IN FOCUL ISPITELOR
TRUPESTI
Dupa cateva zile, diavolul a venit din nou, aprinzand si zadarand pe Nifon
cu ganduri necurate. Acesta, insa, a inteles razboiul si a zis intru sine:
"Sa o luam dar de la inceput, ticalosule Nifone".
Din acea zi a inceput sa manance numai paine uscata in fiecare zi, afara
de sambata si Duminica. Apoi a mancat numai fructe si, dupa putine zile,
a inceput sa manance o data la doua zile sau sa posteasca toata saptamana,
suprimand si apa. Si asa isi domolea si osenea trupul. Mai ales pentru
lipsirea de apa, obisnuia sa zica: "Daca un om posteste patruzeci de zile,
iar un altul mananca regulat toata saptamana, fara insa sa bea apa, acest
din urma sufere mai mult decat cel dintai. Pentru ca cine mananca fara
sa bea apa, aprinde un foc in maruntaiele lui si este chinuit de sete,
pe cand cel ce posteste si de paine si de apa, are lupta mai usoara".
Adeseori, cand ardea de sete, viteazul Nifon, pentru a birui pe diavol,
punea apa intr-un pahar si zicea: "Suflete al meu, ce apa buna si rece
o sa bei!" Dar numai atingea apa cu buzele si varsa apa pe pamant. Vicleanul
diavol, urmarindu-l cu neadormita lupta i-a strigat: "Mi-ai stricat toate
uneltirile, ticalosule, cu puterea Rastignitului, pe care o ai in tine.
Cat de infricosata este puterea Domnului tau!" Si iarasi se inarma cu ispite
si cu zadarari trupesti, luptandu-l in somn.
Odata i-a pricinuit un vis, ca a cazut intr-o fapta urata. Atunci el a
sarit din pat si, intelegand ce i-a plasmuit in vis duhul necuratiei, a
strigat catre sine: "Vai tie, Nifone, cat de mult ai dormit! Acum ce faci?"
Si, chibzuind asupra pacatului ce-l facuse cu inchipuirea, a luat aceasta
hotarare: "Acum, in loc de placere, o sa suferi o amara durere". Si apucand
un lemn gros, a inceput sa se loveasca cu manie peste picioare, care multa
vreme au fost negre de aceasta bataie. Si se ruga cu suspinuri, marturisindu-se
lui Dumnezeu: "Iarta-ma, Doamne, ca am cazut in pacatul cel urat al desfranarii!
Miluieste-ma pe mine pacatosul, nerusinatul, desfranatul, intinatul si
ma povatuieste pe calea poruncilor Tale, precum doresc eu".
Astfel, s-a luptat tare cu duhul desfranarii, care l-a chinuit atat de
mult, incat a ajuns sa-si loveasca trupul cu pietre. Paisprezece ani l-a
luptat, pana cand Domnul l-a izbavit si l-a usurat, punand capat grelei
lupte in acest fel. Dormind odata Nifon, i s-a parut ca se afla intr-un
camp. Iar sanul lui era plin de murdarie si de putreziciune, care-l vatama
in chip insuportabil, deoarece putoarea care iesea de acolo il sufoca.
Cum statea asa impovarat si mizerabil, i-a aparut inainte un barbat imbracat
in alb, care i-a spus: "Hai, cu mine!"
L-a urmat, tinandu-si sanul, pana au ajuns la o groapa plina de noroi.
Aici ingerul Domnului s-a intors catre Nifon: "Arunca in groapa ceea ce
ai in san". S-a supus si indata a simtit o negraita usurare si o potolire
deplina in trupul sau. Atunci s-a rugat cu caldura, zicand: "Doamne, Care
tii in mana toata faptura, Tu mi-ai dat putere impotriva duhurilor celor
necurate, ca sa pot birui cu harul Prea Sfantului Tau Duh".
Cum a rostit aceste cuvinte, avandu-si mainile inaltate, i-a stralucit
in fata Duhul lui Dumnezeu si i-a umplut inima de bucurie, zicandu-i: "Nifone,
Nifone, iti dau putere si stapanire asupra necuratilor draci! Tu, insa,
ingradeste-te totdeauna cu adanca smerenie, pentru ca iubesc foarte mult
pe cei smeriti si Imi intorc fata de la cei mandri. Ia aminte, sa nu te
juri niciodata, sa nu razi de nimeni si minciuna sa nu iasa din gura ta.
Nu te mania si nu judeca pe cineva, chiar daca l-ai vedea pacatuind. Toate
aceste pacate le voi pedepsi cu asprime. Ia aminte, sa nu te aduni cu cei
pacatosi. Nu uita ca umbli printre cursele diavolului; pazeste-te sa nu
cazi in vreo una. Indrazneste! Eu sunt cu tine!"
Revenindu-si in sine, sfantul a inteles ajutorul dumnezeiesc si a slavit
din toata inima pe Preabunul Dumnezeu.
Cu adevarat, si-a zis, de acum duhul necuratiei nu mai are putere asupra
mea. Chiar daca vreodata ca mai indrazni sa ma ispiteasca, eu voi fi mai
tare decat el, cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea i-am zis: "Te inteleg,
vicleanule, si stiu ce ma indemni sa fac: sa poftesc adica femeie si sa
pacatuiesc cu trupul ei. Dar ce este acest trup? Sange, carne, vine, si
inlauntru stomac plin de murdarie puturoasa! Daca mai ai pofta, mergi la
mormant ca sa-l vezi putred si imputit. Deci, unde gasesti placere in toate
acestea, caine nerusinat?"
Diavolul si-a dat seama de intelepciunea lui si se temea de el, iar sfantul
il dispretuia si radea de neputinta lui. Dar cu toate acestea, vicleanul
nu lasa in pace pe robul lui Dumnezeu, ci necontenit nascocea curse noi
si viclene. Fiind fara de grija, dar nu neatent, Nifon a intrebat odata
pe Domnul: "Doamne, oare a plecat cu desavarsire de la mine diavolul?"
Dar inainte de a primi raspuns, vede undeva departe de chilia lui un caine
negru intins pe niste gunoi. "Sa fie diavolul acel caine?" S-a intrebat
el, aratandu-l cu degetul. Deodata cainele a sarit in picioare si alerga
spre el infuriat: "Pe mine m-ai arata? Iata am venit" - a latrat
cainele acela amenintator. Dar, cuviosul, sufland asupra lui, s-a facut
nevazut.
Intr-o seara, iarasi, cum statea in strana bisericii, a venit vicleanul
si s-a urcat pe picioarele lui. Cand a voit sa se ridice, picioarele lui
erau parca legate. A inteles ca era diavolul. A scuipat asupra lui si i-a
zis cu ocara. "O, nerusinatule vrajmas al lui Dumnezeu, ai uitat cate ai
patit prin puterea Domnului meu Iisus Hristos?" S-a fortat sa-si miste
putin piciorul drept si, ca si cum ar fi dat un picior satanei, i-a zis:
"Dumnezeu sa te piarda, vicleanule! Sa stii bine ca eu nu ma tem de spurcatele
tale viclenii".
INIMA INFRANTA SI
SMERITA
Dupa cateva zile, Nifon a avut o vedenie. Se facea un drum larg care ducea
spre rasarit si pe care-l pazeau o multime de barbati negri inarmati cu
sulite si nu lasau pe nimeni sa treaca. La inceputul drumului se inghesuiau
o multime de oameni dar nu inaintau pentru ca se temeau de acei negri.
Intre oameni si afla si Nifon si se intreba cum ar putea trece pe drum
fara primejdie. Cum stateau ei nedumeriti nestiind ce sa faca, a aparut
un barbat imbracat in alb si s-a oprit langa ei.
- Ce-i cu frica aceasta care va stapaneste pe toti? a intrebat el.
- Ne temem de negrii aceia, au raspuns ei.
- Si tu de ce nu mergi? s-a adresat lui Nifon.
- De aceeasi frica, a raspuns el.
- Nu te-ai rugat niciodata ca sa ti se dea smerenie?
- Ba da, necontenit cer acest lucru de la Dumnezeu.
- Ei atunci iata ca ti-a trimis-o! Vezi minunea?
Se vedea ca si cum ingerul i-a despicat pieptul si i-ar fi scos inima inaintea
toturor. A aruncat-o la pamant si i-a pus alta in loc.
- Mergi acum pe drum, i-a poruncit ingerul. Negrii vor fi neputinciosi
la trecerea ta si nu se va atinge de tine nici unul. Atunci multimea a
rugat pe inger:
- Fa si cu noi, rugamu-te, cum ai facut cu el, ca sa putem merge fara impiedicare
pe acest drum.
- Cereti si voi acest lucru de la Domnul cu rugaciune si cu post, si fiti
siguri ca veti primi. Daca nu o cereti, nu o veti lua. Si daca nu o luati,
nu puteti trece pe acest drum. Si sa stiti ca acesta este singurul drum
care duce la viata. Vedeti, acesta care a luat inima infranta si smerita,
de multi ani cere de la Dumnezeu si abia acum a dobandit-o. Uitati-va la
el cum merge!
Intorcandu-si privirile, il vad strabatand drumul fara nici o impidicare.
A ajuns la prima straja alcatuita din doi negri, care cum l-au vazut, si-au
scos sabiile impotriva lui. Dar mainile lor dintr-o data au intepenit si
el a trecut netulburat. A ajuns la a doua garda, pe care a trecut-o in
acelasi chip. Tot asa si cu a treia si cu a patra si cu toate celelalte.
Dupa putin timp a ajuns la un loc unde era adunata o multime mare de negri.
Cum l-au vazut, toti s-au repezit asupra lui ca sa-l loveasca, dar au ramas
inlemniti si neputinciosi.
Erau asa de multi, incat fericitul Nifon, negasind nici un loc de trecere,
a inceput pe unii sa-i impunga si peste altii sa calce, ca sa-si deschida
drum. "Cine a adunat aici atatia blestemati, ca sa ne inchida calea si
sa nu mergem la viata?" a strigat el. Si pe cand toti il priveau cu admiratie,
a strabatut drumul pana la capat.
Cand a disparut vedenia si Nifon si-a venit in sine, era nedumerit ce sa
insemneze toate acestea. Dar Duhul Sfant i-a luminat mintea si l-a ajutat
sa inteleaga. "Vrei sa intelegi ceea ce ai vazut? Ia aminte: calea pe care
ai strabatut-o este calea cea stramta si ingusta. Negrii, sunt viclenii
draci care stau impotriva toturor celor ce vor sa treaca. Apoi trebuie
sa mai stii, ca nimeni nu poate sa strabata aceasta cale, daca nu a cerut
si nu a primit inima infranta si smerita. Tu ai cerut-o si ai primit-o.
De acum nu te vei mai teme de frica de noapte, de sageata ce zboara
ziua si de lucrul care vine din intuneric, pentru ca Cel Preainalt
este scaparea ta. Ia, aminte, insa, ca mare ispita va veni asupra ta; dar
nu te va birui pentru ca Eu sunt cu tine". Acestea i le-a zis Duhul lui
Dumnezeu si l-a lasat. Apoi cuviosul a simtit o tainica si negraita mireasma,
care l-a invaluit.
Inima omeneasca, a zis el intru sine, nu-si poate inchipui cu ce se aseamana
dulceata miresmei Sfantului Duh. Intrece orice bucurie si fericire. Niciodata
n-as vrea sa mai gust din placerile si dulcetile lumii.
Parasind aceste cugetari, iarasi s-a pornit asupra sa, zicand: "Vai de
mine pacatosul, raul, nelegiuitul, vicleanul, blestematul! Vai de mine
ca si pe draci i-am intrecut cu pacatele mele! Ce sa fac sa ma izbavesc
de cei ce lucreaza faradelegea? Vai de mine ca ma aflu in latura
si in umbra mortii...
Totdeauna
obisnuia sa zica "Vai de mine, pacatosul!" Cand mergea la biserica, dupa
slujba se inchina toturor cu multa smerenie, iar el isi pleca privirea,
ca sa nu vada pe cineva care i se inchina lui; asa de mult usa slava omeneasca.
De multe ori l-am auzit, zice ieromonahul Petru, ucenicul si scriitorul
vietii lui, rugandu-se cu suspinuri si zicand: "Doamne, sa nu ma slaveasca
oamenii, nici nu-i lasa sa ma respecte sa sa ma cinsteasca. Ci daruieste-mi
slava care ramane in vesnicie. Pentru ca numai atunci se va odihni duhul
meu, cand se va desfata langa Tine".
Adeseori mergand la biserica, se tanguia, zicand: "Ai venit aici, ticalosule,
sa murdaresti pe acesti oameni sfinti? Vai de tine, intinatule! La vedere
te arati om, dar cu viata si cu faptele esti ca un diavol viclean!" Si
adauga: "Dumnezeule, miluieste-ma ca n-am facut nici un bine spre placerea
Ta!"
Cu aceste ganduri isi calca in picioare iubirea de sine si se socotea ca
este pamant sub picioarele fratilor. "Nifone, isi zicea adesea intru sine,
praful pe care-l scutura fratii de pe sandale este mai de pret decat tine,
pentru ca acela provine de sub picioare sfinte, pe cand tu, ticalosule,
ai intrecut si pe draci cu ticalosia. O, vai de tine in ziua judecatii!"
Ticalosindu-se astfel pe sine, cinstea si slujea pe Dumnezeu cu o minunata
evlavie. Cand dadea un ban sau altceva vreunui sarac, zicea: Ale Tale
dintru ale Tale, Tie Iti aducem Doamne, de toate si pentru toate! Apoi
isi pleca capul, inchinandu-se cersetorului cu frica si cutremur, si adauga:
"Nu-i destul ca vine Hristos la picioarele noastre ca sa cerseasca? Trebuie
oare sa ne mai roage, sa ne implore, sa ni se inchine? Nicidecum! Ci, potrivit
cu poruncile Lui, noi cei dintai trebuie sa-l mangaiem, sa avem mila de
El. Fericit este cel ce se grijeste de Hristos!"
Toata viata si-a petrecut-o in adanca smerenie. Daca vreodata se intampla
sa cada in vreo greseala, alerga indata la biserica sa se spovedeasca,
rugandu-se lui Dumnezeu cu suspinuri ca sa-l ierte. Obisnuia sa zica: "De
vreme ce omul pacatuieste zilnic, de aceea trebuie sa se si pocaiasca.
Astfel, ceea ce satana construieste, noi vom darama".
DIAVOLUL VINE DIN
NOU
Asa cum ii prevestise Domnul, a venit si ispita cea mare. Era sambata si
Nifon se ruga. In fiecare sambata isi incepea rugaciunea seara si o termina
dimineata. Nu dormea deloc nici nu se aseza pe scaun cat de putin. Toata
noaptea se ruga si facea metanii, imitand pe Daniil si pe ingeri, despre
care proorocul David, zice: Inchinati-va Lui toti ingerii Lui. Aceasta
randuiala o tinea nu numai duminicile, ci si la toate sarbatorile imparatesti,
dupa o randuiala bisericeasca. Zicea o rugaciune de cu seara si o repeta
pana dimineata. Si ce rugaciune era aceea? Plina de sfanta cunostinta si
intelepciune. Cuprindea in sine toata teologia: Nasterea cea fara de inceput
a Fiului, creatia Puterilor ceresti, cele graite si cele negraite, minunata
iconomie dumnezeiasca, maretia fapturii, vesnicia, cele ceresti, cele pamantesti
si cele dedesubt, cele vazute si cele nevazute, cele descoperite si cele
nedescoperite, cele intelese de minte si cele neintelese, cum vom vedea
mai departe, daca vom putea aduce de fata vreo parte din ea.
Deci in aceasta sambata si-a inceput rugaciunea ca de obicei. Deodata,
aude ceva ca un puternic sunet de toaca, ce-i strabatu in urechi. S-a tulburat
si s-a intrebat ce sa fie. In aceeasi clipa apare si diavolul care urla,
si ameninta si se infuria asupra lui Nifon. I-a paralizat mintea si l-a
lasat tulburat si infricosat. A voit sa se roage, dar mintea lui nu era
limpede. Il stapanea o toropeala, balbaiala, somnolenta. De asemenea, flecareala,
o intristare apasatoare si o mie de alte rele.
Si a continuat sa-l tiranizeze astfel, cautand sa-l lipseasca cu totul
de mintea sa limpede si stapana pe sine. Cu totul ticalosit de intunecarea
draceasca, Nifon a axclamat: "O, pacatosule Nifone, ti-au cazut acum pe
cap toate pacatele. Ispita de care te temeai este cu adevarat infricosata;
balaurul cel din adanc ti-a intunecat mintea si se afla inaintea ta. Ia
aminte sa nu te inghita de viu!"
Zicand acestea si-a facut semnul Sfintei Cruci. Dar, nerusinatul diavol
i-a produs o mare tulburare si il chinuia cu aceste cuvinte viclene: "Nu
te mai ruga in zadar, ca de acum o sa traim impreuna amandoi. Nu mai voi
misca de langa tine nici o clipa si iti voi da orice vei cere". Dar Nifon
a raspuns: "Sa nu te aud, necuratule drac. Daca Atotputernicul ti-a ingaduit
sa ma ucizi, primesc cu smerenie porunca Lui, dar daca n-a randuit asa
Dumnezeul meu, iti dispretuiesc toate viclesugurile tale!" Dar exista Dumnezeu?...
Dumnezeu nu exista!" - i-a suflat diavolul in ureche. Si impreuna cu acest
cuvant satanicesc i-a invaluit mintea cu un intuneric gros, zicandu-i iarasi:
"Dar exista Dumnezeu?... Dumnezeu nu exista!...
Pregatise de mai inainte, vicleanul, acest plan, ca sa intunece mintea
cuviosului si sa-i strecoare, de ar fi posibil, indoiala ca nu exista Dumnezeu.
Auzind, robul lui Dumnezeu, aceste teribile cuvinte, a strigat din adancul
inimii: Zis-a cel nebun in inima sa: nu este Dumnezeu!. "Pieri,
intuneric uracios si nu huli! Pieri din ochii mei, pentru ca eu cred cu
tarie ca exista Dumnezeu, Cel ce te-a osandit in focul vesnic pentru viclesugurile
tale".
Uratorul de bine, diavolul, infuriindu-se, i-a intunecat si mai mult mintea.
Cu pacla satanicestelor lui vraji i-a scos din minte toate cuvintele duhovnicesti.
A incercat zadarnic sa zica un psalm ca de obicei, dar il rostea numai
cu gura, caci mintea lui incetosata nu intelegea nimic. Acest lucru i-a
pricinuit o durere si o mahnire de nerabdat.
"Vai de mine nenorocitul, nu stiu ce sa spun!" Si a inceput din nou rugaciunea
cu mai multa osteneala. Acest chin in rugaciune a tinut patru ani incheiati.
Si diavolul nu contenea a-i repeta zilnic: "Dumnezeu nu exista!"
Acest gand hulitor l-a afundat intr-o nemangaiata mahnire. Era asa de mare
tulburarea si mahnirea lui, ca umbla ca un om deznadajduit si nepasator
fata de toate. Iar diavolul ii soptea continuu: "Nu-ti cer altceva, fara
numai sa incetezi rugaciunea de dimineata si de seara".
Robul lui Dumnezeu, uimit de nerusinarea aceluia, ii raspunse: "Chiar de
as cadea in nelegiuirea de a ucide pe cineva, sau orice alt rau as face,
de la picioarele Domnului meu Iisus Hristos nu ma departez".
- Ce spui? sopteste iar diavolul. Dar exista Hristos? Hristos nu exista!...
Eu sunt stapanul a toate! Tu de ce te lepezi de mine?
- Da, ticalosule, exista Hristos! Si este totodata Dumnezeu si om, a raspuns
Nifon. Pana cand, inrautatitule, o sa mai chinuiesti faptura lui Dumnezeu?
Iti inchipui ca o sa ma inseli, innegritule si intunecatule? Stiu bine
ca esti intuneric, ca in intuneric te salasuiesti si cu intunericul lupti
impotriva oamenilor si in intunericul cel mai dinafara te vei chinui in
vecii vecilor! Fugi de langa mine vrajmas al lui Dumnezeu si al sfintilor
Lui!
Inrautatitul, insa, nu se dezlipea deloc de langa el si repeta mereu ca,
nu exista Dumnezeu. "Ce, ii soptea, vrei sa spui ca exista Dumnezeu? Unde
ai vazut tu pe acest Dumnezeu de care zici? Cine ti L-a aratat? Unde sta?
Unde locuieste? Arata-mi-L si voi crede si eu in El!"
Patru ani, precum am zis mai sus, l-a chinuit astfel. Fie ca manca, fie
ca statea, se ruga sau orice altceva facea, diavolul, ii aducea acest gand,
ca sa-l faca sa creada ca nu exista Dumnezeu. Ii sfredelea necontenit creierul
si ii tulbura intelegerea cu aceasta neintrerupta repetare. Iar Nifon zicea
ca exista Dumnezeu, dar uneori, amagit de diavolul, isi inchipuia ca nu
exista. Ajunsese pana se se insele amarnic. Dar cu toate acestea nu neglija
rugaciunea si meditatia.
Astfel, intr-o zi pe cand se ruga in biserica, vine din nou diavolul, aducandu-i
acelasi gand. Atunci, deodata, vede ca-i apare chipul Domnului nostru Iisus
Hristos. Nifon a suspinat din adancul inimii si, intinzandu-si mainile
spre dumnezeiescul chip, a strigat: "Doamne, Dumnezeul meu, cauta spre
mine, pentru ce m-ai parasit? Incredinteaza-ma cu adevarat ca existi, ca
sa nu fiu silit sa incetez ceea ce fac pentru numele Tau si sa fac ceea
ce imi zice cel rau". Apoi, s-a oprit, asteptand raspuns. Si, pe cand se
uita la dumnezeiescul chip, acesta stralucea ca fulgerul, luminandu-i fata
si umplandu-l de o negraita mireasma.
Coplesit de lumina si neputand rabda infricosata stralucire, a cazut tremurand
cu fata la pamant, zicand: "Cred Intru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul,
Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor. Si
intru Unul Domn Iisus Hristos, Facatorul si Stapanul meu si intru Duhul
Lui Cel sfant si de viata facator. Doamne Iisuse Hristoase, mult Milostive,
nu te mania asupra mea si nu ma izgoni de la Tine, pe mine nelegiuitul
care am indraznit sa nesocotesc Preasfant Numele Tau. Tu stii, Doamne,
cum m-a legat vrajmasul afundandu-ma in otravita necredinta. De aceea,
iarta-mi toata lipsa de evlavie fata de nemarginita Ta iubire de oameni!"
Dupa ce a rostit aceste cunvinte, s-a ridicat putin de la pamant si a vazut
din nou preaslavitul chip. O vedenie mai presus de lume. Dumnezeiasca fata
era preastralucita si-l privea cu multa blandete. Cu sufletul plin de bucurie,
Nifon a inceput sa cante "Doamne miluieste" si a ramas coplesit de vederea
cea mai presus de lume." Cu adevarat, mare este Dumnezeul crestinilor!
e exclamat el, si de mare slava se invredniceste cel ce cade la preacuratele
Lui picioare. Caci El nu lasa niciodata faptura Sa sa se piarda. Binecuvantat
este Dumnezeu si binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a
Sfantului Duh, care m-a mantuit pre mine cel ce eram in latura si in
umbra mortii!"
A adus multe alte multumiri Domnului nostru Iisus Hristos, apoi a iesit
din biserica, a mers la chilia lui si a dormit putin. Inima ii era coplesita
de dumnezeiasca fericire. Era acum de mirare sa-l vezi umbland vesel, zambind
si bucuros. Era asa de iubitor fata de toti, incat cunoscutii lui se intrebau
mirati: "Atatia ani l-am vazut abatut si trist. Cum este asa de bucuros
acum? Nu cumva sa fi avut vreo vedenie?" Se straduiau sa gaseasca o explicatie
acelei taine. Dar el, din clipa in care a vazut astfel fata Domnului, nopti
intregi statea cu ochii la cer si zicea:
"Miluieste-ma, Tu, Care, Te-ai facut om pentru mine; Tu, Care esti Fiul
Unul nascut al lui Dumnezeu, indraznirea si mijlocitorul nostru catre Tatal;
Tu, Care esti bogatia milostivirii si negraita iubire de oameni a necuprinsei
Dumnezeiri!"
