascã în acea vreme credincioºilor ce se aflã în bisericã.

De va zãbovi însã acolo din vreo întâmplare de nevoie ºi va întârzia mult, de se va fi facut numai Proscomidia, sã înceteze de a mai sluji în ziua aceea, ºi a doua zi sp facã Liturghia toatã de la început.

Dupã Vohodul cel Mare ºi dupã sfinþirea Darurilor, sã nu întrerupã Liturghia, ci sã o ducã pânã la capãt, lasând pe cel bolnav, în tot timpul acesta în grija lui Dumnezeu.

Dacã vreun preot, slujind Liturghia, nu se va împãrtãºi cu Dumnezeieºtile Taine, afarã de întâmplarea cã se va îmbolnãvi în timpul slujbei, foarte greu ºi de moarte, va greºi ºi sub canonul caterisirii va cãdea. Sub aceeaºi vinã cade ºi împreunã-liturghisitorul, dacã nu se împãrtãºeºte.

De vor nãvãli vrãjmaºii sau cei de alt neam, ereticii sau pãgânii ºi ucigaºii, în vremea când slujeºte preotul, ºi slujba nicidecum nu se putea sãvârºi, sã potriveascã Sfintele, ca sã nu rãmânã ºi sã fie batjocorite ºi cãlcate în picioare de duºmani ºi apoi sã fugã, de va putea. Iar de nu va fugi, mai bine va face; cã de va fi omorât, cununa muceniciei va lua.

Dacã în timp ce preotul slujeºte Dumnezeiasca Liturghie se va aprinde biserica, sau de vreo furtunã sau din altã pricinã va începe a cãdea biserica deasupra, sã ia Sfintele cu pazã, împreunã cu antimisul ºi sã iasã din bisericã ºi în alt loc de cinste, pe acelaºi antimis, sã sãvârºeascã pânã la capãt Dumnezeiasca Liturghie, începând de la locul unde a lãsat-o când a ieºit.

IV. CE ESTE DATOR A URMA PREOTUL DUPÃ SÃVÂRªIREA

DUMNEZEIEªTII LITURGHII

Îndatã de împãrtãºirea cu Dumnezeieºtile Taine, preotul sau diaconul esta dator ca rãmãºiþa Dumnezeiescului Trup de pe disc sã o toarne în sfântul potir, cu toatã luarea aminte, ca nici o fârâmiturã, oricât de micã, sã nu cadã de pe disc sau sã rãmânã pe disc. ªi pentru aceasta cu buretele de pe antimis, sã ºteargã bine discul deasupra sfântului potir, cãutând bine sã nu rãmânã ceva pe el. De asemenea, de este ceva pe antimis sau pe iliton, strângând bine cu buretele pe disc, sã punã în sfântul potir. Sã ia seama sã nu rãmânã nimic pe el. Aºa este dator preotul sã facã, întotdeauna, la fiecare Liturghie, cãci nefãcând aºa, va cãdea sub pãcat de moarte ºi îºi va putea pierde darul preoþesc.

Iar antimisul sau ilitonul, sã nu le scuture niciodatã pe foc sau pe apã, cãci pe ele nu rãmân decãt fãrâmituri din Dumnezeiescul Trup, din nepurtarea de grijã a preotului.

Dupã sãvârºirea Dumnezeieºtii Liturghii, la potrivirea rãmãºiþelor Sfintelor Taine, la proscomidiar, preotul sã aibã toatã grija ca nimic din fãrâmituri, fie cât de mici, sau din picãturi, sã nu rãmânã în sfântul potir. Pentru aceasta, nu numai o datã, ci ºi de douã ori ºi de trei ori spãlând potirul, sã bea, ºi dupã aceea cu buretele, sau cu un ºtergãrel fãcut anume pentru aceasta sã îl ºteargã, ºi buretelesau ºtergãrelul acela sã îl lase în sfântul potir. Iar la proscomidiar, când vor fi aduse Sfintele Taine, sã fie lumânarea aprinsã pânã când vor fi potrivite Sfintele.