Apoi incepea sa-l infrunte pe cel rau, zicand: "Unde este inrautatitul
care zicea ca nu exista Dumnezeu? Sa se umple acum de rusine necuratul
diavol, mincinosul, intunecatul, cel plin de ura! Am vazut pe Domnul meu,
Care m-a incredintat ca si pe fericitul Toma, cand nu credea. Mareste
suflete al meu pe Domnul si s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul
meu!" Cu aceste cuvinte de marire ale Maicii Domnului, lauda si multumea
din toata inima Celui ce il cercetase cu acea negraita mireasma.
Intr-o seara, dupa ce si-a terminat randuiala sa de rugaciune, a adormit
putin. Si a vazut in somn o mare nesfarsita si in mijlocul ei un imens
stalp de foc, avand in varf un tron stralucit. Deodata ii apare cineva
si-l intreaba: "De ce stai? Urca-te pe stalp, pentru ca trebuie sa te urci".
Cum a auzit acest glas, a inceput sa se catare. Cu mare osteneala a ajuns
pana sus, dar in varf nu putea sa se urce. Mai ramasesera trei coti de
urcat; se silea sa-si ridice picioarele, ca sa ajunga la tron, dar nu indraznea,
pentru ca uitandu-se la nesfarsita intindere a marii, il cuprindea spaima.
"Vai, se gandea el, ce sa fac eu pacatosul! Daca ridic piciorul sa ajung
in varf, ma tem ca nu cumva sa alunec si sa ma inec, iar ca sa ma intorc
si sa cobor, este si mai greu". Era tulburat, nehotarat si nedumerit. Deodata,
fara sa-si dea seama cum a indraznit, a facut un mic efort. A fost de ajuns
ca sa paseasca usor si s-a asezat pe tron. Cu uimire privea acum orizontul
deschis in jurul lui si se minuna, zicand: "Cum m-am urcat eu pana aici?
Si cum voi putea sa ma cobor?" In acea clipa s-a trezit.
Uimit, se intreba ce sa insemneze toate acestea. Acelasi lucru l-a vazut
si in alta seara, precum si a treia oara. Atunci nedumerirea lui a ajuns
la culme. "Doamne, s-a rugat el, arata-mi ce inseamna aceasta vedenie!"
Si Domnul i-a deschis mintea si a inceput sa inteleaga singur. Urcarea
pe stalp este drumul greu al virtutii, care duce la cetatea cea cereasca.
Dar greutatea de a ajunge deasupra ei ce inseamna? De multe ori ne grijim
de cele pamantesti si, astfel ne ingreuiem a ajunge la nepatimire. Tronul
pe care am sezut si m-am odihnit uitandu-ma la toate este nepatimirea,
care se afla deasupra tuturor virtutiilor, ca un tron. Cine se urca pe
el, vede cu ochii, curat, si cele omenesti si cele dumnezeiesti, si intelege
cum diavolul inseala pe oameni.
Dupa ce a talcuit visul, Nifon a dat din toata inima slava lui Dumnezeu,
Care necontenit il ocroteste si-i poarta de grija.
VALOAREA POCAINTEI
Intr-o zi, mergand sa-l vizitez, l-am gasit in chilia sa citind.
S-a bucurat din toata inima cand m-a vazut. M-a primit cu deosebita dragoste,
apoi s-a aplecat din nou asupra cartii, Eu l-am intrerupt de la citire
si am inceput sa-l intreb despre pocainta, la care el mi-a zis:
- Crede-ma fiule, ca Bunul Dumnezeu nu va judeca pe crestini pentru ca
au pacatuit. M-am mirat mult de aceste cuvinte si l-am intrebat surprins:
- Atunci, dupa cum spuneti, pacatosii nu vor fi judecati? Trebuie adica
sa credem ca nu exista judecata?
- Exista si prea exista, mi-a raspuns el.
- Atunci cine va fi judecat?
- Asculta, fiule, sa ti-o spun limpede: Dumnezeu nu judeca pe crestin pentru
ca greseste, ci pentru ca nu se pocaieste. Pentru ca a pacatuit si a se
pocai este omeneste, dar a nu se pocai este semnul diavolului si al dracilor
lui. Fiindca nu traim necontenit in pocainta, de aceea vom fi judecati.
Mi-a povestit apoi cu multa intelepciune, un fapt vrednic de cunostinta,
pe care auzindu-l, ramai uimit de negraita iubire de oameni a lui Dumnezeu.
Atunci cand l-a cercetat pentru prima oara harul lui Dumnezeu si l-a adus
la pocainta, i s-a intamplat ceva asemanator fiului risipitor din parabola.
Se afla intr-un loc numit "al lui Aristah" si se gandea la pacatele sale.
Deodata, harul Mangaietorului i-a atins inima si el si-a zis intru sine:
"Pacatosule Nifone, sa mergem sa ne marturisim lui Dumnezeu pacatele. Nu
stii daca vei mai trai pana maine; alearga dar acum. Ne asteapta acolo
Tatal milostivilor, preainduratul Dumnezeu. Ca El asteapta pocainta noastra,
a ticalosilor si intinatilor".
Cu aceste ganduri alergand la casa lui Dumnezeu, si-a ridicat mainile spre
cer si a suspinat din adancul inimii: "Primeste, Parinte, pe mortul care
si-a pierdut sufletul, primeste pe cel ce este groapa pacatelor; primeste
pe hulitorul, vicleanul, nerusinatul, inrautatitul, pe cel intinat cu sufletul
si cu trupul. Primeste pe cel robit de toate puterile dracesti. Miluieste-ma
pe mine nelegiuitul, talharul, lepadatul, uraciunea pacatului! Miluieste-ma,
Izvorule al tamaduirii, al milostivirii, si nu-ti intoarce de la mine fata
Ta cea preabuna. Nu spune, Doamne: "nu te cunosc!" Nu ma intreba: unde
ai fost pana acum? Nu ma trece cu vederea pe mine, tarana, fumul, stricaciunea,
nelegiuirea, ocara, uraciunea, gunoiul, salasul dracilor si sminteala oamenilor!
Nu ma lepada de la Tine, Stapane, ci indura-Te, si ma miluieste! Pentru
ca stiu, Iubitorule de oameni, ca nu voiesti moartea pacatosului, ci sa-l
intorci si sa-l faci viu. Nu Te voi lasa pana nu ma miluiesti si ma ajuti".
Apoi a mai adaugat, cu suflet amarat si alte cuvinte pe langa acestea...
Deodata, un sunet a coborat din cer si a strafulgerat o infricosata raza
de lumina. Acea lumina in chip de doua brate, s-a pogorat din inaltimea
cerului si s-a infasurat in jurul Cuviosului. "Bine ai venit, fiul Meu
cel pierdut! Acum ai reinviat, copilul Meu. Ti s-au luminat ochii, ti-a
inflorit din nou tineretea si de acum ma vei slavi cu faptele tale".
Zicand acestea, a disparut spre cer, iar Cuviosul, din bucuria vedeniei,
a venit in rapirea mintii. Iar dupa putin, revenindu-si in sine, a strigat:
"Slava Tie, Doamne, slava Tie! Si asa zicea mereu, pentru ca inima lui
era plina de dumnezeiasca mireasma si gura plina de dulceata duhovniceasca.
Apoi, dupa aceasta negraita vedenie s-a rugat multa vreme. Si in chilia
sa nu-si gasea loc, cuprins de aceeasi rapire si uimire a dumnezeiestii
imbratisari. De atunci, precum spunea, a calatorit cu usurinta pe calea
vietii, slujind Domnului.
Aceasta extraordinara minune am auzit-o din insasi gura lui. Ochii ii erau
plini de lacrimi, cand cu teama, dar si cu o tainica bucurie, mi-a povestit-o.
Pentru ca eu mereu il rugam staruitor si-l necajeam ca sa-mi povesteasca
ceea ce i se intampla; iar el, fiindca ma iubea mult, nu-mi ascundea niciodata
nimic.
A petrecut deci in rugaciune ziua aceea, in care l-a imbratisat Preamilostivul
Dumneze. Seara, Cuviosul Nifon s-a rugat iarasi lui Dumnezeu cu aceste
cuvinte:
"Doamne, Tu, Care ai intins cerul ca o piele si-l impodobesti cu stele,
cu soare, cu luna si cu nori, impodobeste-ma si pe mine, in loc de stele
cu smerenie, iar in locul soarelui sa-mi straluceasca Duhul Sfant inauntrul
meu. Drept luna, intelepciunea Ta sa-mi lumineze mintea: iar in loc de
nori, imbraca-ma cu blandete, cu cuviosie si cu dreptate. Incalta picioarele
mele cu gatirea Evangheliei pacii Tale. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Tu,
Care ai umplut vazduhul cu bogatia aerului, ca sa-l respire si sa se bucure
oamenii, revarsa cu imbelsugare, si in mine, harul si darul Sfantului si
de viata Facatorului Tau Duh, ca sa devin asemenea cu Dumnezeu, curat si
luminos, smerit si bland, "plin de har si de adevar". Inzestreaza-ma, Doamne,
cu inelepciune si duhovniceasca cunostinta".
Cand a terminat aceste cuvinte, iarasi l-a imbratisat lumina cereasca.
In acelasi timp, s-a arata un inger al lui Dumnezeu, tinand un vas plin
de mir, pe care l-a varsat peste capul lui, de unde curgand, i-a udat tot
trupul si locul s-a umplut de buna mireasma. Multa vreme apoi, din hainele
lui se revarsa acea mireasma, si prietenii lui se mirau si se intrebau
de unde vine aceasta, la care el le raspundea cu smerenie: "Eu una stiu,
ca sunt cu totul cufundat in pacate, iar ce este aceasta nu stiu".
INALTIMEA SMERENIEI
Raspundea asa, pentru ca avea intelegere smerita si fugea de slava desarta
si de mandrie, si necontenit se ruga lui Dumnezeu, zicand:
"Doamne, Tu Care ai aratat pe Prea Curata Maica Ta mai cinstita decat puterile
ceresti, cu rugaciunile ei, iarta-mi pacatele mele si izgoneste de la mine
toata necuratia, faradelegea, osandirea, razbunarea, mania, nedreptatea,
nepasarea, slava desarta, mandria, iubirea de argint, nemilostivirea, betia,
reaua impatimire si mai ales, inselatoarea si amara slava a oamenilor.
Da, Doamne, fa ca oamenii sa ma socoteasca ca pe un nimic, sa ma urasca,
sa nu fie om pe pamant care sa ma laude sa sa ma cinsteasca, Iubitorule
de oameni. Nimeni, Doamne, sa nu spuna ca Nifon este sfant, ca sa nu fiu
osandit din pricina lui. Izbaveste-ma de slava oamenilor, Dumnezeule al
cerului si al pamantului; izbaveste-ma de desertaciunea cinstirii ce vine
de la oameni. Cu astfel de rugaciuni isi ducea viata foarte smerita."
Intr-o zi, vorbea despre slava desarta si de smerenie, unor credinciosi
care venisera la dansul. Cand a terminat, acestia i-au facut metanie si
au plecat, dupa care, eu l-am intrebat:
- De ce, parinte, cand cineva iti face metanie, te uiti tinta la pamant?
- Fiule, mi-a raspuns el, cand un frate mi se inchina, cand cade la picioarele
mele, eu in mintea mea ma cobor mai jos, pana la iad si stau acolo, pana
cand omul se ridica. Atunci si eu ma ridic din iad si-i raspund. Pentru
ca nu sunt vrednic eu, necuratul, ca fiii lui Dumnezeu sa cada la picioarele
mele.
Am ramas uimit de aceste cuvinte ale lui si suspinand din adanc am exclamat:
"Doamne miluieste!"
- Nu te mira, fiule, mi-a zis, ci mai bine straduieste-te sa faci si tu
la fel.
- Dar cum cobori in iad? l-am intrebat eu cu nedumerire.
- Daca nu poti cobora in iad, intra cu mintea ta sub picioarele fratelui.
Daca nici aceasta nu o poti face, zi, macar: "Eu sunt mai pacatos decat
toti oamenii!" Si, daca nici aceasta nu poti s-o faci, atunci pleaca-ti
capul spre pamant, zicand: "Pamant sunt si in pamant ma voi intoarce".
Si daca-ti vine greu, zi mereu acest dumnezeiesc cuvant: Dumnezeule,
milostiv fii mie pacatosului si ma mantuieste!
CUM SA NE RUGAM
IN BISERICA
- Fi foarte atent cand te gasesti in biserica, a continuat el. Sa nu vorbesti
cu cineva si cand canti, nu te stradui din slava desarta sa faci glas frumos,
spre placerea oamenilor.
- Oare este mare pacat acest lucru?
- Trebuie sa stii, fiule, ca deasupra oamenilor in biserica, se afla multime
de ingeri, care canta impreuna in chip nevazut. Cand vreun credincios incepe
sa glumeasca sau sa vorbeasca cu altii despre cele trupesti, ingerii care
il vad, lasa cantarea si se intristeaza amar pentru starea lui, zicand:
"O, in ce grea ticalosie a cazut sufletul acestui om! Cu cata nesimtire
sta el in biserica, fara frica de Dumnezeu si fara de rusine. Dumnezeu
i-a facut urechile ca sa le umple de rugaciune smerita si evlavioasa, iar
el le umple de ras si de barfeala!"
Aceste cuvinte m-au umplut de spaima, si de atunci intru in biserica cu
mai multa evlavie. Imi aduc aminte de cele ce mi-a spus Cuviosul, iar,
daca, vreodata uit si spun vreun cuvant, ma gandesc cu teama si ma rusinez
de ingerii lui Dumnezeu.
MAREA INCREDERE FATA
DE DUMNEZEU
Intr-o dupaamiaza stateam si ma bucuram de inteleptele lui invataturi.
Cand s-a inserat am iesit impreuna si am mers la biserica Sfantului Mucenic
Anastasie, ca sa ne rugam. Pe cand treceam pe o ulitam, am auzit de la
o carciuma ras, vorbe urate si cantece lumesti. Robul lui Dumnezeu a suspinat
cu mult dezgust, si-a inaltat privirea la cer, soptind ceva si ne-am continuat
drumul. In aceeasi clipa a incetat toata acea neoranduiala draceasca. Astfel
am trecut netulburati, fara sa ne intinam urechile cu nimic necurat. Dar
dupa ce ne-am mai departat, iarasi au inceput ticalosii aceleiasi uraciuni.
Am inteles si m-am minunat. In clipa cand Nifon, indispus, si-a ridicat
ochii la cer, a zis fara indoiala: "Doamne inchide-le gurile ca sa nu mai
graiasca fara de rusine, pana trecem noi". Ceea ce s-a si intamplat.
Am ajuns la cinstita biserica a Sfantului Anastasie, ne-am rugat cu evlavie
multa vreme, si apoi am plecat. In drum am intalnit o casa mare. Deasupra
portii era zugravita Maica Domnului tinand in sfintele sale brate pe Prea
Curatul Prunc, iar magii Ii ofereau darurile lor. Locuitorii orasului cinsteau
foarte mult aceasta icoana si necontenit veneau si plecau, facand idelung
rugaciuni.
Vazand dumnezeiescu chip al Domnului, cuviosul si-a ridicat mainile si,
suspinand, a inceput a se ruga:
"Doamne, Dumnezeul cerului si al pamantului, primeste rugaciunea robului
Tau, care traieste in pacate. Tu Doamne ai coborat din sanurile parintesti,
fara sa le parasesti. Si, lasand minunatele puteri ceresti, ai intrat in
pantecele preaslavitei Maicii Tale, a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu
Maria. O, preaslavita minune a bunei vointe a lui Dumnezeu! A trecut Domnul
cu adevarat prin usile incuiate ale Fecioarei, gol la intrare si purtator
de trup la iesire, usile ramanand de-a pururi incuiate. Ai intrat Dumnezeu
desavarsit si ai iesit Dumnezeu desavarsit si om desavarsit. Cu doua firi,
cu un ipostas, cu doua vointe: dumnezeiasca si omeneasca si de-a pururi
Domn Iisus Hristos, Cuvantul si stralucirea Tatalui. Ai luat chipul robului,
desi erai intru totul asemenea Tatalui, afara de nenastere si ai devenit
asemenea cu noi in toate, afara de pacat. Ai umblat astfel printre oameni,
savarsind negraite minunim ca sa-Ti arati si sa ne incredintezi de atotputernicia
Ta dumnezeiasca. Nu ma lasa sa pier, Doamne Iisuse Hristoase, in multimea
faradelegilor mele, ci arata-mi fata Ta cea milostiva si iubitoare. Umbreste-ma
cu Duhul Tau cel Sfant. Tu stii, Bunule si Iubitorule de oameni, sa-mi
mangai ticalosul meu suflet si sa-l imbogatesti cu mila iubirii Tale de
oameni".
Astfel si-a varsat mirul rugaciunii sale sa a mai adaugat si multe alte
rugaciuni. Deodata s-a auzit un sunet infricosator, ca al unui torent vijelios,
venind de la icoana spre el. Duhul lui Dumnezeu s-a revarsat asupra lui
ca un puternic vartej si l-a ridicat de la pamant. Se vedea in vazduh cu
mainile ridicate. Cand a venit jos, fata lui stralucea ca soarele, Mergea
acum, dar parea ca nu se gandeste ca merge pe pamant. Ca si cum pamantul
cinstea pe Cuviosul si se facea moale ca buretele sub picioarele lui. Ai
fi crezut ca este fara trup si zboara prin vazduh. Il insotea slava lui
Dumnezeu, care prefacuse greutatea cea simtitoare in usoara nepatimire.
INVATATURA DESPRE
PATIMA DESFRANARII
Drumul nostru trecea pe langa o casa cu nume rau, de femei desfranate.
Afara, la blestemata intrare, vedem un om cu o infatisare distinsa si foarte
mahnit. Isi acoperea fata cu palmele si plangea, apoi isi ridica mainile
spre cer, rugandu-se cu suspinuri si iarasi plangea plin de deznadesjde.
Apropiindu-se de acel om necunoscut si distins, Nifon a inceput sa planga
si el.
- Pentru numele Domnului, frate, i-a zis el, ce ti s-a intamplat de esti
asa de trist si plangi nemangaiat, in fata intrarii? Spune-mi, te rog,
pentru ca tanguirea ta imi frange inima.
- Cinstite Nifone, eu sunt ingerul lui Dumnezeu. Precum stii, fiecare crestin,
la botez primeste de la Dumnezeu un inger pazitor al vietii lui. Am fost
randuit si eu pazitor unui om; acesta insa, ma amaraste, pacatuind necontenit.
Uite, acum se afla in casa de desfranate si pacatuieste cu o femeie de
pe drum. Vazand aceasta cadere a lui, cum sa nu plang pentru chipul lui
Dumnezeu cazut in asa intuneric?
- Dar de ce nu-l indemni sa fuga de pacat? L-a intrebat iarasi Nifon.
- Din nefericire nu pot, i-a raspuns ingerul, nu pot sa ma apropii de el,
caci din ceasul in care a inceput sa faca pacatul, s-a facut rob diavolilor
si eu nu mai am nici o putere asupra lui.
- Dar cum nu mai ai nici o putere? Nu ti-a incredintat Dumnezeu mantuirea
lui?
- Asculta-ma, robule al lui Dumnezeu. Domnul a creat pe om cu voie libera
si l-a lasat sa mearga pe calea pe care o vrea el. I-a aratat si calea
cea stramta, i-a aratat-o si pe cea larga si i-a spus: stramta si cu
intristare este calea ce duce la viata si, mare-i poarta si larga-i calea
care duce spre pieire. I-a arata inca si sfarsitul fiecarei cai: una
se bucura de putina placere trecatoare si ajunge in iadul cel vesnic; iar
cealalta are putina osteneala, dar castiga vesnica odihna in vecii vecilor.
Ce indemn sa-i dau omului pe care mi l-a incredintat Dumnezeu, de vreme
ce Insusu Hristos, Domnul nostru, cu gura Lui ii indeamna pe toti, invatandu-i
si rugandu-i sa fuga de faptele cele necurate?
- Si de ce ridici mainile spre cer, suspinand cu amar?
- Am vazut pe diavoli in jurul lui cantand din gura si din chitare, batand
din palme si razand batjocoritor de el. Ma doare inima vazand pe acei blestemati
triumfand. De aceea, ma rog lui Dumnezeu sa mantuiasca faptura Sa de batjocura
intunecatilor draci si sa-mi dea bucuria intoarcerii lui. Ma mai rog sa
ma invredniceasca sa-I predau acest suflet neintinat si curatit prin pocainta.
Acestea a zis ingerul si a disparut din fata noastra. Apoi am plecat si
noi. Pe drum, Cuviosul Nifon, mi-a zis ca nu exista fapta mai murdara decat
desfranarea. Cu toate acestea, daca nelegiuitul se pocaieste, Preabunul
Dumnezeu il primeste mai repede decat pe toti nelegiuitii si pacatosii,
pentru ca patima aceasta se inradacineaza in firea omului si, pe deasupra
si diavolul o atata mai mult cu tot felul de ispite. Pentru a birui cineva
aceasta patima, trebuie sa se nevoiasca mult cu priveghere si post. Apoi
a adaugat:
"Am vazut candva un om mergand pe calea cea larga a pacatului. Atunci mi
s-au deschis ochii sufletului si am vazut in jurul lui vreo treizeci de
diavoli: unii bazaiau ca mustele in fata lui, altii tiuiau in urechile
lui ca tantarii, iar ceilalti il legasera de picioare si de gat si il trageau
cu sila incoace si incolo. La aceasta priveliste mi s-au umplut ochii de
lacrimi si ma gandeam ce sa insemneze funiile cu care il trageau pe om.
Mi-a descoperit atunci Dumnezeu, ca fiecare funie corespunde unui fel de
pacat. Diavolii, care zumzaie in urechi, il afunda in deznadejde, iar cei
cere ii bazaie in fata, il fac sa fie nerusinat si obraznic.
Deodata vad, urmandu-l de departe, pe ingerul sau, tinand in mana ceva
ca un toiag de lemn, care la un capat avea un crin minunat. Mergea cu capul
plecat, trist, adanc deznadajduit. Toata intristarea lui era din pricina
acelui om. Il vedea cu totul in gura iadului, pentru ca era robit de tot
felul de patimi. Am ridicat si eu mainile si ochii la cer, sa rostesc cateva
cuvinte de rugaciune spre folosul lui. Dar viclenii diavoli, ca tantarii
s-au repezit asupra mea intepandu-mi mainile, socotind ca astfel ma vor
putea impiedica sa ma mai rog pentru el.
UNDELEMNUL CANDELEI
Cuviosul avea acest obicei minunat: cand trebuia sa se culce putin, punea
mai intai un rand de pietre pe pamant si peste ele arunca o patura mica.
Apoi canta imne de inmormantare ca si cum s-ar fi ingropat singur pe sine.
Pe urma, zicea pe de rost patru Apostoli si patru Evanghelii si multe altele.
Insemna apoi cu Sfanta Cruce asternutul, de trei ori si se culca, punand
o piatra drept capatai. Adeseori in vis navaleau diavolii asupra lui, il
tulburau si nu-l lasau sa doarma. Cuviosul lua atunci toiagul si ii lovea
cu putere duhovniceasca, razand de neputinta lor, incat diavolii o patisera
cu el. "Ce sa facem cu acest incapatanat, se tanguiau ei? Uneori ne loveste,
alteori ne ocaraste si batjocoreste tot neamul nostru!"
Intr-o seara, cand robul lui Dumnezeu se culcase putin, a venit diavolul
cu un tarnacop sa-l loveasca. Dar deodata, spaimantandu-se, a iesit afara
cu mare zgomot si a pierit ca fumul. Pe cand fugea, scrasnea din dinti,
zicand: "O, Marie, pretutindeni ma arzi, ocrotind pe acest tare de cap!"
Auzind aceste cuvinte, Nifon a inteles ca Maica Domnului il ocroteste si
il apara. De aceea, el in fiecare seara, inainte de culcare, lua undelemn
de la candela si se miruiau pe frunte, la urechi si la toate simturile.
De aceea s-a infricosat diavolul si s-a facut nevazut. Cand a vazut ce
putere are undelemnul sfintit Maicii Domnului si al tuturor sfintilor,
dadea adesea si la cunoscuti sa se unga inainte de culcare.
DUHUL SLAVEI DESARTE
Odata, cum vorbea despre slava desarta si alte lucruri duhovnicesti, mi-a
zis:
"Duhul slavei desarte este foarte viclean si trebuie mare osteneala din
partea robilor lui Dumnezeu ca sa se izbaveasca de el. Pentru ca face pe
omul virtuos sa se laude pe sine. Daca este putin slabit de post, ii zice:
"Uita-te in oglinda si-ti vezi fata cat este de slaba! Este firesc sa vina
lumea la tine, ca la un pustnic vestit. Umbla cu capul plecat, vorbeste
in soapta, numai cat sa te auzi si mergi incet ca sa te cinsteasca oamenii.
Da, cand mergi pe drum ofteaza, uita-te cu evlavie spre cer. Pe cei din
jur priveste-i de sus, ca sa zica oamenii: "Iata un mare sfant!" Si daca
iei aminte la duhul slavei desarte, pana la urma zici si tu: "Da, ti se
cuvine o cinste deosebita, chiar si un scaun episcopal. Sau cel putin preot
sau diacon trebuie sa fii, de vreme ce toata lumea iti zice sfant. Apoi
grijeste-te sa faci si vreo minune cu virtutiile tale si vei fi slavit
si mai mult!"
Dar ce sa mai vorbesc in desert, a continuat Sfantul. Cand am inceput sa
ma pocaiesc de multimea pacatelor mele, s-a repezit la mine duhul slavei
desarte, umplandu-mi inima de bucurie. Mi-a alungat mahnirea, m-a umplut
de o dulce mangaiere si a zis in mintea mea: "Acum tu esti mare si plin
de virtuti, cine mai este pe pamant asemenea tie?"
Uneori mi-a adus si mirosuri de tamaie si zicea: "Vezi ca te inconjura
ingerii si tamaiaza sfintenia ta? Apoi a adaugat: "Intr-adevar, Nifone,
esti fericit ca ai biruit pe diavol! Si eu ma socoteam ca sunt asa cum
ma arata duhul slavei desarte. Dumnezeu, insa, care nu vrea moartea pacatosului,
mi-a dat dreapta socoteala a mintii. Deci, cand venea diavolul si-mi zicea:
"Cu adevarat, de acum esti Sfantul Nifon, caci cine altul pe pamant, traind
in tulburari, mai lucreaza astfel de virtuti?"
Cand imi spunea acestea si altele asemenea, vrand sa ma insele, i-am zadarnicit
viclesugurile, cu darul lui Dumnezeu.
Odata, imi povestea Cuviosul, cum duhul slavei desarte l-a luptat cu multa
inversunare, zicandu-i: "Iata cel mai mare sfant al epocii noastre! Iata
luminatorul lumii, iata um care prin virtutea lui se afla mai presus decat
toti oamenii! I-a mai spus si multe altele silindu-se sa-l insele pe Cuviosul.
Fericitul, insa, a inteles viclesugul diavolului si a zis intru sine:
"Ia aminte, pacatosule Nifon, sa nu te jefuiasca acest inselator de minte!
Vezi smeritule, sa nu te batjocoreasca; pazste-te ca si tu esti om ca toti
ceilalti. Sa nu-ti pierzi mintea, ticalosule, sa nu te inganfezi si sa
nu-ti inchipui ca esti ceva. Ce este un bob intr-un munte de grau? Un bob
intre celelalte boabe? Asa si tu, esti un om intre ceilalti oameni. Din
noroiul din care sunt facuti toti, din acela esti si tu. Pamant esti
si in pamant te vei intoarce. Nu uita ca esti pacatos si sa fii judecat.
Trezeste-te, pacatosule! Nu iti uita niciodata pacatele; tanguieste-te
pentru amara vesnicie care te va inghiti. Acestea sa le cugeti, la acestea
sa te gandesti zilnic si sa nu te inganfezi, socotind ca esti virtuos,
drept si intelept, pentru ca aceasta te departeaza de Dumnezeu".
Cu o astfel de asezare sanatoasa, Cuviosul a respins duhul slavei desarte.
Adesea, il vedeam cerandu-se cu diavolii; uneori ocarand si dispretuind
neputinta lor, alteori alungandu-i in focul cel vesnic. Odata, duhul cel
necurat, infatisandu-i-se ca un inger, a voit sa-l ispiteasca cu parerea
de sine, zicandu-i: "De acum inainte vei incepe sa faci minuni si numele
tau va fi slavit de oameni, pentru ca ai bineplacut mult inaintea lui Dumnezeu
si El iti trimite, prin mine acest dar!" Robul lui Dumnezeu, insa, a inteles
cursa diavolului, l-a privit ironic si a zis, luand in batjocura viclenia
lui: "Stai sa fac o minune in fata ta!" Si vazand alaturi o piatra i-a
zis: "Iti poruncesc piatra, cu puterea care mi-a adus-o acesta, sa te muti
din locul tau in alta parte!" Dar piatra a ramas nemiscata si nu s-a clintit
de la locul ei. Atunci, Cuviosul a ras de viclesugul diavolului, zicand:
"Ingamfatule, raule si vicleanule! Darul tau nu a facut nimic!" Apoi, mustrandu-l
cu dispret pentru inselaciunea lui, diavolul s-a facut nevazut.
Altadata iarasi, in timpul rugaciunii, duhul slavei desarte i-a adus gand
de mandrie, ca adica, stand cu mainile inaltate catre Dumnezeu, se aseamana
cu sfintii. Si nu numai atat, ci pe cand Nifon continua sa se roage, i-a
adus un gand hulitor: "In ochii tuturor esti foarte mare, te-ai facut asemenea
cu Dumnezeu!"
In clipa aceea Duhul Sfant i-a inaltat mintea la cele cresti, i-a aratat
ca Dumnezeu le tine pe toate si cat de mare si de infricosator este El;
cum conduce cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt intr-insele
cu mana Sa cea atotputernica. In acelasi timp a auzit un glas, zicandu-i:
"Ia aminte, Nifone, nu cumva tu conduci cerul si pamantul? Sileste-te sa
intelegi cat de mare este Dumnezeu! Apoi cerceteaza-te pe sineti sa te
vezi cat esti de mic si sa nu-ti mai inchipui vreodata ca esti ceva, deoarece
diabolic este acest gand. Pazeste-te dar, sa nu te insele diavolul!"
Atunci Nifon se intoarse catre sine, zicandu-si:
"Pacatosule si de trei ori ticalos, iti inchipui ca esti om, stricatule
si inselatule? Unde ti-e mintea de o lasi sa se inganfeze astfel inaintea
lui Dumnezeu? Te-ai facut potrivnic lui Dumnezeu, stricatule si intunecatule!
Esti pamant si gunoi si, cu obraznicie diavoleasca, te-ai facut dumnezeu?
Rusine sa-ti fie! Nu te cutremuri, nu te temi de vaiul judecatii, nenorocitule
si necuratule? Ce vei face? Unde te vei ascunde atunci? Pentru care vei
da seama intai si pentru care pe urma? Pentru nerusinare, minciuna, sau
hula? Pentru ura, mandrie sau pentru slava desarta? Pentru fatarnicie,
pentru iubirea de argint sau pentru necuratie? Vai de tine, Nifone, nelegiuitule
si raule! Nu-ti ajung atatea patimi? Te-ai facut si potrivnic lui Dumnezeu..."
Si, suspinand din adancul inimii, robul lui Dumnezeu a inceput a se ruga:
"Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine ratacitul si nu ma lepada pe mine sarmanul
si nimicul! Ci, iarta-mi, ca un mult Milostiv! Tu stii, Bunule si Iubitorule
de oameni, slabiciunea si ticalosia omeneasca. Vindeca-ma, Doamne, cu puterea
Ta si ma voi stradui sa fug de patimile cele ascunse si sa scap de vrajmasii
sufletului meu!"
De atunci era foarte atent, si isi cerceta sufletul cu multa grija! Numai
cat se apropia diavolul sa-i strecoare vreun gand rau si Nifon ii striga
indata cu manie: "Iar ai venit, ticalosule?" Si diavolul disparea rusinat.
Astfel, necontenit, zi si noapte, nu inceta vrajmasul sa-l ispiteasca.
Izbutea uneori sa-l tarasca, fie in osandirea altora, fie in manie, fie
in calcarea fagaduintei sau in altceva. Se lupta vicleanul sa-l prinda
in cursa, dar si Nifon izbutea sa-l biruiasca, cu harul lui Hristos, care
il intarea.
CUM SE CEARTA
OAMENII
Uneori, Nifon urmarea pe diavoli cum mergeau sa ispiteasca pe oameni, soptindu-le
la ureche diferite rautati. Dar ei, avandu-si mintea imprastiata la grijile
vietii, nu pricepeau diavoleasca inselare, ci primeau gandurile rele si
se indeletniceau cu ele, ca si cum ar fi fost ale lor. Si asa, unii izbucneau
in manie, altii in clevetire, altii in certuri, batai si pomeniri de rau.
Robul lui Dumnezeu, care observa toate acestea, a zis cu mahnire: "O, cat
sunt de rai! Au pus stapanire pe oameni si le comanda, iar ei, fara sa-si
dea seama, indata indeplinesc toate poruncile lor. De aceea, trebuie sa
cercetam bine gandurile si numai asa sa trecem la fapta". Apoi a povestit
cele ce urmeaza:
"Am vazut odata un om lucrand. Deodata a venit un negru, s-a aplecat asupra
lui si multa vreme i-a soptit ceva. Nu departe, lucra alt om. Atunci, primul
lucrator si-a lasat lucrul, s-a dus furios la confratele sau si a inceput
sa-l injure. In acel moment, un alt negru s-a apropiat de al doilea lucrator,
i-a soptit si lui ceva la ureche si l-a pornit spre cearta. Astfel, un
diavol pornea la manie, iar celalalt diavol facea pe altul sa se impotriveasca".
Vazand aceasta, Nifon s-a tulburat adanc, zicand: "O, diavoli inselatori
si necurati! Uite cum seamana dusmanie intre oameni! Iar acestia fara de
minte, fac degraba ceea ce li se spune.
MASA CRESTINEASCA
Intr-o zi, trecea pe langa o casa. Inauntru, stapanul casei cu femeia si
copiii erau la masa. In jurul lor a vazut sevind niste tineri frumosi in
haine stralucite, fiind la numar exact cat erau si casnicii. Acea familie
parea a fi foarte saraca. De aceea Cuviosul a zis mirat: "Ce este aceasta?
Cei ce stau la masa sunt foarte saraci, iar cei ce-i servesc sunt plini
de stralucire?"
Atunci Dumnezeu i-a descoperit cine erau cei ce serveau si ce insemna acea
minunata masa. Tinerii cei frumosi si luminosi erau ingerii nevazutului
Dumnezeu, care sunt randuiti sa slujeasca crestinilor in vremea mesei,
ca niste buni slujitori. Dar daca la masa se aude vreun cuvant nepotrivit,
indata ingerii fug de vorba cea rea, ca albinele de fum. Si daca se departeaza
sfintii ingeri, vine un diavol negru si intunecat si ii indeamna sa vorbeasca
cuvinte desarte.
SFATURI SI INVATATURI
Cuviosul Nifon ajunsese la o mare inaltime a virtutiilor. Luptele lui duhovnicesti
erau vrednice de mirare si multi veneau la el ca sa il cunoasca si sa-i
ceara sfat. Astfel, a venit la el un credincios si i-a zis:
- Mult ma mir, parinte, cum de nu te inalti cu mintea cand atata lume te
cinsteste!
- Stii, fiule, i-a zis Cuviosul, de ce nu ma mandresc?
- Nu stiu, parinte, i-a raspuns ucenicul cu smerenie.
- Asculta dar! Eu in fiecare zi, de doua sau de trei si de patru ori, imi
aduc aminte de pacatele pe care le-am facut fara frica de Dumnezeu. Si
cu cat ma gandesc la ele, cu atat sufletul meu este indurerat, gandind
ca niciodata nu am facut ceva placut lui Dumnezeu. De aceea nu ma mandresc.
Si cand aud cinstiri si laude, mi se par nevrednice si laudele si eu insumi.
Tu, sa zicem, ma lauzi o data sau de doua ori pe saptamana, iar eu necontenit,
in toate zilele, ma ingretosez de mine, ma mustru, ma osandesc si ma vad
ca un caine mort, plin de viermi si de putoare.
- Spune-mi, parinte, a continuat fratele, de ce cei mai multi oameni urasc
pe cei virtuosi? Unii ii dispretuiesc iar altii se smintesc de ei. Putini
ii lauda, cei mai multi insa ii osandesc.
- Dreptii, fiule, au mult castig din ocarile ce le vin de la oameni. Ii
impodobesc ca pe stelele cerului. Am vazut eu un om evlavios care a castigat
numai intr-o zi cincizeci de cununi!
- Spune-mi si mie, s-a rugat fratele, cum le-a castigat?
- Omul acela era bun si foarte bland. Facea mult bine vecinilor sai, iubea
pe toti ca pe ingerii lui Dumnezeu. Acestia, insa, erau intunecati de cel
viclean si-l urau ca pe un criminal. Si cum obisnuieste diavolul sa calomnieze
pe sfinti prin gura pacatosilor, asa a facut si acum. Unii ziceau despre
el ca este viclean, altii ca a cazut in erezie. Fericitul acela, insa ce
facea? Se ruga pentru ei, zicand:
"Doamne miluieste pe cei ce ma urasc, ma zavistuiesc si ma clevetesc! Nici
unuia din acesti frati sa nu i se intample vreun rau pentru mine pacatosul,
nici acum, nici in viitor, nici in clipa mortii, nici in ziua judecatii.
Ci, ma rog, Doamne, sfarma si destrama uneltirile diavolului, pentru ca
stii, Iubitorule de oameni, ca acesta este cel ce-i ridica impotriva mea,
Rogu-te, Dumnezeul meu, ca, precum nu m-ai pedepsit pe mine ticalosul,
ori de cate ori am gresit si am alergat cerand iertare la milostivirea
Ta, tot asa, si pe acesti sfinti, robi ai Tai, care ma vorbesc de rau,
sa nu-i pedepsesti, ci sfinteste-i cu Duhul Tau cel Sfant!"
"Acestea le zicea, iubitul meu, acel drept in rugaciunile sale pentru dusmanii
si calomniatorii sai. Si de cate ori pe zi de silea pe sine si se ruga
lui Dumnezeu pentru mantuirea lor, de atatea ori cobora din cer un inger
si-i punea pe cap o cununa de pietre scumpe. De aceea, fratele meu, Dumnezeu
ingaduie adesea, ca dreptii sa fie ocarati si vorbiti de rau, pentru ca
sa se inmulteasca cu miile cununile lor si sa mosteneasca Imparatia Lui.
Atunci i-a zis fratele:
- Dar cum se face, ca multi drepti nu fac rau nimanui si totusi oamenii
se smintesc de ei si zic de pilda: daca vrea sa se mantuiasca, sa mearga
in pustiu! In orase stau cei mandrii si cei iubitori de slava, ca sa se
bucure de laudele oamenilor.
- Nu locul mantuieste, fiule, a raspuns sfantul, ci purtarea, grija, atentia
si silinta fiecaruia. Ia aminte la pildele ce-ti voi spune: Precum ne adevereste
si Moise, Enoh a fost unul din oamenii de la inceput, care a bineplacut
lui Dumnezeu. El a avut femeie si copii si ceea ce este mai minunat, el
a trait printre oameni pacatosi. Apoi Avraam, cat de mare prieten al lui
Dumnezeu a fost! A avut si el femeie si 318 rudenii si robi, nenumarat
aur si argint. Totusi, nimic din acestea nu i-au fost piedica spre mantuire!
Dimpotriva, i-a ajutat mai mult evlavia si dragostea sa fata de Dumnezeu.
Ia gandeste-te si la Lot, unde a locuit? In smintelile satanei, intre sodomiti!
A vazut adesea uratele lor pacate, dar nu a judecat pe nimeni; de aceea
l-a si iubit Dumnezeu si nu i-a inchis usa imparatiei Sale. Si Iov, care
avea bogatie imparateasca, slava negraita, femeie si copii si totusi, in
acelasi chip si-a castigat si el mantuirea. Ce sa mai zic de Isaac, de
Iacov, de Iosif si de multi altii? Toti acestia au placut lui Dumnezeu,
nu cu forma cea dinafara a vietii lor.
Adu-ti aminte si de Daniil si de cei trei tineri! Unul in groapa cu lei,
altii in cuptorul cel cu foc, s-au rugat si Dumnezeu i-a auzit. De asemenea,
Iona a fost auzit din pantecele chitului si talharul pe cruce a deschis
Raiul cu rugaciunea lui. Si sa nu las din Vechiul testament pe Ezechia,
pe Manase si pe Rahab. Vezi deci, fiule, cum toti acestia au bine placut
lui Dumnezeu in diferite locuri si chipuri! Socotesc, deci, ca ai aflat
raspuns la nedumerirea ta. In tot locul este mantuire pentru cel ce se
straduieste, pentru ca Dumnezeu este pretutindeni.
Cat despre celalalt lucru, care ai intrebat, cum adica cei drepti nu sunt
tuturor placuti, ia aminte la cele ce iti voi spune! Nu vezi oare ca Dumnezeu
da ploaie, iar unii se bucura si altii nu? Unul zice ca-i aduce paguba,
altul zice: slava lui Dumnezeu ca a adapat pamantul! Daca vine iarna cu
frig si cu inghet, saracii care tremura de frig zic: "O, Doamne, de ce
ai dat frigul?" Iar cei bogati atunci se bucura mai mult pentru ca sunt
indestulati cu de toate: vin, paine, carne, caldura, haine calde si tot
ceea ce bucura trupul si pentru ca pot sa se joace cu zapada. Dupa, primavara,
vine vara cu caldurile mari. Atunci, unii zic: e mai bine iarna ca nu sunt
muste, nici purici, nici tantari!
Dar de ce sa mai lungesc vorba? Ajunge sa ne gandim la un lucru: Domnul
si Dumnezeul nostru S-a facut om si a trait cu ce nerecunoscatori, a facut
nemarginit bine neamului omenesc, a izgonit demonii, a curatat pe leprosi,
a luminat pe orbi, a intarit pe slabanogi, a indreptat pe schiopi, a inviat
mortii, a intors pe vamesi, a luminat pe desfranate, a saturat cu putina
paine multimi nenumarate de oameni si multe altele a facut, pe care nu-i
cu putinta a le descrie. Si ce recunostinta a primit in schimb Domnul nostru
pentru toate acestea? Unii ziceau ca "Omul acesta nu este de la Dumnezeu",
altii ca "este samaritean", iar altii ca "are demon". Unul Il injura, altul
Il palmuieste, altii Il lovesc si scuipa preacurata Lui fata, iar la urma
Il rastignesc!
Deci, daca Acela Care ne-a creeat nu a placut la toti oamenii, cum va placea
cel drept, mai ales cand oamenii sunt asa de multi?
Adu-ti aminte de dreptul Abel, care nici un rau nu a facut lui Cain si
totusi, acesta l-a urat si cu ajutorul celui viclean l-a omorat. Gandeste-te
dar, daca atunci cand numai acesti doi frati erau pe pamant, dreptul Abel
nu a putut scapa de ura celui rau, cum va putea scapa cineva acum, cu asa
multime? Cu adevarat este cu neputinta, ca este scris: Fiule, daca vrei
sa lucrezi pentru Domnul, pregateste-ti sufletul de ispita!"
Atunci,
fratele a zis catre Cuviosul:
- De vreme ce, parinte, am inceput aceasta convorbire folositoare,
te rog sa-mi mai lamuresti ceva, pentru ca si crestinii de alta data doreau
sa vorbeasca cu parintii despre cele duhovnicesti.
- Vorbeste, fiule, si nu te indoi. Dumnezeu imi va da cuvant pentru folosul
sufletului tau.
- Cum se face ca parintii nostri din vremea de demult traiau si mureau
in pace, pe cand noi astazi, precum stiti, mergem din necaz in necaz, din
mahnire in mahnire si cu multa tulburare ne sfarsim viata?
- Oamenii de alta data aveau multa dragoste intre ei si fiecare intampina
pe aproapele sau cu sinceritate si cu dreptate. Si aveau asa de mare dragoste
pentru Dumnezeu, incat niciodata nu duceau la biserica ceva, daca nu era
desavarsit. Acum insa, lucrurile nu mai stau asa, ci toate cele alese le
dam pantecelui, facandu-l dumnezeu si ceea ce este stricat si nefolositor,
aceea ducem la biserica Lui Hristos. Se stie apoi, ca in tot ce faceau,
ei, slujeau cu adevarat lui Dumnezeu si astfel Il aveau in ajutor si impaciuitor
in toate nevoile; pe cand azi, precum am zis, avem pantecele dumnezeu si
acestuia ii slujim in toate, ceea ce nu numai ca nu ne aduce folos si mantuire,
ci dimpotriva, ne pricinuieste multe dureri si suparari.
- Parinte, a continuat fratele, fiindca Dumnezeu va lumineaza mintea cea
preainteleapta ca sa-mi spuneti cele ce trebuie, va rog spuneti-mi, are
durere si sila sufletul cand se desparte de trup sau poate iesi linistit
si usor?
- De vreme ce n-am murit, nu stiu bine, ii raspunse Cuviosul, zambind.
Dar fii atent, sunt drepti care au moarte amara si pacatosi care au moarte
placuta. Dar moartea amara a celui drept ii spala pacatele pe care, ca
om, le-a facut in viata, de vreme ce nimeni nu este fara de pacat, fara
numai Dumnezeu; pe cand moartea placuta a pacatosului ii aduce o mica si
cuvenita rasplata pentru vre-un bine pe care l-a facut. Si astfel, cel
drept devine cu totul curat, iar cel pacatos cu totul necurat.
De aceea, s-o stii bine, fiule, chiar daca moartea dreptului pare amara,
ea este temporara, pentru ca de aici inainte se bucura si se veseleste
de-a pururi; pe cand pacatosul, daca temporar are o moarte placuta, totusi,
vesnic va arde si se va chinui in focul cel nestins. Exista desigur si
pacatosi care au o moarte amara si sunt trimisi direct in iad, precum sunt
si drepti care au o moarte placuta si merg direct in fericire.
Vezi, ca sunt deosebite judecatile lui Dumnezeu. Randuieste fiecaruia moarte
potrivita cu viata lui. Totusi, moartea nu este atat de infricosata cum
este judecata care are loc in acel ceas; deoarece, cand iese sufletul din
trup, il intampina multime de ingeri, dar se aduna si multime de demoni;
ingerii ii arata faptele lui cele bune, iar diavolii pe cele rele. Si totusi,
asteapta sa vina din cer hotararea osandirii lui si totusi, nadajduieste
la mantuire. Sufera, isi ridica mainile la cer, se roaga sa nu fie predat
intunecatilor diavoli. Dar si ingerii au atunci lupta mare si se bucura
cand aud hotararea mantuirii lui. Dimpotriva, duhurile cele rele asteapta
si doresc sa auda hotararea de osanda. Si sufletul este predat unde hotaraste
Dreptul Judecator, fie ingerilor, la fericirea cea vesnica, fie diavolilor,
la osanda si munca vesnica.