V. ÎNSEMNÃTATEA SFINTEI LITURGHII

Sfânta Liturghie, slujba Jertfei creºtine, este cea mai însemnatã dintre toate slujbele sfinte ale Bisericii noastre. Aºa precum Jertfa de pe cruce a Mântuitorului a fost punctul culminant al lucrãrii Mântuitorului ºi totodatã faptul cel mai de cãpetenie din istoria mântuirii, tot aºa ºi Sfânta Liturghie care înveºniceºte pe pamânt acea Jertfã este miezul, încoronarea ºi desãvârºirea celorlalte slujbe prin care aducem laudã ºi mulþumire lui Dumnezeu. Ea este totodatã ºi singura slujbã creºtinã întemeiatã ºi sãvârºitã de Mântuitorul însuºi, de aceea nici nu se numãrã între cele ºapte laude, care alcãtuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecãrei zile ºi care au obârºie dumnezeiascã ºi bisericeascã.

Ea este, pe de o parte, o înfãþiºare ºi o amintire a întregii vieþi pãmânteºti a lui Hristos, de la întrupare, la Jertfa de pe cruce, la moartea ºi învierea Sa (anamnezã), dar este în acelaºi timp, ºi actualizarea instituitã de însuºi Hristos a jertfei Sale de pe cruce ºi comunicarea darurilor ce s-au revãrsat în lume din aceastã jertfã.

Prezenþa la Sfânta Liturghie devine astfel o necesitate. Ea nu este numai treaba preotului ºi cu atât mai puþin a cântãreþului, ci este împreunã-lucrare a întregii comunitãþi, care trebuie sã fie prezentã cu toatã inima ºi cu tot sufletul la Sfânta Liturghie.

„Ia seama, dar, la picioarele tale, când te duci în casa Domnului” (Eclesiast 4, 17) ºi „Sã ºtii cum sã petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp ºi temelie a adevãrului” (Timotei 3, 15).

Sfânta Liturghie lumineazã viaþa noastrã creºtinã ca un pisc fericit, încununat cu evlavia desãvârºitei noastre credinþe ortodoxe, în prezenþa de-a pururi a Mântuitorului în lume, dupã însãºi cuvintele lui: „Iatã Eu, cu voi sunt, pânã la sfârºitul veacului” (Matei 28, 29).

BIBLIOGRAFIE

„Proloagele”, vol. I, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova – 1991
Nicolae Cabasila, „Tâlcuirea Dumnezeieºtei Liturghii”, Editura Institutului Biblic ºi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureºti – 1946
Vasile Coman, Episcopul Oradiei, „Cuvinte pentru suflet”, Editura Episcopiei Oradiei, Oradea – 1985
„Credinþa Ortodoxã”, Editura Mitropoliei Moldovei ºi Bucovinei, Iaºi – 1996
„Liturghier”, Editura Institutului Biblic ºi de Misiune ortodoxã, Bucureºti –1974

CUPRINS

I. Introducere …………………………………………………………………………..2

II. Pãrþile Sfintei Liturghii ºi tâlcuirea lor ……………………………………………..4

II.1 Proscomidia……………………………………………………………………….....4

II.2 Liturghia Catehumenilor…………………………………………………………….5

II.3 Liturghia credincioºilor………………………………………………………………6

III. Neajunsurile ce se pot întâmpla preotului care slujeºte……………………… .10

IV. Ce este dator a urma preotul dupã sãvârºirea Dumnezeieºtii Liturghii……… 11

V. Însemnãtatea Sfintei Liturghii………………………………………………….….12

VI. Bibliografie……………………………………………………………………….... .13

[1] Nicolae Cabasila, „Tâlcuirea dumnezeieºtii Liturghii”

[2] Nu se mai întrebuinþeazã azi în rânduiala Proscomidiei

[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloaie, „Spiritualitate ºi comuniune în Liturghia Ortodoxã”, Ed. Mitropoliei Olteniei.