Aceasta este, fiul meu, teama si cutremurul, ca nu cumva sa fie osandit
omul la pieire. De altfel, moartea este ceva firesc, care ne asteapta pe
toti. Deci, ca sa raspund la intrebarea ta de la inceput, sufletul este
cuprins de spaima si de cutremur in asteptarea hotararii lui Dumnezeu,
ca nu cumva sa fie osandit.
Terminand cuvantul, Sfantul s-a ridicat la rugaciune, pentru ca niciodata
nu amana rugaciunea. Adeseori, in mijlocul multimii, se ruga cu mintea.
In orice ceas, chiar daca vorbea cu cineva, in adancul inimii sale nu inceta
a rosti stihuri din Psaltire. Dar, lucru si mai minunat, chiar si cand
dormea, adeseori mintea lui limpede cugeta cuvintele Domnului.
O alta insusire a Cuviosului Nifon era dragostea lui mare pentru Sfantul
Apostol Pavel. Cand spunea cineva un cuvant de lauda sau altceva despre
el, inima Cuviosului se aprindea de o deosebita ravna si evlavie si zicea
adesea: "Pavel cel mare cat cerul si pamantul, preaiubitul meu, taria Bisericii,
prealuminosul ochi al lui Hristos; Pavel cel preafrumos si indumnezeit,
dea pururi sa fie slavit!" Asa graia si sufletul lui niciodata nu se satura
laudand pe dumnezeiescul Apostol.
MILOSTENIA SI RASPLATA
EI
Odata a venit la chilia lui un crestin, sa-i ceara un sfat. Dupa obosnuita
salutare, a luat loc si a intrebat pe Cuviosul:
- Rogu-te, Parinte, spune-mi ce folos au cei ce isi impart averea la saraci?
- N-ai auzit ce zice Evanghelia? ii raspunse el.
- Multe am auzit si am citit, dar as vrea sa aud ceva si din gura sfintiei
voastre!
Atunci, Nifon i-a zis:
- Dumnezeul cerului si al pamantului sa te invete dupa credinta ta, pentru
ca eu sunt neputincios si nevrednic. Dar pentru ca ai venit sa auzi ceva,
ia aminte si, Dumnezeu, precum am zis, te va lumina. Si tacand putin a
inceput:
"In zilele Episcopului Chiriac al Ierusalimului, traia un om foarte milostiv
cu numele Sezont. Intr-o zi, acesta, trecand prin piata orasului, vede
un sarac gol, tremurand de frig. Atunci el si-a scos haina de pe sine si
a dat-o saracului, apoi s-a intors acasa. Ajunsa acasa, s-a intins sa se
culce si a avut un vis. Se parea ca se afla intr-o gradina incantatoare,
luminata de o lumina curata si nematerialnica. Era plina de flori, trandafiri,
crini si de copaci roditori, care revarsau din frunzele si fructele lor
o negraita mireasma. Copacii erau incarcati cu fructe preafrumoase, incat
ramurile lor atarnau pana la pamant si fiecare avea o stralucire deosebita.
Pe ramurile lor, multime de pasari de tot felul si de toate culorile, cantau
o cantare asa de minunata, incat socoteai ca vine din cer si, toti copacii,
iarba si florile aveau multa frumusete.
Vazand si auzind toate acestea, Sezont a simtit o dulceata de negrait si
o deosebita placere. Pe cand se uita el uimit, a venit un tanar si i-a
zis: "Urmeaza-ma!" A inceput a merge dupa el si indata au ajuns la o pestera
de aur. Si-a aruncat privirea dincolo de poarta si a vazut o curte, iar
inauntru, un minunat palat stralucitor. Cum se uita Sezont, au iesit din
palat saisprezece tineri inaripati, care straluceau ca soarele si care
purtau cate patru, de fiecare parte, un chivot aurit.
Pe cand mergeau prin curte acei ingeri ai lui Dumnezeu, Sezont a inteles
ca vin spre dansul. Si intr-adevar, s-au apropiat de poarta de aur si s-au
oprit inaintea lui. Au luat de pe umeri chivotul si l-au pus pe pamant
si parca asteptau acum pe cineva sa vina. Si, cu adevarat, indata vede
Sezont coborand din palat un preafrumos tanar venind spre locul unde se
aflau ingerii. "Deschide-ti chivotul!" le-a poruncit el, "si aratati acestui
om ce i-am pregatit eu pentru haina pe care mi-a daruit-o nu demult, prin
mainile saracului". Aceia au deschis indata chivotul de aur si au inceput
sa scoata din el camasi si haine imparatesti, unele albe ca neaua, altele
brodate, altele prea impodobite si, le-au intins inaintea lui, intrebandu-l:
- Iti plac, Sozont? Iar el a raspuns cu teama:
- Nu sunt vrednic sa vad nici umbra lor!
Ei, insa, continuau sa-i arate alte vesminte tot mai stralucite, impodobite
si aurite, incat numarul lor era cu miile. Dupa ce Domnul ingerilor l-a
facut, in acest chip, sa inteleaga ce inseamna ca insutit va lua si viata
vesnica o va dobandi, i-a zis:
- Vezi, Sozont, cate bunatati ti-am pregatit pentru ca, vazandu-ma gol,
te-ai milostivit de Mine si M-ai imbracat? Mergi dar si continua sa faci
la fel! Daca dai saracului o haina, Eu iti pregatesc insutit. Auzind acestea,
Sozont a intrebat cu teama dar si cu bucurie pe Domnul:
- Doamne, oare la fel faci cu toti cei care ajuta pe saraci? Le pregatesti
insutite bunatati si viata vesnica?
Iar Acela i-a raspuns:
- Tot cel ce va jertfi pentru Mine casa sau ogor, sau slava, sau tata sau
mama, sau frati sau surori, sau femeie sau copii, sau orice alt bun pamantesc,
insutit
va primi si viata vesnica va mosteni. De aceea, niciodata sa nu-ti
para rau de milostenia ta, nesocotind pe saracul caruia i-ai dat ceva!
Ca nu cumva in loc de rasplata sa ai indoita osanda si paguba. Deoarece
acela care face un bine si se caieste si ocaraste pe sarac, isi pierde
plata si se afla vinovat in ziua judecatii.
Dupa aceste cuvinte, Sezont s-a trezit plin de uimire pentru vedenie. S-a
sculat indata din pat si a dat alta haina unuia care stia ca are nevoie.
In noaptea aceea a avut iar acea vedenie si dimineata, fara intarziere,
si-a impartit toata averea la saraci, s-a lepadat de lume si s-a facut
monah imbunatatit.
Aceasta s-o tii si tu minte, fiule, de acum inainte, a indemnat Cuviosul
Nifon pe cel ce veniste, si sa faci tot ce poti ca sa agonisesti insutit
in ceruri!
GANDURILE DE HULA
- Crede-ma, parinte, i-a raspuns omul acela, ca multe sfaturi bune am auzit,
dar niciodata nu m-am folosit asa de mult ca acum. Sunt incredintat ca
Dumnezeu salasuieste in sfintia voastra si sfintia voastra salasuiti in
El. Dar ce sa fac, deoarece diavolul nelegiuirii ma stapaneste? Fie ca
mananc, fie ca beau, fie ca dorm, necontenit ma supara. Dar mai ales in
vremea rugaciunii, la biserica, imi aduce aminte erezii, nenumarate necuratii
si ganduri de hula impotriva lui Hristos Dumnezeul nostru, a Sfintei Sale
Maici si altele asemenea. Ma lupta cu atata silnicie, incat nu mai stiu
ce sa fac. Ma tem sa nu cada foc din cer si sa ma mistuie.
- Asculta, fiule, i-a zis Cuviosul, si poate te vei mangaia. Observa marea,
cand se porneste furtuna se ridica valuri infricosate care se sparg de
stancile de pe tarm. Stancile oare nu sufar nimic de mania valurilor? Deloc!
Valurile se lovesc de ele si se intorc iarasi in mare. La fel se intampla
si cu gandurile de hula. Sunt aduse de diavol si aruncate in inima omului.
De ce? Ca sa duca pe robii lui Dumnezeu la deznadejdea care a omorat atatea
suflete si le-a dat pierzarii. Daca diavolul nu reuseste sa arunce pe om
in deznadejde, se straduieste, ca, macar sa-l loveasca cu ganduri de hula
vrajmase. Si daca vede ca nici asa nu izbuteste, atunci este biruit si
rusinat si, atacurile sale salbatice se intorc asupra lui. Iar omul care
a fost incercat, nu numai ca nu este vinovat, ci este incununat si slavit
de Dumnezeu.
Deci, si tu sa ai rabdare, incalzeste-ti ravna cu rugaciune si post, si
ispititorul va fugi. Nu a spus oare Domnul ca acest neam de demoni cu
nimic altceva nu ieste decat cu rugaciune si cu post?
Cu
aceste sfaturi, l-a intarit sufleteste si l-a solobozit cu pace. Si dupa
plecarea omului, Cuviosul mi-a spus ca gandurile de hula se nasc din osandirea
altora si din manie.
INFRICOSATA MARETIE
A LUI DUMNEZEU
Avea Cuviosul randuiala sa se roage de la Utrenie pana la ceasul al treilea
din zi. Odata, cum statea la aceasta rugaciune cu mainile ridicate, i s-a
inaltat mintea la cer. I se parea ca i se largise inima si cuprinsese toata
lumea si toate tainele ceresti. Cugeta la negraita plinatate a Dumnezeirii,
cu insuflarea Duhului Sfant. Dar, numai cat s-a gandit la infricosata maretia
a lui Dumnezeu, indata si-a revenit in sine. Se gandea apoi la ceea ce
vazuse si, cutremurat de extaz si de spaima, a inceput a alerga infricosat.
A mers si s-a ascuns in biserica strigand: "Doamne, miluieste-ma!"
Cand s-a linistit putin de acea tulburare, a iesit si s-a intors in chilie.
Pe drum soptea: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu esti
Dumnezeu Care faci minuni! De atunci, de multe ori cand se ducea la
biserica, il vedeam mergand ca un inlemnit de spaima.
Intr-o zi, am mers dupa el la biserica si am cazut la picioarele lui, rugandu-l
sa-mi spuna de ce merge asa de aplecat si inspaimantat. Si el, fiindca
imi spunea totul, mi-a raspuns:
"O, fiule, sufletul mi-i cuprins de mare spaima! Ma gandesc, cu mintea
mea desigur, cat este cu putinta, la Facatorul si Dumnezeul nostru, si
ma vad pe mine insumi ca pe o faptura dezgustatoare ce se taraste pe pamant.
Deoarece, cu cat omul se apropie de Facatorul sau, cu atat se vede mai
afundat in pacat si stricaciune. De aceea si Isaia, cand a vazut pe Domnul
sezand pe tron intre serafimi, a strigat cu spaima si cu cutremur:
Vai,
ticalosul de mine, in ce stare ma aflu; ca om fiind si avand buze spurcate
si salasuindu-ma in mijlocul poporului, cu ochii mei am vazut pe Domnul
Savaot! Pentru ca, fiule, asa de mare si infricosat este Dumnezeul
nostru, incat nici cerul, nici pamantul, nici veacurile veacurilor nu-L
pot cuprinde. Si numai gandul la El iti produce spaima si cutremur".
CONVORBIRE CU UN
DIAVOL
Odata,
Cuviosul Nifon mergea pe drum. Putin mai inaintea lui era un calator, care
era temator de Dumnezeu. Atunci Nifon vede un diavol negru zburand in jurul
acelui om si semanandu-i ganduri murdare. Acela insa, avea mintea luminata
si nu primea gandurile orbeste, fara cercetare. De aceea, adeseori se intorcea
si scuipa pe diavol, ocarandu-l.
Sfantul, vazand ca diavolul necajeste pe om, i-a aruncat o privire manioasa,
zicandu-i:
- Inceteaza odata, salbaticule si stricatule, de a mai tulbura faptura
lui Dumnezeu! Ce castig ai tu, ticalosule, daca pierzi, ceea ce sa nu fie,
sufletul lui?
- Iti voi spune indata, i-a raspuns diavolul: Desigur, n-am nici un folos,
dar, chiar fara sa vreau sunt silit sa-i dau razboi. Vezi, avem si noi
sefi peste capetele noastre, care ne dau porunci si ne controleaza ca nu
cumva sa slabim a razboi neamul crestinesc. Si vai de diavolul pe care
mai marii nostri il gasesc lenevindu-se de la razboi. Il bat si il chinuiesc
teribil.
- Ticalosule, i-a zis Sfantul, nu stii ca te asteapta focul pentru cumplitele
tale pacate? De ce nu te ascunzi undeva intr-o gaura si sa plangi pentru
nesuferitul foc ce ti s-a pregatit?
Rusinat, diavolul s-a facut nevazut. In acel moment trecea prin piata un
monah cu chip ingeresc. Din gura lui, Cuviosul vedea iesind flacari care
se inaltau pana la cer. In urma lui mergea un inger ca un stalp de foc
si, cu sabia ridicata, ii pazea sufletul si trupul lui. Din cand in cand,
ingerul se intorcea inapoi si cu infricosata amenintare, izgonea diavolii
care intindeau curse cuviosului monah.
- Cu adevarat, minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, zise intru sine
Nifon, vazand acea uimitoare priveliste. Dumnezeu da indrazneala si putere
si putere robilor Sai si El Insusi este "puterea poporului Sau". Binecuvantat
este Dumnezeu!
BOGATUL NEMILOSTIV
SI PEDEAPSA LUI
Intr-o
sambata seara, pe cand Cuviosul Nifon se afla in biserica Sfantului Anastasie,
vede deoadat ca apare in mijlocul poporului Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu,
insotita de Sfintii Apostoli. Parea ca cerceta sa vada cu ce virtuti se
impodobeste fiecare crestin. O vede ca se bucura si se veseleste fata de
multi, cunoscand ca se straduiesc cu mult osteneala pentru mantuirea lor.
Fata de altii, insa, lacrima, si dadea din cap cu magnire, vazandu-i ca
nu se ingrijesc de sufletele lor. S-a oprit langa unul dintre acestia si
a ridicat mainile catre "Cel nascut dintr-insa", rugandu-se cu lacrimi
pentru pocainta lui.
Nifon a fost adanc miscat si s-a minunat, cum Preacurata Nascatoare de
Dumnezeu nu paraseste pe crestini nici zi, nici noapte, ci necontenit se
straduieste pentru drepti si pentru pacatosi, ca nici unul sa nu piara.
La urma, dupa ce a trecut pe la toti, Preacurata vede la usa un dregator
de la care multime de saraci cereau ajutor, dar el nu a dat nimanui nimic.
Atunci, Preacurata Maica Domnului s-a apropiat de ingerul lui pazitor si
l-a intrebat:
- Spune-mi, Evtheel, are omul acesta mult aur in casa lui?
- Are, Stapana, pentru ca este iubitor de argint si moare pentru un ban.
Asupreste fara mila pe bietii lui slujitori, ii omoara cu foamea si, in
acelasi timp, ii sileste sa munceasca din greu.
- Si din ce pricina nu da milostenie la saraci?
"Vine diavolul mereu, Preabuna mea Stapana, si ii zice: "In curand ai sa
imbatranesti, ai sa te imbolnavesti si ai sa zaci in pat pana la cea din
urma suflare. Nu da deci nimic, ca atunci o sa-ti lipseasca toate si ai
sa zici: Cum de mi-am impartit din averea mea la saraci? Insa, ai sa te
caiesti in zadar, caci va fi prea tarziu atunci". Acestea i le spune, Doamna
mea, mereu, necuratul si inselatorul diavol. Iar el crede tot ce-i spune
si ramane impietrit si nesimtitor fata de nefericirea celorlalti.
- Asa, a zis cu asprime Maica Domnului, atunci va patimi asa cum crede!
Si intr-adevar, dregatorul, care credea in inselaciunea satanei ca se va
imbolnavi, a cazut in dureri ingrozitoare si era de nevindecat. Astfel,
si-a cheltuit toata averea pe la doctori. Cu toate acestea starea sanatatii
lui, nu numai ca nu s-a imbunatatit, ci a mers tot mai rau si s-a stins
din viata ca fumul. A murit si trupeste si sufleteste. Astfel, s-au implinit
cu el cuvintele dumnezeiesti: Iata omul care nu si-a pus nadejdea lui
in Domnul; ci a nadajduit in multimea bogatiei lui si s-a sprijinit in
puterea mainilor lui. De aceea si noi - sfatuia pe asculatorii sau
Nifon - sa luam aminte sa nu fim batjocoriti de cel viclean. Si mai ales,
sa nu fim nemilostivi si neindurati fata de saraci, mai ales daca suntem
bogati. Ca sa nu facem neindurat pe Domnul Cel drept si sa nu ne pagubim
si trupul si sufletul; caci vom pierde si lumea aceasta si imparatia cerurilor.
NEGRII CU
SUFLETE ALBE
Alta data,
ma aflam in chilia Cuviosului, am gasit prilejul sa dezleg o nedumerire
a mea in legatura cu oamenii de rasa neagra. Ma gandeam daca este vreo
legatura intre suflet si culoarea trupului lor. Nu cumva sunt lepadati
de Dumnezeu? Deoarece, imi inchipuiam ca nu exista in neamul lor oameni
care sa se nevoiasca si sa se mantuiasca. Nu auzisem niciodata despre vreun
negru care sa fi placut lui Dumnezeu.
- Iti voi raspunde, mi-a
zis Sfantul. Etiopenii, dupa neam, se trag din Sim. Si din neamul lor sunt
multi pe care Dumnezeu i-a chemat in imparatia Lui. Ba si cu minuni au
straluicit unii dintre ei. Iti voi povesti trei pilde:
"Demult, a trait un astfel
de negru, care era talhar. Era barbat inalt la trup si infricosat la vedere.
jefuia in partile Panefului si era asa de grozav incat, cand racnea, mureai
de frica. Dar intr-o noapte a avut un vis infricosat: se parea ca se afla
intr-o campie foarte intinsa, stand in mijlocul ei. La un moment dat, isi
intoarce privirea si vede un rau de foc care curgea cu mare zgomot, mistuind
in curgerea lui tot ce intalnea.
S-a apropiat cativa pasi
sa vada. Deodata, au tasnit patru flacari care l-au apucat de par si-l
trageau vrand sa-l arunce in raul de foc ca sa-l mistuie. I s-a parut ca,
atunci cand il trageau, un glas i-a zis: "Ticalosule, daca te pocaiesti
si te faci monah, nu te mai aruncam aici". S-a trezit inspaimantat. Il
cuprinsese groaza si spaima de infricosata priveliste. Ce sa insemneze
aceasta? se intreba el. Si fiindca nu putea sa-si explice, s-a hotarat
sa mearga la un monah pustnic sa-l intrebe ce este acest rau de foc pe
care l-a visat.
S-a lasat deci de talharie
si a apucat drumul care ducea la Panefo. Nu a mers mult si a vazut o chilie
pustniceasca. S-a apropiat si a batut la usa. Indata i-a deschis un batran,
zicandu-i:
-Bine ai venit tinere! Cum
de te-ai ostenit atata? Nu cumva te-ai speriat de raul de foc si de cele
patru flacari care te-au apucat ca sa te arunce intr-insul? Grozava este,
fiule, amenintarea raului de foc! Vrei sa te izbavesti de grozavia lui?
Pocaieste-te de talhariile tale cele rele si te fa monah, si atunci te
vei mantui.
Talharul a ascultat uimit
cuvintele pustnicului si a cazut indata la picioarele lui, rugandu-l: "Fie-ti
mila, parinte, de cel negru cu trupul si cu sufletul! Miluieste-ma pe mine
ticalosul si fa cu mine ceea ce iti porunceste Dumnezeu!
Deci, a staruit sa se roage
cu lacrimi pana cand, acel sfant batran, l-a tuns monah. Dupa ce a invatat
toate poruncile vietii monahicesti, batranul l-a lasat in chilia sa si,
plecand, s-a afundat mai adanc in pustie, pentru a trai la un loc cu fiarele.
Iar acel negru, atat de
mult s-a nevoit si a ajuns la asa masura a virtutii, incat, cand se ruga,
se vedea ca un stalp de foc care lumina. Mii si nenumarati diavoli se aruncau
asupra lui, dar nu aveau nici o putere. Rugaciunea lui ii ardea si ii nimicea
cu totul. Intelepciunea lui Dumnezeu ii luminase mintea. Scria carti si
trimitea scrisori parintilor schitului si la multi altii. Pe toti ii folosea,
invatandu-i inalta si luminata invatatura a lui Hristos. Si cand a murit
acest negru, sfintele lui moaste au izvorat mult mir, care, dupa adeverirea
multora, vindeca pe demonizati si pe toti bolnavii. Dar ajung acestea despre
el.
Un alt negru, batran si
sarac, traia vagabond intr-un oras. Gura lui necontenit soptea ceva si,
de aceea, multi ziceau ca este nebun. Odata s-a abatut mare seceta peste
acele locuri. Pamantul este ars, animalele mureau si toata verdeata se
ingalbenise. Locuitorii orasului cu episcopul lor faceau necontenit slujbe
si privegheri, dar in zadar. In cele din urma episcopul vede intr-o noapte,
in vis, un inger cere ii zice:
-Dumnezeu iti porunceste
sa iei pe toti clericii tai si sa mergi la poarta cetatii. Pe cine vei
vedea acolo mai intai venind dinspre sat spre oras, pe acela sa-l rogi
mult pana cand il vei convinge sa se roage lui Dumnezeu pentru voi ca sa
va trimita ploaie.
Zicand acestea, ingerul
a disparut. A doua zi dis-dimineata, dupa slujba Utreniei, episcopul a
mers cu clerul sau la poarta pe care i-a indicat-o ingerul. N-a trecut
mult timp si au vazut venind spre oras un negru foarte batran, care ducea
in spate o sarcina de lemne.
-Batranule, l-a rugat indata
episcopul, roaga-te Milostivului Dumnezeu, sa se milostiveasca si sa trimita
putina ploaie peste acest pamant uscat!
Fara sa mai astepte alt
cuvant, batranul negru a ridicat mainile si s-a rugat. Si, numaidecat,
a inceput sa tune si sa fulgere cu putere; s-a pornit vant, s-au adunat
nori pe cer si a inceput sa ploua cu galeata. Toate acestea s-au petrecut
cat ai clipi din ochi, numai cu rugaciunea acelui negru. Asa de tare a
plouat, incat erau in primejdie si casele sa se inece de atata ploaie.
Atunci, episcopul a rugat iarasi pe batran sa se roage pentru oprirea ploii.
Si, acela si-a ridicat a doua oara mainile spre cer si potopul s-a oprit.
Cand toate s-au linistit, episcopul a rugat pe batran sa-i spuna cine este
si cum traieste, de are asa de mare indrazneala inaintea lui Dumnezeu;
iar batranul, a raspuns cu smerenie:
- Ma vezi ca sunt un biet
negru si cauti la mine virtute?
- Pentru numele Domnului
a staruit episcopul, spune-mi tot adevarul, pentru slava lui Dumnezeu.
- Nu am facut, preasfinte,
nimic bun. Iata, de cand m-am facut crestin, n-am mancat, in dar, paine
de la om. In fiecare zimerg la padure si adun o mica sarcina de lemne.
O iau in spate si, mergand la oras, o vand. Din ceea ce castig pastrez
cativa banuti, cat imi trebuie pentru hrana zilei, iar restul il dau fratilor
mei, saracilor. Cand ninge si nu pot merge la munte, astept pana se face
iarasi vreme buna. Atunci, dupa obicei, merg la padure, adun mica mea sarcina
de lemne ca s-o vand si sa ma bucur, ca intotdeauna, cu saracii mei. Apoi,
batranul si-a luat sarcina de lemne in spate, s-a inchinat episcopului
si clerului si s-a dus in oras sa le vanda.
Dar, sa ma opresc si cu
aceasta. Sa-ti povestesc acum, fiule, viata unuia, ca sa te incredintezi,
ca pe toti oamenii i-a chemat Dumnezeu in Imparatia Sa.
Cand traia iubitorul de
Hristos, Imparatul Constantin, am vizitat tinutul de langa mare unde se
afla o chinovie. Cum vorbeam cu fratii despre lucruri duhovnicesti, a venit
vorba despre negri, ca, pe foarte multi dintre ei i-a proslavit Dumnezeu.
Atunci, un frate cu numele Harisidem, mi-a zis:
"Eu am cunoscut un negru
care a fost mare ascet. Si, fiindca toti doreau sa afle despre nevointele
sale aspre, Hariside a inceput asa: Ma gaseam si lucram la o vie a obstii
noastre. Intr-o zi, vad un negru sezand langa un butuc de vita. Avea langa
el un vas plin cu apa si putine ierburi salbatice pe care le manca. L-am
observat mai multe zile, mereu, si m-am minunat de viata lui aspra; pentru
ca intr-o luna de zile nu a schimbat apa din vas desi, se stricase si se
imputise. De mai multe ori l-am rugat sa ma lase sa-i schimb apa si sa-i
aduc putina paine, dar nu a fost cu putinta. Statea mereu in acelasi loc
in tacere si toata noaptea canta si se ruga. In timpul verii, cand se incalzea
foarte tare, mergea la malul marii, statea pe o poatra si-l ardea soarele
toata ziua. Cand mergea cineva sa-l vada, el o facea pe nebunul si zicea:
"Da, da, stiu ca ai venit sa ma omori, dar te vede Dumnezeu de sus" si
arata cu degetul spre cer.
Acestea sunt, fiule ispravile
negrilor, a spus Nifon terminand cuvantul. De aceea, sa nu socotesti ca
ei sunt lepadati de Dumnezeu, ci precum via face struguri si albi si negrii,
tot asa si Dumnezeu a creat pe oameni, unii albi, altii negri, altii galbeni.
Asemenea as zice, ca si pamantul este de multe feluri. Acestea i le-a spus
robul lui Dumnezeu si s-a ridicat la rugaciune. Si-a intins mainile spre
cer si a inceput sa se roage.
RUGACIUNE PENTRU
SFARSITUL VIETII
"Doamne, Dumnezeul Puterilor, Cel mare si infricosat, cel bogat si prea
bun, cel prea milostiv si indurat, pleaca-Te si ma auzi pe mine invechitul
si pacatosul. Tu, Care ai mantuit pe Iona din pantecele chitului si pe
Daniil din gurile leilor, mantuieste-ma si pe mine in ceasul mortii de
intunericul cel adanc al tuturor rautatilor. Sa nu ingadui diavolului sa
vina la patul mortii robului Tau. Sa nu vada, Doamne, sufletul meu intunericul
diavolilor, nici in veacul de acum, nici in cel ce va sa fie, nici la iesirea
sufletului, nici cand se urca el in vazduh.
Sa nu batjocoreasca, blestematul balaur, ticalosul meu suflet, cand va
iesi din acest ticalos trup. Sa nu-l rapeasca, Domnul meu, Hristosul meu,
Iisusul meu, Dumnezeul meu, Lumina mea, sa nu-l rapeasca duhul cel intinat
si imputit si sa-l tarasca in prapastia pierzarii. Sa nu vada ochii mei,
Stapane si Dumnezeule al cerului si al pamantului, uratul si intunecatul
lui chip.
Ci, in ceasul sfarsitului meu, Imparate al meu, Preasfinte, Intreit Sfinte
si Preaslavite, trimite-mi mila Ta si adevarul Tau. Trimite, Dumnezeul
meu, in acea zi la robul Tau, pe Arhistrategul Mihail; trimite-mi pe Gavriil,
pe Uriil, pe Rafail, pe marii si stralucitii voievozi cu preacuratele si
prea fericitele lor ostiri, ca sa zdrobeasca pe nesaturatul balaur al iadului,
care scrasneste cu dintii, poftind sa rapeasca si sa inghita pe cel ce
traieste in evlavie. Afunda-l, Dumnezeul meu, in ceasul sfarsitului meu,
cu toata intinata lui ostire in adanc, in tartar, in intuneric si in scrasnirea
dintilor.
Trimite, Doamne Iisuse Hristoase, fericirea mea, invierea mea, trimite
in ceasul acela pe Iubitorul de oameni si Milostivul Dumnezeu, Duhul Adevarului,
sa ia duhul meu in negraita dulceata si in sfintenia Lui cea vesnica. Trimite-L
sa ma intareasca cu sabia ce va merge inainte si va nimici pe viclenii
stapanitori ai intunericului, pe necuratii diavoli. Pentru ca sa cada in
foc, in intuneric, in haos, in iad, aceasta uraciune a faradelegii si eu
sa pot trece, fara durere, vamile vazduhului si sa ajung la Tine, Lumina
cea in trei straluciri.
Sa cad la milostivirea Ta, sa sarut preacuratele Tale picioare, sa ma umplu
de dumnezeire, de Duhul Tau cel Sfant si sa marturisesc nemasurata minune
pe care ai savarsit-o pentru mine: cum m-ai adus la pocainta, cum m-ai
invatat si cum, din adancurile pamantului iarasi m-ai scos. Pe toate
le voi spune inaintea sfintilor ingeri, cuprins de stralucirea dulcetii
si de fericirea dumnezeiestii bucurii si-Ti voi canta atunci marea cantare
a cantarilor, rapit de negraita mireasma a harului si a dumnezeiestii Tale
frumuseti.
Auzi-ma, Dumnezeul meu, desi in fiecare zi fac faradelegi inaintea ochilor
Tai; auzi-ma, Imparatul meu, Mantuitorul meu, si ma invredniceste sa intru
in slava Ta, precum Te rog ziua si noaptea si cer de la maretia Ta cea
fara de moarte si datatoare de viata. Cu caldura Te rog iarasi si mereu,
Doamne Iisuse Hristoase, trimite in ceasul sfarsitului meu pe Prealuminata
Fecioara, pe Biserica cea prea curata, pe pazitoarea cea sfanta a bogatiei
Tale, sa ma intareasca, Hristoase al meu.
Trimite-mi in ceasul acela pe Sfantul Inaintemergatorul si Botezatorul
Ioan, steaua cea luminoasa, pe Apostoli, pe prooroci si pe mucenici, pe
marturisitori si pe evanghelisti, pe cuviosi si pe drepti, ca sa slaveasca
faptura Ta. Da, Nemuritorule Doamne, asculta-ma pe mine pacatosul si ma
invredniceste sa dobandesc slava Ta cea negraita, vesnica si intreita.
Ci, Doamne da odihna si la tot robul Tau in ceasul sfarsitului lui si asculta
aceasta rugaciune spre rusinea necuratilor demoni. Pierde-i, Stapane, cu
mana Ta cea atotputernica; pierde-i, Atotputernice, cu sabia Ta, arde-i,
Atotputernice, Preainalte, si Infricosate, cu trasnetul mistuitor al puterii
Tale. Sa fie Doamne aceasta rugaciune pentru toti cei care se afla in ceasul
sfarsitului, racorire si odihna, somn si liniste, mireasma si bucurie,
intarire si scapare, sprijin si ajutor. Da, Doamne al parintilor celor
sfinti, care bine au placut Tie din adancurile veacurilor si pana astazi,
nu trece cu vederea cererea mea, Sfinte; nu te intoarce de la rugaciunea
mea Milostive, ci, fa aceasta rugaciune a mea sabie cu doua ascutisuri,
dumnezeiasca, cereasca, ucigatoare pentru demoni, cu urgie impotriva duhurilor
rautatii, dar plina de bunatate, de iertare, de milostivire si bunavointa,
pentru ca aceasta rugaciune sa covarseasca multimea pacatelor celor ce
se afla in ceasul sfarsitului si sa le usurezi povara lor, sa le miluiesti,
Sfinte sufletul lor si sa le sfintesti suisul lor spre Tine.
Incununeaza-i cu milostivirea Ta, scrie-i in cartea alesilor tai, daruieste-le
desfatarea raiului. Sterge nelegiuirile lor cu nemarginita bogatie a darului
milostivirii tale; iarta-i, miluieste-le sufletul lor si-i mantuieste.
Milostiveste-Te, ajuta, miluieste, acopera si-i pazeste dupa mare mila
Ta. Arata-Ti, iubirea Ta de oameni; trimite-le inger de pace si preacurata
Ta dragoste; deschide-le bratele Tale cele pamantesti, inmiresmeaza-i cu
nespusele Tale miresme, ca sa fuga de la ei rusinati uratii si inselatorii
diavoli. Fa-i cenusa in focul gheenei pe cei ce indraznesc sa chinuie si
sa inspaimante bietul suflet.
Sa se implineasca aceasta ori de cate ori se va auzi saraca mea rugaciune.
Da, Stapane Iisuse Hristoase, Lumina lumii, auzi-ma ca un Preabun si da
har si mila acestei rugaciuni. Fii, Tu Insuti ajutor, acoperamant si mantuire
celui ce va chema numele innoroiatule Nifon. Auzi-ma, Doamne, auzi-ma Iubitorule
de oameni Sfinte si daruieste-mi cererea care cheama Preaputernic numele
tau. Amin".
Cand a terminat aceasta rugaciune, deodata a stralucit in jur o minunata
lumina. Si in mijlocul luminii s-a aratat Iisus Hristos, umplandu-i inima
de bucurie, pentru ca l-a sarutat cu dumnezeiasca sarutare de trei ori,
in timp ce Cuviosul, la fiecare sarutare, zicea plin de bucurie: Amin,
Amin, Amin.
Atunci i-a vorbit Domnul:
"Bine, sluga buna si credincioasa, am auzit rugaciunea Ta si-ti voi da
din belsug tot ceea ce ai cerut pentru mantuirea crestinilor. Celui ce
va pomeni numele tau in rugaciunea sa, acasa sau in biserica, ii voi sta
in ajutor in toate primejdiile si necazurile si indeosebi in clipele cele
din urma ale vietii sale. Pe cei ce Ma vor slavi pentru numele tau, ii
voi milui cu imbelsugare si, pe cei ce Ma vor chema prin tine, ii voi intari,
le voi da putere, voi zdrobi sub picioarele lor, cu dumnezeiasca Mea putere,
toata impotrivirea diavoleasca. Iar cand va sosi ceasul ca si tu sa parasesti
aceasta viata, Eu Insumi voi veni la tine cu sfintele ostiri ceresti. Cu
manile Mele voi lua sufletul tau si te voi odihni cu pace, in sanurile
lui Avraam".
Cu aceste cuvinte, Domnul l-a sfintit, imiresmand toate simturile lui cu
preacuratul si preasfantul Sau Har. Plin de bucurie si de veselie, Nifon
a inceput a slavi pe Dumnezeu, zicand:
"Iisuse Cel Preadulce si frumos, ai venit la smerita Ta faptura, Viata,
bucuria si mireasma preacuratilor ingeri, ai venit sa bucuri pe netrebnicul
Tau rob. Bine ai venit, Cela ce toate le plinesti! Cel ce esti mai presus
decat toata bucuria. Binecuvantat si preamarit este Cel ce vine! Pomeneste-ma
intru slava Ta, in raiul cel preafrumos, pomeneste-ma in cer, in cantarile
ingerilor, pomeneste-ma; o, Tu, Cel binecuvantat de heruvimi si de serafimi,
mare si prealuminat, preasfanta stralucire si desavarsita pecete a Tatalui,
pomeneste-ma. O, nesfarsit ocean al iubirii celei fara de moarte, cata
vreme voi mai sufla sa ma miluiesti. Doamne Iisuse Hristoase, sa nu te
departezi de la mine, acopera-ma si-mi arata calea care duce la vesnicie".
Cand Sfantul Nifon a incetat aceasta cantare de lauda, Domnul l-a privit
cu dumnezeiasca dragoste si l-a binecuvantat:
"Pace tie, Nifone, fiul Meu. Si S-a inaltat la ceruri".
Dupa ce si-a terminat rugaciunea, Cuviosul a iesit sa vina la mine. Era
plin de o dulce bunatate si chipul lui stralucea. In jurul lui se revarsa
mireasma Duhului Sfant, incat am crezut ca ma aflu in Rai.
Aceasta mare si minunata rugaciune m-am straduit sa o scriu cu multa grija,
precum a spus-o Cuviosul, pentru ca toti pacatosii sa aiba mangaiere si
usurare cand li se va citi la iesirea sufletului. El insusi mi-a spus ca
rugaciunile sfintilor sunt de mare ajutor la vreme de primejdie, intristare
si nevoie, daca sunt rostite cu credinta neindoita. Deoarece, sunt pline
de Duhul Sfant, de cunostinta, de pricepere si intelepciunea lui Dumnezeu.
IARASI MILOSTENIA
Odata, cum mergeam cu Sfantul Nifon prin piata orasului, vad la dreapta
mea pe un om care astepta ceva. Veneau dupa el multi saraci cerandu-i ajutor.
Iar el; facandu-se ca-i alunga, le punea repede in mana milostenia sa.
Asa se ascundea de oameni. Cum l-am observat, l-am tras de mana pe Cuviosul
si i-am spus despre virtutea acestui om. Iar el, mi-a zis:
Este mare inaintea lui Dumnezeu. Il cunosc, pentru ca de mai multe ori
m-am intalnit cu el. Apoi, dupa cateva zile iarasi l-am intrebat despre
aceasta virtute si el mi-a povestit aceasta straina minune:
Eram copil, cam de 12 ani, mi-a zis el si m-am dus la biserica Sfantului
Apostol Toma, sa ma rog. Aici am gasit un preot invatand poporul si, intre
altele, a vorbit si despre milostenie. Zicea ca cel ce da milostenie la
saraci este ca si cum ar pune in mana Domnului ceea ce daruieste. Cand
am auzit acest cuvant m-am mirat si am judecat pe omul lui Dumnezeu, zicand
ca este mincinos. Pentru ca, gandeam, de vreme ce Domnul este in ceruri
de-a dreapta Tatalui, cum poate sa fie pe pamant ca sa ia ceea ce dam la
saraci.
Deci, pe cand mergeam si ma gandeam la cele auzite, vad din intamplare
un sarac zdrentaros care avea deasupra capului lui, o, minune, chipul Domnului
nostru Iisus Hristos. Si cum mergea saracul, s-a intalnit cu un om milostiv,
care i-a dat o bucata de paine. Dar cand acel iubitor de saraci a intins
mana sa catre cersetor, a intins si Domnul din icoana mana Sa, a luat painea
si a multumit, apoi a dat-o saracului. Insa nici acesta, nici cel milostiv
nu au vazut nimic. M-am minunat si am crezut. De aici stiu ca cel ce daruieste
fratilor celor nevoiasi, pune darul sau cu adevarat in mainile lui Hristos.
Aceasta icoana a lui Hristos o vad deasupra tuturor saracilor si de aceea
ma straduiesc sa fac cat pot milostenie, care atat de mult ii place Domnului.
LA MANASTIRI
Odata, Cuviosul s-a hotarat sa mearga sa se inchine la cinstita biserica
a Marelui Mucenic Foca. Voia sa vada si pe monahii acelei manastiri si
sa se invredniceasca de rugaciunile lor. M-a luat si pe mine; am coborat
la tarm si ne-am urcat intr-o corabie care mergea in acea parte. Corabierii
insa, imediat au inceput sa cante si sa vorbeasca intre ei lucruri urate.
Eu ma simteam foarte indispus, dar Cuviosul se asezase de-a dreapta corabierilor
si zambea bucuros. In toata calatoria nu a vorbit deloc, nici nu l-am vazut
rugandu-se ca de obicei, ci numai misca buzele si zambea.
Cand corabierii au pus masa, ne-au chemat si pe noi sa mancam cu ei, iar
Cuviosul, nevoind sa-si arate nevointa sa, a mancat si a baut ceea ce i-au
dat. De astfel, asa obisnuia peste tot sa manance tot ce i se punea inainte,
precum spune Fericitul Apostol Pavel. Cand, insa, se afla singur in chilia
sa, avea randuiala deosebita. Mai pe urma, l-am intrebat ce vazuse pe mare
de zambea asa bucuros, desi corabierii cantau cantece urate.
"Spune-mi, a raspuns, cum sa nu ma bucur si sa nu ma veselesc, de vreme
ce, de cand am intrat in corabie, Domnul nu S-a departat deloc de langa
noi? Necontenit L-am vazut calatorind impreuna cu noi. Am ajuns la biserica
Sfantului Foca si ne-am inchinat, apoi am vizitat cateva manastiri. Ne-am
bucurat de bisericile vazute si de rugaciunile cuviosilor parinti. Apoi
ne-am intors in orasul nostru.
Trebuie sa mai spun ca in Constantinopol nimeni nu-l cinstea ca sfant.
Asa se ruga si el, sa-l socoteasca oamenii ca pe un nimic. Si Dumnezeu
i-a ascultat rugaciunea. Cei mai multi, nu numai ca nu-l socoteau sfant,
ci si radeau de el in chip necuviincios. El, insa, nu se supara, ci, se
ruga pentru ei, zicand:
"Doamne miluieste pe cei ce ma batjocoresc si ma ocarasc. Tu stii ca vicleanul
diavol ii indeamna la rau, pentru ca sa ma faca si pe mine sa supar necontenit
preasfant numele Tau. Rogu-Te, Atotputernice Dumnezeule si Doamne al milei,
iarta si binecuvanteaza pe cei ce ma dispretuiesc. Fa-i pe ei duhovnicesti,
sfinti mari, da-le lor bunatate si blandete, daruieste-le pace, lumineaza-i
si-i invredniceste sa se bucure de slava Ta cea vesnica, Iubitorule de
oameni".
Aceste rugaciuni il bucurau si-l veseleau. Fata lui inflorea ca trandafirul
si adesea zicea:
"Cel ce fuge de dispretul, batjocura si ura oamenilor, nu traieste in duhul
lui Dumnezeu, nici nu va mosteni imparatia cerurilor. Sa stie bine acest
lucru cel ce voieste sa se mantuiasca. Sa nu fugim din locul unde oamenii
ne nesocotesc si ne dispretuiesc, ci, sa stam cu rabdare si Dumnezeu ne
va da negraita slava. Dimpotriva, sa fugim de locul unde intalnim lauda
si cinste. Numai asa ne vom putea mantui si castiga Raiul. Ocara este tot
asa de trebuitoare, robilor lui Dumnezeu, precum Evanghelia este necesara
Bisericii. Nu ne foloseste sa fim slaviti de oameni".
VEDENIE DESPRE INFRICOSATA
JUDECATA
Intr-o seara, dupa ce si-a terminat obisnuita rugaciune de noapte, Cuviosul
s-a intins sa doarma pe patul de pietre ca intotdeauna. Era miezul noptii
si el inca veghea, privind cerul instelat si luna. Singur isi socotea pacatele
sale si se tanguia cu mintea, gandindu-se la infricosatul ceas al judecatii.
Deodata, vede ca se trage taria cerului ca o perdea si apare Domnul nostru
Iisus Hristos intr-o slava negraita. In jurul lui, in vazduh, stateau toate
ostile ceresti; ingeri, heruvimi si serafimi, erau in minunate si infricosate
cete, randuite fiecare dupa felul, frumusetea si stralucirea lor.
Domnul S-a adresat conducatorului unei cete si acela s-a apropiat luminos,
cu teama si respect.
„Mihaile, mai marele Asezamantului, pregateste cu ceata ta, tronul de foc
al slavei Mele si mergi in valea lui Iosafat. Acolo sa-l asezi ca prim
semn al venirii Mele. Pentru ca s-a implinit ceasul cand fiecare va lua
plata dupa faptele sale. Grabeste-te, ca a sosit ceasul! Voi judeca pe
cei ce s-au inchinat la idoli si s-au lepadat de Mine, Facatorul lor. Pe
cei ce s-au inchinat la pietre si la lemne, pe care le-am spre trebuinta
lor. Pe toti ii voi sfarama ca pe „vasele olarului”. Tot asa si pe dusmanii
Mei, pe ereticii care au indraznit sa coboare pe Duhul Mangaietor in randul
fapturilor. Vai de ei, ce foc ii asteapta!
Acum Ma voi arata si iudeilor, care M-au rastignit si n-au crezut in dumnezeirea
Mea. Mi S-a dat toata stapanirea si puterea si sunt Judecator drept. Atunci
cand eram pe Cruce, ziceau: „Hoo! Tu Cel ce darami Biserica… mantuieste-Te
pe sine-Ti…” Acum a Mea este razbunarea, le voi rasplati! Voi judeca, voi
cerceta, voi pedepsi aspru neamul jidovesc, cel stricat si viclean, pentru
ca nu s-a pocait. Le-am dat vreme de pocainta, dar au nesocotit-o; vor
lua acum razbunare.
Le voi rasplati si sodomitilor, care au spurcat pamantul si vazduhul cu
nelegiuirea lor. I-am ars atunci si iarasi ii voi arde, pentru ca au urat
placerea Duhului Sfant si au iubit placerea diavolului. Voi pedepsi pe
toti desfranatii, nerusinatii si intunecatii care se aseamana cu armasarii.
Nu s-au indestulat cu casnicia lor legiuita, ci s-au balacit in faradelege
si satana i-a aruncat in prapastia de foc. Nu au auzit ca inficosat lucru
este a cadea in mainile Dumnezeului Celui viu? Nu s-au temut ca voi varsa
peste ei mania Mea; i-am chemat la pocainta, dar nu s-au pocait.
Voi judeca pe toti talharii care au facut noian de rele, precum si pe ucigasi
si pe toti care au facut multime de pacate. Eu le-am dat timp sa se pocaiasca,
dar ei n-au luat in seama. Unde sunt faptele lor cele bune? Le-am dat pilda
si icoana pe fiul cel desfranat si pe multi altii, sa nu se deznadajduiasca
de pacatele lor. Ei insa, au dispretuit poruncile Mele si s-au lepadat
de Mine. S-au indepartat de Mine si au iubit stricaciunea; pe Mine M-au
nesocotit si s-au facut robi pacatului. Sa mearga, deci, in focul pe care
ei singuri si l-au aprins.
Dar, si pe cei care au murit, tinand minte raul, ii voi trimite intr-o
infricosata munca. Pentru ca n-au dorit pacea Mea, ci au fost maniosi,
rautaciosi si razbunatori. Pe lacomi, pe cei ce au luat dobanda si pe toti
iubitorii de argint, care este inchinare la idoli, ii voi nimici si distruge
cu toata mania Mea, pentru ca si-au pus nadejdea in bani si pe Mine M-au
nesocotit, ca si cum nu M-as ingriji de ei. Pe acei mincinosi crestini
care au invatat ca nu este invierea mortilor si ca exista metempsihoza
(reancarnarea sufletelor) acum, aici pe pamant, ii voi topi pe toti in
gheena ca ceara; atunci se vor convinge de invierea mortilor. Magii, vrajitorii
si toti care se ocupa cu magia vor fi zdrobiti.
Vai si de cei care au petrecut cu chitare si instrumente; au cantat, s-au
imbatat, au jucat, au vorbit necuratii si s-au dedat la rele! I-am chemat
si nu M-au ascultat, ci M-au luat in ras. Acum viermele le va roade inima.
Le-am dat la toti mila si pocainta, dar nici unul nu a luat aminte. Voi
inchide in intuneric si pe cei ce au nesocotit Sfintele Scripturi, pe care
le-a scris Duhul Meu prin mijlocirea sfintilor. Voi judeca si pe cei ce
se ocupa cu superstitiile si se incred in cutite, galeti, furci si altele
asemenea. Atunci vor intelege, ca trebuia sa nadajduiasca in Dumnezeu si
nu in creaturile Lui. Se vor tulbura si impotrivi atunci, dar nu vor avea
nici o putere deoarece,” a Mea este razbunarea, Eu le voi rasplati”.
Voi pedepsi pe imparatii si pe conducatorii care M-au amarat necontenit
cu nedreptatile lor. Au judecat nedrept si cu mandrie, dispretuind pe oameni.
Si acestia vor plati. Dreapta Mea putere nu primeste mita. Ii voi pedepsi
dupa faradelegile lor. Atunci vor intelege ca sunt mai infricosat decat
toti imparatii pamantului. Vai de ei, ce iad ii asteapta pentru ca au fost
cruzi si au varsat sange nevinovat, sangele copiilor si al sotiilor lor.
Ce ce urgie voi pedepsi pe acei slujitori care n-au fost pastori adevarati
ai Bisericii; care Mi-au paraginit via Mea si Mi-au risipit oile! Ca au
pastorit aur si argint si au cautat preotia pentru interes. Ce pedeapsa
vor lua! Ce tanguire! Voi varsa peste ei toata mania Mea si urgia, si-i
voi zdrobi. S-au straduit sa castige oi si boi care pier, iar de turma
mea cea cuvantatoare nu s-au ingrijit. Voi pedepsi cu toiag faradelegile
lor si cu bici nedreptatile lor. Dar si preotii care glumesc, rad si se
cearta in biserica, Ii voi arunca in foc si in tartar!
Am venit si vin. Cin epoate sa-mi stea impotriva? Dar vai si amar de cel
pacatos care va cadea in mana Mea! Pentru ca fiecare se va infatisa inaintea
Mea „gol si descoperit”. Cum va indrazni atunci sa se arate nerusinarea
pacatosilor? Cum vor privi fata Mea? Unde-si vor ascunde rusinea? Se vor
umplea de rusine inaintea Mea si a preacuratelor puteri ceresti.
Voi judeca si pe monahii care si-au neglijat canonul si au nesocotit fagaduintele
pe care le-au facut inaintea lui Dumnezeu, a ingerilor si a oamenilor.
Una au fagaduit si alta au facut. Din inaltimea norilor ii voi arunca in
prapastia iadului. Nu le-a fost de-ajuns pieirea lor, ci au produs si altora
sminteala ucigatoare. Mai bine le-ar fi fost sa nu se fi lepadat de lume,
decat sa se lepede si sa traiasca rau, in desfranare.” A Mea este razbunarea,
Eu le voi rasplati tuturor celor ce nu au voit sa se pocaiasca. Ii voi
judeca pe toti ca un Judecator drept…”
Cuvintele acestea pe care Domnul le-a rostit cu glas de tunet catre Arhanghelul
Mihail au umplut de spaima nenumaratele puteri ingeresti.
Apoi a poruncit sa-i aduca cele sapte veacuri de la facerea lumii. Mihail
a primit porunca sa indeplineasca si acest lucru. De aceea a mers degraba
la casa testamentului si le-a adus. Erau ca niste carti mari, pe care le-a
pus in fata Judecatorului. Apoi a stat de o parte privind cu respect, cum
rasfoieste Domnul istoria veacurilor. Si a luat primul veac, l-a deschis
si a zis: „Aici scrie, in primul rand: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, un Dumnezeu
in trei fete. Din Tatal S-a nascut Fiul si Facatorul veacurilor, deoarece
cu Cuvantul Tatalui, prin Fiul, s-au facut veacurile, s-au creat netrupestile
puteri, s-au intarit cerurile, pamantul, adancurile, marea, raurile si
toate cele ce sunt intr-insele”.
Apoi, dupa ce a citit putin mai jos, a zis: „Chip al Nevazutului Dumnezeu
este primul om, Adam, cu femeia lui, Eva. Atotputernicul Dumnezeu si Facatorul
toturor celor vazute si celor nevazute, a dat lui Adam o porunca. Aceasta
este legea care trebuia tinuta cu toata puterea si scumpatatea, spre cinstea
Facatorului sau si ca sa nu uite ca Dumnezeu se afla deasupra lui.”
Dupa putin, a citit mai departe: „Nelegiuirea in care a cazut chipul lui
Dumnezeu prin inselaciune sau mai bine zis din neatentie si din neglijenta.
A cazut omul si, a fost izgonit din rai, cu dreapta judecata si hotarare
a lui Dumnezeu. Nu putea sa stea in acele bunatati incepatorul nelegiuirii!”
Mai jos a citit: „Cain s-a aruncat asupra lui Abel si l-a omorat, dupa
voia diavolului. Se cade sa arda in focul gheenei, pentru ca nu s-a pocait.
Iar Abel va trai in vesnicie”.
In acelasi chip a rasfoit cele sapte carti ale veacurilor. In sfarsit,
a luat a saptea carte si a citit: „Inceputul veacului al 7-lea inseamna
sfarsitul veacurilor. Incepe sa se generalizeze raul, desfranarea, nemilostivirea.
Oamenii veacului al 7-lea sunt rai, invidiosi mincinosi, cu dragoste fatarnica,
iubitori de stapanire si de argint, robiti de pacatele sodomicesti si de
celelalte pacate.”
A mers putin mai departe, a citit ceva si, indata si-a ridicat in sus privirea
mahnita; a sprijinit o mana pe genunchi si cu celalta si-a acoperit fata
si ochii si a stat asa cugetand in sine multa vreme, apoi a soptit: „Intr-adevar,
acest veac a intrecut cu nedreptatea si cu rautatea pe toate celelalte”.
A citit mai jos: „Grecii ci idolii lor au fost spanzurati cu lemnul, cu
sulita si cu cuiele care au pironit trupul Meu, de viata purtatorul” A
tacut cateva clipe si iarasi S-a aplecat asupra cartii: „Doisprezece comandanti
ai Marelui Imparat, albi ca lumina, au tulburat marea, au inchis gurile
fiarelor, au inecat balaurii cei ganditori, au luminat pe orbi, au saturat
pe cei flamanzi si au saracit pe cei bogati. Au pescuit multe suflete moarte,
dandu-le din nou viata. Mare este plata lor…” Si apoi, dupa putin a adaugat:
„Eu, Iubitorul de oameni, am ales si marturisitori, care au fost biruitori
cu ajutorul Meu”. Prietenia lor a a juns pana la cer si iubirea lor pana
la tronul Meu! Dorul lor pana la inima Mea si jertfa lor Ma arde cu putere.
Slava si puterea Mea este cu ei!”
Dupa ce a intors multe file, a soptit cu un zambet de multumire: „Omul
care a tinut cu cinste carma celor sapte coline (Constantinopolul) si a
devenit imparatul lor a fost slujitorul dragostei Mele. I se cuvine imparatia
cerurilor pentru ca a fost ravnitor si urmator Domnului Sau”.
Apoi, trecand peste multe file, a zis: „O, Preafrumoasa si Preacinstita
Mireasa! Cati vrajmasi s-au straduit sa te murdareasca. Dar nu M-ai tradat
pe Mine, Mirele Tau! Nenumarate erezii te-au amenintat, dar piatra pe care
ai fost zidita nu s-a miscat, pentru ca „portile iadului nu au biruit-o”.
Mai jos erau scrise toate pacatele oamenilor, pe care moartea le-a gasit
nesterse prin pocainta. Si erau asa de multe, ca nisipul marii… Le-a citit
Domnul nemultumit si a dat din cap suspinand. Nenumarata multime a ingerilor
statea tremurand de frica dreptei manii a Judecatorului.
Cand Domnul a ajuns la jumatatea acestui veac, a zis: „Sfarsitul lui este
plin de putoarea pacatului, de lucrurile omenesti, care sunt toate mincinoase
si intinate: invidie, ura, minciuna, hula, dusmanie, chefuri, betii, desfranari,
ucideri, avorturi, lacomie, iubire de argint, tinere de minte a raului.
Dar ajunge! Il voi curma la jumatate! Sa inceteze stapanirea pacatului!
Si zicand aceste cuvinte pline de manie, Domnul a dat Arhanghelului Mihail
semnalul pentru judecata. Imediat, acela cu ceata lui au luat prea stralucitul
si negraitul tron si au plecat.
Era asa de numeroasa ceata aceea incat pamantul nu o incapea. Si fugind,
strigau cu glas de tunet: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot! Plin este
cerul si pamantul de slava Lui Si de acest infricosat strigat se cutremura
cerul si pamantul. Sfant, Sfant, Sfant, mare si infricosat, minunat si
proslavit este Domnul in vecii vecilor.
Apoi a pornit Gavriil, cu ceata lui cantand; a urmat al treilea mare Arhistrateg,
Rafail cu ceata lui, inaltand cantarea: Unul Sfant, Unul Domn Iisus Hristos,
intru slava lui Dumnezeu Tatal. Amin.
In sfarsit, s-a pornit si ceata a patra. Comandantul ei era alb si luminos
ca zapada, cu privirea dulce. Si fugind, canta cu putere: Dumnezeu, Domnul
dumnezeilor a vorbit si a chemat pamantul de la rasaritul soarelui pana
la apus. Din Sion maretia frumusetii Lui. Dumnezeu aratat vine, Dumnezeul
nostru si nu va tacea. Foc inaintea Lui va merge si in jurul Lui vifor
mare! Si continua restul psalmului. Iar comandantii ii raspundeau: Vine
Dumnezeu sa judece pamantul, ca Tu stapanesti peste toate neamurile. Conducatorul
acelei osti se numea Uriil. Dupa putin, au adus inaintea Domnului Prea
Cinstita Lui Cruce, care stralucea ca un fulger infricosat si revarsa o
negraita mireasma. In urma lui veneau cu multa cinste cetele Stapaniilor
si ale Puterilor. Privelistea era de o maretie uimitoare. Nenumaratele
Puteri cantau cu o deosebita armonie. Unii ziceau cu multa teama: Inalta-Te-voi
Dumnezeul meu si Imparatul meu si voi binecuvanta Numele Tau in veci! Altii
ziceau: Inaltati pe Domnul Dumnezeul nostru si va inchinati asternutului
picioarelor Lui, ca Sfant este. Aliluia, Aliluia, Aliluia!
Apoi a dat dumnezeiasc? porunc? sa vina iarasi puternicul comandant Mihail,
sa stea langa tronul Domnului. In acea clipa, a aparut un inger care tinea
o trambita. A luat-o Judecatorul in mana Sa, a trambitat de trei ori si
a zis trei cuvinte; apoi a dat-o lui Mihail. „Mergi la Golgota, unde Mi-am
intins preacuratele maini si trambiteaza si acolo de trei ori!”
Indata ce a plecat Mihail, Domnul a chemat ceata Icepatoriilor si a zis,
adresandu-se comandantului ei: „Iti poruncesc sa iei dumnezeiasca ta ceata
si sa va imprastiati in toata lumea, ca sa aduceti pe nori pe sfinti, de
la rasarit si de la apus, de la miazanoapte si de la miazazi. Sa-i aduceti
pe toti ca sa ma intampine, cand va suna trambita.
Dupa toate acestea, Dreptul Judecator a aruncat o privire spre pamant si
a vazut negura si intuneric, jale si vai si multa tanguire, din infricosata
tiranie a satanei. Turbeaza si urla balaurul. A daramat totul si le zdrobeste
ca pe iarba. Pentru ca vede pe ingerii lui Dumnezeu ca ii pregateste focul
cel vesnic.
Daca a vazut toate acestea, Judecatorul a chemat un inger de foc cu infatisare
aspra si infricosata, fara mila; era conducatorul cetelor ingerilor, care
supravegheaza focul iadului si i-a zis:
„Ia cu tine toiagul meu, care leaga si zdrobeste. Ia si nenumarata multime
de ingeri din ceata ta si pe cei mai infricosati care executa pedepsele
celor din iad. Sa mergeti la marea cea ganditoare ca sa gasiti urmele domnului
intunericului. Apuca-l cu putere si-l tine bine, lovindu-l fara mila cu
toiagul, pana cand va preda ceata duhurilor celor rele. Leaga-i apoi tare
pe toti cu puterea toiagului Meu, dupa porunca Mea si, apoi arunca-i in
chinurile iadului cele mai groaznice si fara mila”.
Cand toate au fost gata, s-a facut semn Arhanghelului care tinea trambita,
sa trambiteze puternic. Imediat s-a facut o tacere de moarte ca si cum
s-ar fi linistit toate.
La prima trambitare s-au alcatuit toate trupurile mortilor. La a doua,
Duhul Domnului a pus sufletele in trupurile moarte. Spaima si cutremur
a cuprins toate; cele ceresti si cele pamantesti tremurau. Atunci a sunat
a treia oara si cea mai infricosata trambita, care a zguduit toata lumea,
cand mortii au inviat din morminte „intr-o clipa”. Infricosata priveliste!
Erau mai multi decat nisipul marii. In acelasi timp se coborau din ceruri
ca o ploaie densa spre Tronul Judecatii cetele ingeresti, zicand cu glas
de tunet: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot, plin este tot pamantul de
frica si de cutremur!
Tot pamantul si multimea nenumarata a cetelor ingeresti stateau asteptand.
Tremurau plini de spaima in fata infricosatei stapaniri dumnezeiesti, care
se cobora pe pamant. Si pe cand toti priveau in sus, au inceput cutremure,
tunete si fulgere in Valea Judecatii si in vazduh si toti au fost cuprinsi
de groaza. Atunci taria cerului s-a strans ca o carte si a aparut cinstita
Cruce stralucind si scanteind ca soarele. Ingeri o tineau inaintea Domnului
nostru Iisus Hristos si Judecatorul lumii, care venea. Apoi se auzea un
imn, o cantare straina: Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului,
Dumnezeu este Domnul, Judecator, Stapanitor si Domn al pacii.
Indata ce s-a terminat aceasta puternica slavoslovenie, a aparut Judecatorul
pe nori, sezand pe tron de foc. Cu preacurata Lui stralucire invapaia cerul
si pamantul.
Atunci, din multimea mortilor care inviasera, unii au inceput sa straluceasca
ca soarele si indata au fost rapiti de nori in vazduh pentru intampinarea
Domnului lor. Cei mai multi, insa, au ramas jos. Nimeni nu i-a luat la
cer. Se tanguiau cu amar ca nu s-au invrednicit si ei sa fie rapiti de
nori si mahnirea si durerea umpleau de amaraciune sufletele lor. Au cazut
toti in genunchi in fata Judecatorului si apoi s-au ridicat.
Infricosatul Judecator se asezase deja pe Tronul judecatii si in jurul
Lui se adunasera toate puterile ceresti cu frica si cu cutremur. Cei ce
fusesera rapiti pe nori pentru intampinarea Lui, stateau de-a dreapta;
ceilalti se aflau de-a stanga Judecatorului. Cei mai multi dintre acestia
erau iudei, conducatori, Arhierei, preoti, imparati, multime de monahi
si de mireni. Stateau rusinati si se jeleau de pierzarea lor. Fetele lor
erau ticalosite si suspinau cu adanca mahnire. O tanguire de moarte s-a
lasat peste toti si nici o mangaiere nu le venea de nicaieri.
Dar cei ce stateau de-a dreapta Judecatorului erau veseli, luminosi ca
soarele, cinstiti, slaviti, albi ca lumina, parca aprinsi de o dumnezeiasca
lumina. Ca sa indraznesc s-o zic, semanau cu Domnul si Dumnezeul lor.
Deodata, infricosatul Judecator si-a aruncat privirea intr-o parte si in
alta. S-a uitat de-a dreapta bucuros si a zambit. Cand insa, s-a intors
spre stanga, s-a tulburat; s-a maniat tare si si-a intors indata fata.
Atunci, cu glas puternic si dumnezeiesc a zis celor de-a dreapta:
– Veniti,
binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti Imparatia care a fost gatita
voua de la intemeierea lumii. Caci am flamanzit si Mi-ati dat sa mananc,
am insetat si Mi-ati dat sa beau, strain am fost si M-ati primit, gol si
M-ati imbracat, bolnav si M-ati cercetat, in temnita si ati venit la Mine.
Atunci, aceia s-au mirat si au intrebat:
– Doamne,
cand Te-am vazut flamand si Ti-am dat sa mananci, sau insetat si Te-am
adapat? Si cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat,
si cand Te-am vazut bolnav si in temnita?
Amin zic voua, intrucat ati facut unuia din acesti
frati ai Mei mai mici, Mie Mi-ati facut.
Apoi S-a intors si catre cei „de-a stanga” si
le-a zis cu asprime:
– Duceti-va
de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic care este gatit diavolului
si slugilor lui. Caci am flamanzit si nu Mi-ati dat sa mananc, am insetat
si nu Mi-ati dat sa beau, strain am fost si nu M-ati primit, gol si nu
M-ati imbracat, bolnav si in temnita si nu M-ati cercetat.
– Doamne,
i-au raspuns aceia, nedumeriti, cand Te-am vazut bolnav si in temnita si
nu Ti-am slujit Tie?
– Amin zic
voua, le-a raspuns Domnul, intrucat nu ati facut aceasta unuia dintre acesti
mai mici, nici Mie nu Mi-ati facut. Pieriti din ochii Mei, blestemati ai
pamantului! In tartar, in scrasnirea dintilor, acolo va fi plangere si
tanguire fara de sfarsit!
Cum a rostit Judecatorul aceasta hotarare, dinspre
rasarit s-a pornit un urias rau de foc care curgea vijelios spre apus.
Era lat ca o mare intinsa. Vazandu-l, pacatosii din stanga s-au ingrozit
si au inceput sa tremure de spaima in deznadejdea lor. Atunci, nemitarnicul
Judecator a poruncit ca toti, drepti si pacatosi, sa treaca prin raul cel
arzator, pentru ca sa fie incercati prin foc.
Au inceput cei din dreapta, care au trecut toti
si au iesit ca aurul curat. Lucrurile lor nu au ars, ci s-au arata, prin
incercare, mai luminoase si mai limpezi, iar ei s-au umplut de bucurie.
Apoi au inceput sa treaca si cei din stanga prin
foc, ca sa fie incercate si lucrurile lor. Dar fiindca erau pacatosi, flacarile
au inceput sa-i arda, tinandu-i in mijlocul raului. Si lucrurile lor au
ars ca pleava, iar trupurile au ramas intregi, ca sa arda ani si veacuri
nesfarsite, impreuna cu diavolii. Niciunul nu a reusit sa iasa din acel
rau de foc. Pe toti i-a tinut focul, pentru ca erau vrednici de osanda
si de pedeapsa.
Dupa ce pacatosii au fost predati iadului, Infricosatul
Judecator S-a ridicat de pe tron si a pornit catre dumnezeiescul palat,
impreuna cu toti Sfintii Sai. Il inconjurau cu multa frica si cutremur
Puterile ceresti, cantand: Ridicati capetenii portile voastre si va ridicati
portile cele vesnice si va intra Imparatul slavei, Domnul si Dumnezeul
dumnezeilor, impreuna cu toti Sfintii Lui, care se vor bucura de vesnica
mostenire.
Alta ceata raspundea si zicea:
„Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului,
cu cei pe care i-a invrednicit Harul Sau sa se numeasca fii ai lui Dumnezeu.
Dumnezeu este Domnul, impreuna cu fiii Noului Sion si S-a aratat noua”.
Si Arhanghelii, care mergeau dupa Domnul, Il slavosloveau, cantand pe rand
o cantare cereasca: Veniti sa ne bucuram de Domnul si sa trigam lui Dumnezeu,
Mantuitorul nostrul sa intampinam fata Lui cu marturisire si in psalmi
sa-i cantam lui.
Iar alta ceata raspundea armonios: Dumnezeu mare
este Domnul si Imparat mare peste tot pamantul. Ca in mana Lui sunt marginile
pamantului si inaltimile muntilor ale Lui sunt. Acestea si multe alte cantari
armonioase cantau ingerii, incat toti care le auzeau se bucurau de o negraita
bucurie. Astfel cantand, au intrat Sfintii cu Domnul Iisus Hristos la ospatul
cel ceresc din dumnezeiescul palat si inimile lor saltau de bucurie. Si
indata portile palatului s-au inchis.
Atunci, Imparatul ceresc a chemat pe mai marii
ingerilor. Primii au venit Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil si conducatorii
cetelor. Au urmat apoi cei doisprezece luminatori ai lumii, Apostolii.
Lor le-a dat Domnul slava stralucita si douasprezece tronuri ca de foc,
ca sa stea cu multa cinste langa Invatatorul lor, Hristos. Chipul lor scanteia
de o negraita lumina vesnica si hainele lor straluceau si erau luminoase
ca chihlimbarul; si capeteniile ingerilor ii cinsteau. Apoi li s-au dat
si douasprezece coroane minunate, impodobite cu pietre de mult pret, care
straluceau cu o lumina orbitoare si ingeri slaviti le tineau deasupra capetelor
lor.
Au venit apoi inaintea Domnului cei saptezeci de Apostoli. De asemenea
si acestia au primit cinste si slava, dar cununile celor doisprezece erau
mai minunate.
Acum a venit randul mucenicilor. Acestia au primit cinstea si slava marilor
osti ingeresti care s-au prabusit din cer impreuna cu Lucifer. Adica, Mucenicii
au devenit ingeri si conducatori ai cetelor ingeresti. Indata li s-a adus
o multime de coroane care au fost puse pe sfintele lor capuri. Cum straluceste
soarele, asa straluceau si coroanele. Astfel, Sfintii Mucenici, indumnezeiti,
se bucurau de o nespusa bucurie.
Apoi a intrat ceata sfanta a Ierarhilor, preotilor, diaconilor si a celorlalti
clerici. Au fost incununati si ei cu cununi vesnice, potrivit cu ravna,
rabdarea si lucrarea lor. Cununa de cununa se deosebea in slava ei, precum
se deosebeste stea de stea. Si multi preoti si diaconi erau mai slaviti
si mai luminosi decat multi arhierei. Lor li s-a dat si cate o biserica,
pentru ca sa aduca pe jertfelnicul cel intelegator, Sfanta Jertfa si slujbe
bine placute lui Dumnezeu.
A intrat apoi cuvioasa ceata a monahilor. Chipul lor revarsa o tainica
mireasma si scanteia ca soarele. Domnul i-a impodobit cu sase aripi si
prin puterea Sfantului Duh au devenit asemenea cu infricosatii Heruvimi
si Serafimi si au inceput sa cante cu glas de tunet: Sfant, Sfant, Sfant
Domnul Savaot, plin este tot pamantul de slava Lui! Slava lor este mare,
negraita, si cununile lor felurit impodobite si luminoase; potrivit cu
luptele si cu sudorile lor, au primit si cinstea.
A urmat apoi ceata proorocilor. Lor le-a daruit Imparatul Cantarea Cantarilor,
Psaltirea lui David, timpane si hore, lumina nematerialnica, stralucitoare,
megraita bucurie si slavoslovia Duhului Sfant. Atunci, Stapanul dumnezeiescului
ospat le-a cerut sa cante ceva. Si au cantat o cantare asa de melodioasa,
incat toti saltau de fericire. Dupa ce sfintii au primit aceste daruri
din Preacuratele maini ale Mantuitorului, asteptau acum pe acelea pe care
ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si le inima omului nu s-au
suit.
A intrat apoi toata ceata oamenilor care s-au mantuit in lume: saraci si
domni, imparati si supusi, robi si liberi. Au stat toti inaintea Domnului,
Care a despartit dintre ei pe cei milostivi si curati si le-a dat desfatarea
Raiului din Eden, palate ceresti si luminoase, cununi de mult pret, sfintenie
si bucurie, sceptruri si tronuri si ingeri ca sa-i slujeasca.
Apoi au venit toti cei ce din dragoste pentru Hristos s-au facut „saraci
cu duhul”. Acum au fost slaviti foarte mult. Din Insasi mana lui Hristos
au primit cununa stralucita si mostenirea Imparatiei cerurilor. Apoi „cei
ce plang pacatele lor” si-au primit marea mangaiere a Sfintei Treimi. Pe
urma, „cei blanzi” si fara rautate, care au mostenit cerescul pamant, unde
se afla dulceata si mireasma Duhului Sfant. Si ei au fost cuprinsi de o
negraita bucurie si placere, vazand ca s-au invrednicit sa mosteneasca
pamantul cel fericit; cununile lor ca de trandafiri, scanteiau.
Au urmat cei „flamanzi si insetati de dreptate”. Lor le-a dat plata dreptatii
ca sa se sature si cu buna lor asezare s-au bucurat, vazand ca Imparatul
Hristos este inaltat si slavit de ingeri.
Apoi au intrat „cei prigoniti pentru dreptate”. Lor le-a daruit sfanta
slavoslovie si preaminunata viata. S-au asezat pentru ei tronuri minunate,
pe care sa stea in Imparatia cerurilor. Coroanele lor erau de aur sfant
si nematerialnice si straluceau asa de tare, incat de slava lor sa se bucure
si cetele ingeresti. Au intrat apoi, ceata celor „prigoniti pentru Hristos”,
Marele Dumnezeu si Mantuitorul sufletelor noastre. Pe ei i-a asezat pe
tronuri de aur si au fost laudati de Dumnezeu.
Dupa acestia a intrat marea multime de pagani, care nu au cunoscut legea
lui Hristos, dar din fire au tinut-o, ascultand de glasul constiintei lor.
Multi straluceau ca soarele de nevinovatia lor si curatia lor si Domnul
le-a dat Paradisul si cununi luminoase si impletite cu trandafiri si crini.
Dar pentru ca au fost lipsiti de Dumnezeiescul Botez erau orbi. Pentru
ca Sfantul Botez este lumina si ochiul sufletului. Si nu vedeau deloc slava
lui Dumnezeu. De aceea cine nu este botezat, desi mosteneste bucuria Raiului
si simte ceva din mireasma si dulceata lui, nu vede nimic.
Dupa acestia, a vazut Cuviosul Nifon o ceata de sfinti care erau copiii
crestinilor. Toti pareau sa fie ca de treizeci de ani. Mirele i-a privit
cu fata vesela si le-a zis:
-
Haina Botezului este intr-adevar fara pata, fapte insa deloc. Voua ce sa
va fac?
Atunci ei au raspuns cu indrazneala:
-
Doamne, am fost lipsiti de bunatatile Tale cele pamantesti, cel putin sa
nu ne lipsesti de cele ceresti!
A zambit Mirele si le-a dat bunatatile cele ceresti.
Au primit si cununa nevinovatiei si a nerautatii si toate ostile ceresti
i-au
admirat. Era minunat sa auzi pe sfintii ingeri,
care bucurandu-se nespus de vederea tuturor cetelor sfintilor, cantau dulci
cantari.
Dupa toate acestea, vede Nifon ca vine inaintea Mirelui o dumnezeiasca
Mireasa. In jurul ei se revarsau miresme ceresti si mir dumnezeiesc. Pe
preafrumosul ei cap purta o neasemuita diadema imparateasca, care scanteia.
Ingerii o priveau uimiti si sfintii coplesiti. Harul Sfantului Duh o imbraca
in haina aurita si preainfrumusetata. Intrand in dumnezeiescul palat, o
insoteau o multime nenumarata de fecioare, care cantau cu slavoslovenii
si imne maretia lui Dumnezeu.
Cand a ajuns langa Mirele Hristos, marea Imparateasa s-a inchinat de trei
ori impreuna cu toate sfintele fecioare. Atunci „Cel Preafrumos” a vazut-o
si s-a bucurat. Si-a plecat capul si a cinstit-o ca pe Preacurata Sa Maica.
Aceasta s-a apropiat cu multa evlavie si cinste si a sarutat nemuritorii
si neadormitii sai ochi, precum si indureratele sale maini. Dupa dumnezeiasca
sarutare, Domnul a dat fecioarelor haina stralucitoare si cununi prea luminoase
si apoi au venit toate puterile ceresti cantand si fericind-o si slavind-o.
Atunci, Mirele s-a ridicat de pe Tronul Sau, avand de-a dreapta Sa pe Maica
Sa, iar la stanga, pe cinstitul Proroc si Inaintemergatorul Sau, a iesit
din palat si a mers la dumnezeiescul ospat, unde se aflau bunatatile pe
care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu
s-au suit, pregatite pentru toti cei ce au iubit pe Dumnezeu. In urma veneau
toti sfintii. Acestia, cum au vazut bunatatile, s-au umplut de o nespusa
bucurie si au inceput sa umble praznuind la minunatul ospat. Dar pe acestea
robul lui Dumnezeu Nifon nu a mai putut sa le descrie. Desi l-am silit
de multe ori, nu mi-a spus macar cat de putin.
-
Nu pot, fiule, zicea suspinand, sa infatisez cu limba sau sa asemuiesc
cu vreun lucru pamantesc lucrurile acelea. Erau mai
presus de orice cugetare si inchipuire, dincolo
de toate cele vazute si nevazute.
Deci, dupa ce Domnul a impartit sfintilor toate bunatatile cele negraite
si nemaiauzite, a poruncit Heruvimilor sa inconjoare vesnicul ospat, asa
cum zidul inconjoara un oras. A poruncit apoi ca Serafimii sa inconjoare
pe Heruvimi, Domniile pe Tronuri, Incepatoriile pe Domnii, Stapaniile pe
Incepatorii si in sfarsit Puterile cerurilor pe Stapanii. Precum un zid
inconjoara un oras, asa si cetele ceresti se inconjurau una pe alta.
De-a dreapta ospatului veacurilor statea cu mare cinste Arhanghelul Mihail
cu ceata lui; la stanga Gavriil cu ceata lui, Uriil statea si Rafail la
rasarit. Toate acestea s-au facut cu porunca Domnului nostru Iisus Hristos,
a Marelui Dumnezeu si a Mantuitorului tuturor sfintilor. Aceste patru cete
erau foarte mari si impreuna cu cetele preacuratelor Puteri inconjurau
ospatul lui Dumnezeu cu mare stralucire.
Cand toate acestea s-au terminat, atunci Insusi Dumnezeu Omul Iisus s-a
supus „Celui ce-I supusese toate” si I-a predat toata stapania si domnia
si puterea, care o luase de la El. Apoi El a intrat la dumnezeiescul ospat,
ca Mostenitor al Tatalui, Imparat si Arhiereu impreuna mostenitor cu toti
sfintii.
La sfarsitul tuturor tainelor pe care le-a vazut Sfantul Nifon, a vazut
si cea mai infricosata descoperire. Insusi Tatal Fiului Unul Nascut, Nascatorul,
Lumina cea neapropiata si negraita, a rasarit deodata, luminand deasupra
preacuratelor Puteri, deasupra tuturor cerurilor si a cetelor ceresti.
Lumina peste preacuratul ospat cum lumineaza soarele lumea. Asa stralucea
Tatal milostivirilor. Si precum buretele absoarbe si tine vinul, asa si
sfintii se umpleau de nespusa Dumnezeire a Tatalui si Imparatului, neintrerupt
cu El in veci. De acum nu mai era pentru ei nici noapte, nici zi. Exista
numai Dumnezeu si Tatal, Fiul si Duhul, lumina si hrana, viata si stralucire,
bucurie, veselie si desfatare in Duhul Sfant.
Apoi s-a facut o adanca tacere. Ochii Sfantului Nifon au primit o lumina
curata, neamestecata ca sa vada. Primei cete, care inconjura ospatul, i
s-a randuit sa savarseasca o cantare neintrerupta si nesfarsita. Ea a fost
cuprinsa de o negraita si nespusa bucurie. Indata dumnezeiasca si infricosata
ceata a inceput o negraita slavoslovenie. Inimile sfintilor saltau de bucurie
si desfatare. De la prima cantare de slavoslovenie a trecut la ceata a
doua a serafimilor. A inceput atunci si aceea sa cante cu multa maiestrie
o cantare tainica. Ca o inseptita dulceata rasuna slavoslovia si in urechile
sfintilor, care se bucurau negrait cu toate simturile lor. Ochii vedeau
lumina cea neapropiata, mirosul lor mirosea mireasma Dumnezeirii, urechile
lor auzeau dumnezeiasca cantare a preacuratelor Puteri, gura lor gusta
Trupul si Sangele Domnului Iisus Hristos, nou, intru Imparatia Cerurilor,
mainile lor pipaiau vesnicele bunatati si picioarele lor saltau la ospat.
Astfel, toate simturile lor se saturau de negraita bucurie.
Dupa putin, a doua ceata a transmis acea dumnezeiasca cantare cetei a treia,
la a patra si pana la cea din urama, producand cu dulceata cantarii, placere
si bucurie in inimile sfintilor. Si era uimitor ca cetele nu cantau mereu
aceeasi cantare, ci era o felurime nemarginita de cantari si noutate in
cantarile pe care le cantau. Cand cele sapte cercuri ale cetelor au completat
preacurata lor slavoslovie, a inceput ceata Arhanghelilor cantarea cea
intreit sfanta: a cantat Mihail si a raspuns Gavriil; apoi a cantat Rafail
si a raspuns Uriil. Se auzea o armonie extraordinara. Cei patru stalpi
de foc, Arhanghelii, erau mai presus; cantarea lor era inflacarata si patrunzatoare.
Miscati de acea negraita dulceata au inceput atunci si toti sfintii de
la cerescul ospat sa cante maretiile lui Dumnezeu. Astfel pretutindeni,
inlauntru si afara rasuna cantare ingereasca. Cantare preasfanta care inflacara
sfintele inimi cu o fericita placere in vecii nesfarsiti. Dupa ce le-a
vazut pe toate acestea de trei ori Fericitul Nifon cand se afla in mare
rapire si vedere, a auzit glasul lui Dumnezeu, zicandu-i:
„Nifone, frumoasa a fost prooroceasca ta vedenie. Scrie dar cu amanuntul
toate cele ce ai vazut si auzit, pentru ca asa se vor intampla. Ti le-am
aratat tie pentru ca imi esti prieten credincios, fiu al Meu iubit si mostenitor
al Imparatiei Mele. Incredinteaza-te deci acum, cand te-am invrednicit
sa vezi infricosatele taine, de marea Mea iubire de oameni fata de cei
ce se inchina cu smerenie Imparatiei si Stapanirii Mele. Pentru ca Eu Ma
bucur sa privesc spre cel bland si smerit si care se cutremura de cuvintele
Mele.
Dupa
ce i-a spus aceasta, Domnul l-a eliberat de acea infricosata si prea minunata
vedenie care il stapanise timp de doua saptamani. Cand si-a venit in sine,
statea ingrozit si se tanguia indurerat. Lacrimile ii curgeau siroaie si
zicea:
„Vai de mine ticalosul! Ce-l asteapta pe bietul meu suflet! Vai de mine
miselul! Oare in ce stare ma voi afla acolo, eu pacatosul? Cum ma voi indreptati
fata de Judecatorul? Ce scuza voi aduce pentru pacatele mele si unde voi
ascunde multimea faradelegilor mele? O, intinatule si ticalosule!… Suspin
nu am, nici lacrimi si nici pocainta nu aflu; milostenie deloc, nerautatea
si blandetea se afla foarte departe de mine. Vai mie! Ce sa fac eu nevrednicul
si intinatul? De unde sa incep sa-mi mantuiesc sufletul? Haina Botezului
am intinat-o, botezul l-am murdarit, sufletul mi l-am innoroiat, mintea
mi-am intunecat-o, viata mi-am cheltuit-o „in petreceri si betii”. O, pacatosul
de mine! Nu stiu ce voi face. Ochii mei privesc lucrurile cele de rusine,
urechile asculta cantece lumesti, mirosul adulmeca dupa miresme, gura imi
este pornita spre lacomie. Vai mie, ticalosul! Mainile mele se bucura in
pacate; trupul meu doreste sa se tavaleasca in noroiul faradelegii si cauta
paturi moi si mancare aleasa.
O, o, nelegiuitul, intunecatul si intunecatul! Unde sa merg nu stiu! Cine
ma va scoate din acel foc amar? Cine ma va izbavi din intunericul cel mai
dinafara al infricosatului tartar? Cine ma va izbavi de scrasnirea dintilor?
Vai, vai mie scarbosul si nelegiuitul! Mai bine era sa nu ma fi nascut!…
O, de ce slava ma lipsesc eu innegritul! De ce cinste si de ce cununi!
Ce bucurie si veselie voi pierde fiindca m-am robit de pacat! Ticaloase
suflete, unde iti este umilinta, unde luptele, unde virtutiile? Vai tie
intinatule! In ce loc te vei afla in ziua aceea? Ai facut vreun bine ca
sa placi lui Dumnezeu? Vei merge in vapaie. Cum vei rabda vaiul si scrasnirea?
O, intinate suflete, cum ai poftit sa te tavalesti mereu in necuratie,
cum ai slujit necontenit pantecelui?
Nelegiuitule si stricatului, ce rusine vei suferi in fata lui Dumnezeu?
Cu ce ochi te vei uita la dumnezeiasca Sa fata? Spune-mi! Spune-mi! Ai
vazut acele prea minunate privelisti pe care Domnul le va infaptui candva.
Spune-mi deci, o, suflete, ai vreo fapta vrednica de acea slava? Cum vei
intra acolo, dupa ce ai intinat dumnezeiescul Botez? Vai de tine, ticaloase
suflete al meu. Vei mosteni focul cel vesnic si unde va fi atunci pacatul
si tatal lui ca sa te mantuiasca? Ci, Doamne Dumnezeul meu, mantuieste-ma
de foc, de scrasnirea dintilor de tartar…
Cu aceste cuvinte se ocara pe sine Fericitul, rugandu-se. In zilele urmatoare,
il vedeam ca se plimba tarandu-si picioarele, ofta cu amare suspinuri,
tanguire si lacrimi. Se gandea la lucrurile minunate pe care le vazuse
si facea tot ce se putea ca sa le castige.
Adeseori, cand se gandea mai adanc si mai curat la vedenia sa, iesea din
sine. Ardea dupa vedera Duhului Sfant si zicea:
„O, ce bucurie, ce slava, ce stralucire asteapta pe sfinti in ceruri! Cum
ma mai tem sa nu fiu lipsit de ele!”
Suspina adanc si adauga: „Doamne, ajuta-ma si mantuieste intunecatul meu
suflet!”
CERBOAICA SALBATICA
Ce sa spunem despre virtutiile Cuviosului? Ii daduse Dumnezeu atata credinta
si dragoste, incat ruga cu indrazneala pe Preamilostivul Dumnezeu si pentru
idolatrii elini, pentru eretici si evrei, ca sa le deschida ochii sufletului
sa vada si sa inteleaga intreita lumina a Sfintei Treimi. Atata smerenie
si blandete ii daduse harul Sfantului Duh, incat se socotea ca intineaza
lumea cu persoana sa. De aceea, cand vorbea cu cineva despre ceva de suflet
folositor sau orice altceva, se socotea pe sine in mintea sa sub picioarele
celui cu care vorbea. Vorbea cu inima zdrobita si cu duh umilit. Daca vreodata
parea manios, cu greu rostea cuvant aspru, dar cu inima era plin de duhovniceasca
miere.
Ascultati o dovada minunata a virtutii sale, pe care am vazut-o cu ochii
mei:
Am mers odata in vizita la casa unui demnitar care avea mare evlavie catre
Cuviosul Nifon. Acela, precum se obisnuieste la oamenii mari, avea o multime
de cerbi, intre care era si o cerboaica salbatica din fire si agresiva.
Daca se intalnea cu vreun om, se ridica in doua picioare si il lovea cu
picioarele dinainte si cu capul. Deci, precum am zis, am mers odata la
acel om bogat pentru folos sufletesc. Cum am intrat in curte, ne-am intalnit
cu animalul care se afla tocmai pe unde trebuia sa trecem noi.
Cand ne-a vazut ca venim, s-a aruncat asupra mea, caci mergeam inainte.
Cuviosul, intelegand ca cerboaica era infuriata, a sarit repede intre noi
ca sa ma apere. Si numai cat a atins-o cu mana, aceea s-a imblanzit ca
o oaie. Vazand-o Sfantul ca s-a imblanzit si ca i se supune, i-a parut
rau ca a lovit-o si a cazut la picioarele ei cu multa smerenie, zicand:
"Am gresit, iertare, iertare, iertare!" La randul ei, cerboaica, vazand
ce face Cuviosul, s-a rusinat si a luat-o la fuga, ca si cum ar fi fugarit-o
cineva. Foarte mirat, atunci. ii zic Cuviosului:
- Spune-mi, Parinte, de ce ai facut aceasta si te-ai smerit in fata unui
animal?
- Pentru ca sa inveti puterea tainica a smereniei si ca aceasta este toiagul
cel mai mare al lui Dumnezeu. Cand ne smerim fata de toti si ne socotim
pe noi insine foarte pacatosi, ca gunoiul, atunci coboara din cer acest
toaig si ne sta in ajutor, zdrobind pe vrajmasii nostri, pe cei ce ne urasc,
pe diavoli, pe fiare, totul. Dar cand incepem sa ne ingamfam, sa ne umplem
de mandrie, de slava desarta, atunci toiagul se intoarce asupra capului
nostru si ne loveste, ca sa ne pocaim si sa dobandim inima infranta si
duh umilit.
In momentul cand zicea aceasta, ne-am intalnit cu o batrana, care avea
o falca umflata din pricina durerii de dinti. A inceput sa roage pe Sfantul
ca sa-i aduca putina usurare.
- Noi, mama, i-a raspuns Cuviosul, suntem oameni pacatosi si cu cuvantul
si cu lucrul. Dumnezeu sa te miluiasca! A intrat apoi in biserica, a luat
undelemn de la candela Macii Domnului si a uns umflatura. Indata batrana
s-a videcat si a multumit din tot sufletul Milostivului Dumnezeu si robului
Sau.
"CRUCEA, SLAVA INGERILOR
SI DRACILOR INFRICOSATOARE
RANA"
Un crestin evlavios mi-a povestit minunata intamplare de mai jos: "Intr-o
sambata seara, pe cand se ruga in pronausul bisericii Sfantului Atanasie,
in timpul privegherii Duminicii, a venit si robul lui Dumnezeu, Nifon.
Ca se obisnuia totdeauna sa se faca priveghere sambata spre Duminica, in
bisericile sfintilor.
Am vazut atunci, a continuat credinciosul, o multime de tineri imbracati
in alb, mergand impreuna cu el, unii inainte, altii in urma, inconjurandu-l
si bucurandu-se. Insa era, lucru infricosat ca cei dinaintea lui purtau
o cruce, mare cat Cuviosul, care stralucea ca aurul curat. Cruci tot asa
de stralucitoare se aflau la dreapta si la stanga, inaintea si in urma
capului Cuviosului. Erau legate intre ele si-l inconjurau ca un zid. Cand
Dumnezeu voia sa-l incerce cu vreo ispita, atunci crucile se departau si
lasau o mica deschidere intre ele, pe unde vrajmasii puteau sa-si arunce
sagetile lor.
Multime de ingeri si de diavoli urmareau lupta. Cuviosul isi inalta mainile
catre Dumnezeu cel Preainalt si cu mintea curata se inalta catre El si
statea asa rugandu-se adanc. Iar satana, vazandu-l si temandu-se de mania
lui Dumnezeu, a zis catre ostirea sa tremurand: "Sa fugim, baieti, de la
acest Nifon, ca si-a ridicat mintea la cer si se roaga catre Cel Mare impotriva
noastra. Sa ne ascundem mai inainte de a se cobora asupra noastra mania
Lui si a ne chinui! Si indata s-au facut nevazuti. Iar, fericitul, dupa
rugaciune, s-a coborat pe pamant, venindu-si in sine si nemaiavand razboi,
se bucura de Preabunul Dumnezeu, care-l acoperea. Atunci si ingerii plecau
veseli, iar cinstitele Cruci se apropiau din nou inchizand intrarea si
intareau pe Cuvios.
De multe ori - a continuat omul povestirea - voind diavolul cu multimea
de draci sa-l ispiteasca cu vreo patima, nu izbuteau nimic, caci asa cum
eraingradit cu puterea Sfintei Cruci, Cuviosul radea si-i scuipa. Astfel,
intunecatii diavoli fugeau rusinati, iar el si mai mult slavea pe Dumnezeu,
Care ii daruise atata putere impotriva nevazutilor vrajmasi.
CUM CALATORESC SUFLETELE
SPRE CER
Odata, pe cand se ruga si avea privirea atintita spre cer, a stralucit
peste el lumina dumnezeiasca. Atunci i-a aparut un inger imbracat in alb,
cu vesmant de diacon. Tinea o cadelnita de aur cu care a tamaiat intai
spre cer si apoi pe Nifon. Deodata s-au deschis portile cerului si ingerii
lui Dumnezeu urcau si coborau ca albinele, ducand sufletele oamenilor care
mureau. Duhurile viclene din vazduh se sileau sa le prinda si sa le arunce
jos, dar ingerii se impotriveau cu tarie, lovindu-i si salvand sufletele.
Atunci vede Sfantul un suflet, inaltandu-se la cer; dar cand s-a apropiat
de vama desfranarii, mai marele vamii a inceput s se agita cu mare manie.
- Cu ce drept, striga el, luati voi acestiu suflet care este al meu?
Ingerii insa, i-au raspuns:
- Dovedeste-ne ce putere ai asupra acestui om.
- Pana la moarte, a raspuns atunci diavolul, s-a tavalit cu voia in tot
felul de necuratii. Si nu numai atata, ci si judeca pe ceilalti. Ce faradelegi
mai grozave ca acestea vreti?
- Da, au aprobat ingerii, era robit de aceste pacate, dar s-a lepadat de
ele inainte de moarte.
- Nu, nu-i asa cum ziceti voi, a strigat diavolul, ci a murit nepocait.
Pana la urma suflare a facut faradelegi, fara sa-si spovedeasca vreodata
pacatele. A fost si este al nostru in toate!
Atunci, unul din ingeri, i-a zis:
- Nu-i cazul, desigur, sa te credem pe tine, care esti cu totul cufundat
in minciuna. Sa chemam pe ingerul lui pazitor si el ne va spune tot adevarul.
L-au chemat, pentru ca ii pazise si trupul celui mort pana la inmormantare
si, indata ce a venit, l-au intrebat:
- Spune-ne, frate, acest suflet s-a pocait de pacatele sale sau a murit
cu ele? Spune-ne tot adevarul.
Atunci ingerul a raspuns:
- Eu nu sunt om, nici duh rau ca sa spun minciuni, dar va incredintez,
inaintea lui Dumnezeu ca, din clipa cand s-a imbolnavit si chiar mai inainte,
s-a gandit la moarte. A inceput atunci sa planga si sa-si marturiseasca
pacatele sale preotului, inaintea lui Dumnezeu. Necontenit ridica mainile
sale spre Cel Preainalt, cerand mila. Daca Dumnezeu vrea, il va ierta.
Daca nu, slava judecatii Sale celei drepte!
Auzind aceasta ingerii, au ras de diavol si smeritul suflet a scapat de
cursa vrajmasilor sai.
Dupa puntin, a vazut Sfantul alt suflet inaltandu-se. Diavolii il invinuiau
mult, aducandu-i aminte, unul cate unul, cuvintele rele si injuraturile
pe care le zisese oamenilor cand traia.
Ingerii, dimpotriva, ziceau ca are unele nadejdi de mantuire. Deoarece,
de pilda, adeseori cand se gandea sa faca vreun rau, indoit se caia, se
ocara, si se osandea pe sine. Adeseori suspina cu amar si lacrima. Din
cand in cand dadea si putina milostenie la saraci. Pe acestea avandu-le
in vedere, ingerii luminii sustineau ca Dumnezeu va milui pe acest suflet.
Atunci, diavolii infuriati au zis:
- Acesta, in tineretea sa, a facut fapte necuvenite unui crestin; s-a intinat
cu tot felul de pacate, chiar si sodomicesti. Unde mai pui mania si ura
lui? Si lucru mai grav, a facut si ucidere. Deci, daca si acesta se poate
mantui, atunci, luati din toata lumea pe toti pacatosii pamantului si mantuiti-i
de-a valma. Ca, noi degeaba ne mai ostenim si ne tulburam!
- Dar, necuratilor, pe toate aceste pacate ale tineretii le-a parasit si
Dumnezeu l-a iertat. Iar cand a mai facut vreun pacat, l-a curatit prin
spovedanie si pocainta. Deci, ce mai vreti, fiare salbatice? Sa fie osandit
acest suflet? Cu neputinta, deoarece pacatele spovedite de oameni cu lacrimi
si smerenie si pe care nu le-au mai facut, Dumnezeu le iarta. Tot pacatul
descoperit se sterge. Numai pacatele nespovedite, pe care le iau cu
ei, le pedepseste Dreptul Judecator.
Astfel, ingerii au rusinat pe duhurile rautatii si au intrat pe portile
cerului. A scapat, deci, si aceasta faptura a lui Dumnezeu din ghearele
diavolilor si Cel ce da mantuirea in dar, i-a daruit si lui mantuire.
Iarasi a vazut fericitul un alt suflet urcandu-se la cer. Acela era foarte
credincios si temator de Dumnezeu. Toata viata si-o petrecuse in curatie,
modestie si multe milostenii si era iubitor fata de toti. Demonii din vazduh
il amenintau scrasnind din dinti, iar el, bietul, inspaimantat de grozavia
lor, a alergat in bratele ingerilor care coborau sa ia alte suflete.
Cand a ajuns la cer, acel suflet sfant s-au adunat in jurul lui multime
de ingeri, care l-au imbratisat si sarutat cu dragoste, zicand cu bucurie:
"Slava lui Dumnezeu, Care a izbavit si acest suflet de inficosatii si necuratii
diavoli!"
Era o bucurie sa-i vezi. Caci asa fac intotdeauna puterile ceresti; se
bucura si se veselesc pentru tot crestinul care se mantuieste. Cand au
ajuns la Tronul Harului, l-au adus la picioarele Domnului Iisus si El i-a
invrednicit sa se inchine Tatalui Sau si sa se umple de Harul Duhului Sfant.
Apoi l-a dat lui Mihail, mai marele asezamantului, ca sa-l conduca la vesnica
odihna, ceea ce el a si facut.
Mai jos, insa robul lui Dumnezeu a vazut cum diavolii tarau un suflet in
iad. Era al unui rob care se spanzurase. In urma venea ingerul lui, tanguindu-se
cu amar pentru pieirea lui si zicand cu lacrimi:
- O, prea viclenii intunecati, care pun pe oameni sa faca toate relele!
Iata, stapanul acestui rob, ascultandu-i pe acestia, se mania, il batea
cu cruzime si-l lasa sa moara de foame. Iar el nenorocitul, s-a deznadajduit,
a luat o funie si s-a spanzurat, facandu-se pe sine jertfa satanei. Vai
mie, acesta pe care mi l-a incredintat la botezul sau Atottiitorul, ca
sa-l pazesc, mi l-a rapit deodata spurcatul drac si l-a inghitit! Cum ma
voi infatisa inaintea Domnului meu, eu intristatul si amaratul! Si cum
ma voi uita la Facatorul meu, mahnit pentru pierderea acestui suflet?
Pe cand zicea el acestea cu durere, a aparut un alt inger din cer, care
i-a zis:
- Tatal nostru, Domnul Savaot, iti porunceste sa mergi la Roma, unde acum
se boteaza copilul unui ostas. Primeste-l si pazeste-l prin Duhul Sfant,
care ti l-a dat odata cu Botezeu. Si eu voi pedepsi pe stapanul acestui
rob, ca sa se invete sa nu se mai infurie, nici sa mai loveasca pe robii
sai sau sa-i lase sa moara de foame.
Acestea le-a zis ingerul din partea lui Dumnezeu si s-a inaltat la cer,
iar celalalt a plecat la Roma, dupa porunca lui Dumnezeu. In acea clipa,
Nifon vede un suflet care era dus cu multa tulburare. O multime de diavoli
strigau si se sileau sa rapeasca nefericitul suflet. Era sufletul
unui cleric care traise o viata necinstita. Ba si ucidere facuse! Slujbele
le scurta si pe cele randuite nu le facea. Banul bisericii il cheltuia
pentru petrecerile ce le facea cu tovarasii sai.
Nenorocitul suflet nu a putut trece mai departe de vama a patra. Diavolul
si-a intins cu furie mainile, l-a smuls de la ingeri si l-a aruncat la
pamant. Apoi l-au luat in primire alti diavoli, l-au coborat in adanc si
l-au predat mai marelui intunericului ca sa stea acolo legat, cu sufletele
pacatoase asemenea lui, pana in ziua invierii de obste. Dupa aceea, intunecatii
si necuratii, se laudau si se mandreau intre ei, zicand:
- Iata, am biruit si clerici de-ai Nazarineanului si i-am pus sub picioarele
noastre!
Atunci, unul din ei a zis cu tristete:
- Ce ne mai laudam ca am castigat un nenorocit! Iata, sunt o multime de
preoti care stralucesc in virtute si de care nu putem nici sa ne apropiem.
Daca n-ar avea semnul Crucii in fata si in spate si in jurul lor, si ajutorul
lui Iisus, atunci ai vedea puterea noastra. De ce sa ne temem de lemnul
pe care a fost pironit Nazarineanul? De semnul caderii celei mai de jos?
- Nu ne temem de lemn, ci de infricosatul traznet care tasneste din el.
Si ce este mai rau, nu numai din lemn iese traznetul care ne arde ci si
cand crestinii se pecetluiesc cu acest semn!
Atunci alti demoni au zis cu rautate:
- De unde ai invatat tu toate acestea?
- Este in Constantinopol un neimpacat dusman al nostru, care se cheama
Nifon. L-am ispitit din tineretile lui si eu si altii de-ai nostri. L-am
luptat zile intregi cu ispite si asa de tare l-am aprins incat in cele
din urma a cazut in pacat. Eu insumi i-am scris caderea lui cu multa mandrie.
Acela, insa, indata s-a pocait, a inceput sa se osandeasca pe sine si sa
se tanguiasca: "O, de acum viermii imi vor manca trupul! La amara pedeapsa
voi fi aruncat! Vai de mine, pacatul acesta ma arunca in foc!" Si, zicand
acestea, s-a facut furios ca un nebun.
Noi am ras in ciuda lui, dar el, foarte bine cunostea viclesugurile noastre
si a strigat: "Acum o sa va arat eu, spurcatilor diavoli! S-a ridicat indata
si a facut asupra noastra semnul Nazarineanului. Si vai, un foc a trecut
prin inimile noastre si am disparul de groaza intr-o clipa! Numai unul
din noi a indraznit sa stea mai departe, ca sa vada ce face. L-a vazut
intrand repede in biserica, a facut trei metanii si a zis: "Doamne, eu
sunt om pacatos, tanar de ani, care se lupta cu patimile si cu aprinderea
carnii. Nu-mi socoti acest dintai pacat, Tu esti Domn si Stapan si poti
ierta numai cu cuvantul greselile mele".
Numai cat a rostit aceste cuvinte si un inger l-a si incununat pentru cainta
lui. Pe langa toate acestea, a continuat diavolul, acela, infuriat asupra
trupului sau, a inceput a se palmui peste obraz cu toata puterea. Apoi,
iarasi si-a ridicat mainile la cer si se ruga lui Dumnezeu, zicand:
"Infricosatule Dumnezeu, Tu care ai nascut pe Fiul Tau Cel Unul nascut
si stapanesti toate cu infricosatul Tau Duh, auzi-ma pe mine necuratul
si pedepseste pe nelegiuitii care rad de mine. Pentru ca numai Tu esti
fara de pacat, iau eu sunt intinat si stricacios".
Atunci ingerul care il incununase, a luat indata o funie si ne-a legat
pe toti la un loc. Apoi, luandu-ne unul cate unul, ne-a batut cu mii de
lovituri. De urletele si vaiurile noastre s-a speriat lumea. In timp ce
ne lovea, zicea: "Sa nu mai aiba vreodata pricina robii lui Dumnezeu de
a se lovi peste cap!
Dupa ce ne-a chinuit indeajuns acel nemilostiv inger, ne-a slobozit cu
nenumarate suferinte. Si, de atunci oriunde vad pe acest Nifon, ma fac
nevazut, pentru ca ma tem de lemnul Crucii.
Cand si-a terminat diavolul de spus peripetiile, ceilalti au inceput sa-l
batjocoreasca si sa-l numeasca: nenorocit, ticalos, si fricos. Nifon, care
asculta cele ce ziceau necuratii diavoli despre el, radea de ei.
Dupa putin, vede un inger care cobora spre Constantinopol. In maini tinea
o sabie de foc. In acel ceas, cineva tragea sa moara si se chinuia jalnic.
Era un camatar nemilostiv. Pe deasupra, barfise mult pe Nifon. Il facea
eretic si fatarnic. Zicea, de ce face cutare si cutare lucru? De ce graieste
asa si asa? Nu se vedea ticalosul pe sine, ci se ocupa de altii...
A venit, deci, ingerul focului, si a stat langa patul lui, uitandu-se spre
cer, ca si cum astepta ceva si, intr-adevar s-a auzit un glas: "Loveste
degraba pe antihrist si desfa cu sila stricatul suflet din legatura trupului.
Cat a trait acest nebun, niciodata nu a implinit voia Mea, ba si pe robul
Meu Nifon l-a osandit. Loveste-l cu putere! Sa nu mai sugrume pe saraci
cu camataria lui!"
Cum a auzit acest glas, infricosatul inger a lovit cu toata puterea pe
ticalosul camatar, care indata si-a dat sufletul, scrasnind din dinti si
racnind din adancul sau. Si ingerul i-a luat sufletul si l-a dus in chinuri
groaznice, coborandu-l la iad...
Atunci, Sfantul Nifon si-a revenit in sine. Inmarmurit si mahnit de cele
ce vazuse, cugeta si zicea intru sine: "O, cata ticalosie se ascunde in
noi, nevrednicii si pacatosii! Cat de jalnic si de amar ne terminam viata!
Si apoi vine judecata si infricosatul foc, unde mergem pentru vesnicie.
Cu tot dinadinsul trebuie sa ne grijim de mantuire, silindu-ne spre bine.
Numai asa vom bineplacea lui Dumnezeu de nu vom calca poruncile Lui! Si,
indata a inceput sa se roage:
"Doamne Dumnezeul meu, in Tine imi pun nadejdea mea; izbaveste-ma de cei
ce ma prigonesc si ma mantuieste. Daca nu ma izbavesti si nu imi mantuiesti
Tu, Hristoase, sufletul cu Duhul Tau cel Sfant, il va rapi vicleanul stapan
al intunericului, leul care mugeste. Fericit este tot cel ce asculta de
Tine, Care Te-ai facut sarac si neputincios pentru mantuirea noastra. Pentru
ca il vei izbavi in ceasul mortii de duhurile rautatii, care sunt vamesi
rai si judecatori nedrepti si cercetatori nemilostivi si cauta sa inghita
bietul lui suflet. Izbaveste-ma, Stapane infricosat si Atotputernic, Care
misti toate si de care se cutremura toate! Mantuieste de acesti tirani
neamul nostru crestinesc! Miluieste, sfinte, pe cei ce si-au pus nadejdea
intru Tine si iarta pe cei ce pacatuiesc greu si amarasc necontenit milostivirea
Ta!
Se gandea cu lacrimi la nefericitul acela camatar, caruia ii luase sufletul
acel inger razbunator cu sabia sa de foc. Cugeta cat de amarata moarte
avusese, fara nici un ajutor de la Dumnezeu, desi, din dobanda din care
o lua, dadea cate ceva la saraci. Pentru ca, precum spunea Nifon, cand
se chinuia nefericitul lui suflet, camatarul a strigat: "Adu-ti aminte,
Doamne, de milostenia pe care am dat-o saracilor!" Dar, s-a auzit un glas
care i-a zis:
"Da, nevrednicule, ai baut sangele saracilor si ai adapat cu el alti saraci,
pentru aceasta sa te mantuiesc? Sau pentru ai clevetit pe cel ce Imi slujeste
Mie? Acesta, zi si noapte se roaga pentru pacatosi, ba si pentru tine nu
inceteaza a ma ruga. Iar tu, de ce l-au vorbit de rau? Invata deci acum,
ca nu trebuia sa judeci pe nimeni!
Pe toate acestea le-a povestit Nifon cunoscutilor sau, sfatuindu-i:
"Luati aminte, fiilor, sa nu judecati pe cineva, mai ales cand acela este
si el om al lui Dumnezeu. Va rog, paziti-va de acest pacat! Uitati-va la
voi si va vedeti pacatele voastre. Din aceasta simtire, degraba vom putea
trece la pocainta. Unii din robii lui Dumnezeu sunt vaditi, altii necunoscuti.
Pe cei ce au curajul sa se faca vazuti, ii judeca multi, dar vor
fi aspru pedepsiti in ziua judecatii.
Dumnezeu, pe cei ce dispretuiesc slava omeneasca, ii pune inaintea tuturor
sa marturiseasca cu indrazneala credinta lor si sa foloseasca pe multi:
Asa
sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, le zice, ca vazand aceia
faptele voastre cele bune sa preamareasca pe Tatal vostru, Care este in
ceruri. Dimpotriva, celor inclinati spre slava desarta le zice:
Cei
ce fac faptele dreptatii pentru a placea oamenilor si nu Mie, amin va zic
voua, si-au primit plata lor. Pentru ca cel ce se mandreste, nu va
fi miluit. Avand deci, fiilor, acestea inaintea ochilor, sa nu judecam
pe nimeni si sa nu luam aminte la cel ce vorbeste de rau, fie ca judeca
pe un drept sau pe oricine altul. Nu judecati ca sa nu fiti judecati
ne porunceste Domnul. Tu, care stai pe tron sa nu dispretuiesti pe robul
Tau, ca nu cumva in el sa se afle Duhul lui Dumnezeu si sa te faci astfel,
fara sa stii, luptator de Dumnezeu!
Zicand acestea Cuviosul, inca o data i-a rugat pe ucenici sa se vada fiecare
pe sine si sa nu judece pe nimeni si nici bani cu camata sa nu dea. Pentru
ca ce-i foloseste omului sa se numeasca crestin, daca are multi bani si-i
da cu camata? Acesta, in primul rand, nu-si pune nadejdea in Dumnezeu;
al doilea, este inchinator la idoli; al treilea, sufera de iubirea de argint
si, zi si noapte este chinuit de griji. Nici somnul nu-l prinde, iar la
urma vine si moartea. O, ce nebunie!...
DOUA TAMADUIRI MINUNATE
In acel moment a venit cineva si i-a zis:
- Ai aflat, parinte, ca fiica cutarei doamne, care ti-a facut bine, sufera
de o boala grea? Daca poti, mergi degraba sa o miluiesti, pentru ca aproape
isi da sufletul.
- Eu sa o miluiesc? Ce spui, fiule? l-a mustrat sfantul. Numai Dumnezeu
are mila! Daca un orb conduce pe un alt orb, cad amandoi in prapastie.
Totusi sa mergem, pentru ca Hristos a zis: Bolnav am fost si M-ati cercetat.
Indata ce a ajuns la bolnava, a lacrimat si a inceput a se ruga in taina.
In timp ce Cuviosul se ruga, bolnava care era pe moarte si-a ridicat mainile
spre Dumnezeu. Oamenii care erau de fata au inceput a zice: "Doamne, miluieste!"
si indata, cu ajutorul lui Dumnezeu, boala a disparut, fata si-a facut
cruce si slavea pe Dumnezeu. Frica a cuprins pe cei de fata si au multumit
preabunului doctor al sufletelor si al trupurilor.
De aici, Nifon a mers sa viziteze o alta sora, care il cinstea mult si
care ii slujea adesea. Si aceasta era grav bolnava si se ruga lui Dumnezeu
ca sa se faca bine cu rugaciunile Cuviosului. Arunci Nifon i-a zis:
- Mai de graba sa multumesti lui Dumnezeu, fiica mea, pentru ca Dumnezeu
pe cine iubeste il cearta si bate pe fiul care il primeste. Dar pentru
ca vrei sa gasesti sanatatea si o doresti mult, iata, maine dimineata vei
fi bine la picior. Pentru aceasta sa multumesti Domnului Hristos!
Zicand acestea, a plecat si in adevar bolnava, cu harul lui Dumnezeu, a
doua zi dimineata a fost sanatoasa si a multumit singurului izbavitor si
doctor adevarat.
CAND BOALA MANTUIESTE
Abia ajuns la chilia sa, i-au adus Cuviosului Nifon un alt bolnav, care
se numea Nicon.
- Sunt bolnav, se tanguia el, madularele imi sunt paralizate si cartesc.
Am cheltuit mult cu doctorii si, precum vezi, nu m-am folosit. Te rog,
cere lui Dumnezeu sa-mi dea vindecare.
- Limba ta, fiule, si cugetul tau cel rau ti-au pricinuit toate acestea!
l-a mustrat sfantul. Ai fost un stricat, pornit spre betie si spre osandirea
si ponegrirea altora. Apoi, ai fagaduit lui Dumnezeu ca te faci monah si
nu ti-ai tinut fagaduinta. Ai mers pana acolo ca te-ai intors la relele
cele dintai. Pentru toate acestea, Iubitorul de oameni Dumnezeu, ti-a trimis
o mica pedeapsa, aceasta paralizie. Daca o rabzi fara cartire, cu pocainta
si spovedanie, Dreptul Judecator te va milui in ziua judecatii. Nu ti-e
de folos, fiule, sa te faci bine, ca nu cumva acum vindecat, in viata viitoare
sa te inghita focul. Fiindca vad ca si scris deasupra capului tau: Moarte
grabnica, Doamne ajuta!
- Ce vrea sa spuna, parinte, acest "Doamne ajuta!" a intrebat paraliticul.
- Ajuta ca sa nu se piarda sufletul, a explicat sfantul. Pentru ca si acum
ai ramas in aceleasi patimi. Deci, nu mai judeca, fiule, te sfatuiesc acest
lucru. iti doresc mantuirea si vreau sa te indrept cu aceste sfaturi.
- Ai toata dreptatea, a raspuns acela, dar ce sa fac? Trebuie multa sila
ca sa le tai pe toate acestea, iar eu sunt bolnav si cu sufletul si cu
trupul.
- Nu stii, i-a zis sfantul, caci cu sila se ia Imparatia cerurilor si ca
"silitorii o rapesc pe ea"? Posteste si roaga-te! Putin timp mai ai. Moartea
este aproape! Nadajduiesc, insa, caci prin milostivirea lui Dumnezeu vei
avea calatorie buna.
Trebuie sa mai stii ca patimile sunt diavoli si nu fug decat cu rugaciune
si cu post, dupa cuvantul Domnului. Cu aceste arme, deci, intrarmeaza-te
si tu impotriva lor si ii vei birui.
Cu aceste sfaturi l-a parasit in pace. Iar paraliticul, cu ajutorul lui
Dumnezeu, a facut ceea ce i-a zis sfantul si dupa putine zile a calatorit
spre cer. Iubitorul de oameni i-a primit intoarcerea lui mai mult decat
primeste pe cei ce imbatranesc in nevointa.
MOARTEA PACATOSILOR
ESTE CUMPLITA
Odata, Cuviosul Nifon statea in strana bisericii. Chilia lui era aproape
de biserica Sfintei Ipatia si multi credinciosi se adunase in jurul lui
sa se foloseasca. Unul l-a intrebat despre diferitele feluri de morti:
cum unii mor cu tulburare si altii cu pace, altii in instrainare, altii
in pustiuri iar altii in mare. Ba, unii zic ca fiecaruia ii este scris
si unde sa moara.
- Ceea ce este de neaparata trebuinta, fratilor, a inceput Cuviosul, este
sa ne pocaim de pacate si sa cerem mila de la Dumnezeu prin pocainta. Cat
despre toate celelalte, sunt judecati ale lui Dumnezeu si este foarte primejdios
sa ne ocupam de ele. Mai bine sa plangem si sa ne tanguim pentru pacatele
noastre, ca sa aflam mila si sa ne invrednicim a dobandi o farama de mantuire.
Vin zile rele "in care nimeni nu mai poate lucra". Deci, inainte de a sosi,
sa lucram binele ca sa traim in veci.
- Intelept este acest cuvant, au spus cei de fata. Totusi, daca nu este
nepotrivita intrebarea noastra, va rugam sa ne dati un raspuns.
- Atunci, Nifon le-a povestit:
- Aveam un prieten pe care il chema Teofil. De multe ori fericea ticalosia
mea, nestiind ca nelegiuirile mele intreceau si pe ale demonilor. Din tinerete,
de multe ori vorbeam cu el, si-i spuneam cuvinte de suflet folositoare,
dar nu am izbutit sa-l castig la bine. Auzea numai si, multumea. Dar din
cate auzea nu savarsea nici una. Lucra intr-un atelier si, munca lui era
sa cantareasca. Era ranchiunos si dusmanos in cuvinte. Nu avea usa de ingradire
buzelor sale. Nu se temea deloc de Dumnezeu, de aceea lucra cu pacat. La
cantar era foarte necinstit, mancand astfel osteneala saracilor. A venit
insa si secera care avea sa-l secere din viata.
Cu o luna inainte de moarte s-a imbolnavit de dizenterie. Ii iesisera afara
maruntaiele si se chinuia, muscandu-si buzele si limba pana ce si-a taiat-o
cu dintii. Asa de aspra era Judecata lui Dumnezeu, ca saptesprezece zile
s-a framantat si s-a rostogolit in pat, scrasnind din dinti. Si-a smuls,
fir cu fir, barba, care ramasese goala ca palma. Apoi, isi numara degetele,
isi misca jalnic capul, holba ochii si cerea mangaiere, dar nu afla. Si
iarasi isi misca capul, isi smulgea parul, numara degetele si gemea.
Era o priveliste jalnica si tare infricosatoare, uitandu-te la el cum a
mai rezistat la acea teribila chinuire. Pana la urma, si-a mancat si buzele,
a ramas fara par pe cap si continua sa-si numere degetele, sa geama si
sa scrasneasca din dinti. Un inger nevazut statea langa el. Isi scosese
din teaca o infricosata sabie si chinuia pe nefericitul Teofil.
Asa s-a chinuit si s-a luptat cu moartea saptesprezece zile, precum am
zis, numaradu-si cu degetele nedreptatile de la cantar. Si, ingerul pedepsitor
i-a zis:
- Ticalosule, n-ai avut nici o mila! Pe toti i-ai furat cu cantarul tau,
lucrand necinstit. Te-ai departat si de dreapta credinta si, pe deasupra,
la tot pasul injurai infricosatul Nume al lui Dumnezeu. Si de ce injurai
si barfeai pe toti oamenii cinstiti? De ce, cand te impartaseai cu Sfintele
Taine, scuipai fara teama pe pamant? De ce ai nedreptatit si inselat la
cantar pe saraci? Iata, acum ce-ti aduc toate acestea! Daca nu se aduce
aici cantarul, inaintea tuturor, sufletul tau nu va iesi si te vei chinui
necontenit.
El insa, avand limba taiata, nu putea cere cantarul, ci numai socotea pe
degete, miscandu-si capul. Si nimeni din ei nu intelegea ce vrea. Numai
un om sfant si vazator, care se afla acolo, a auzit pe inger, a inteles
si a trimis sa se aduca un cantar. Cel ce tragea sa moara, numai cat a
vazut cantarul, a suspinat adanc, a inceput a da din cap cu putere, ca
si cum marturisind caci cu acesta facuse toate nelegiuirile sale si indata
si-a dat sufletul. Ingerul judecator i-a luat sufletul si l-a predat judecatii
lui Dumnezeu.
- Ce invatatura scoatem, deci dintr-o astfel de moarte? a intrebat Nifon.
Potrivit cu faptele, a venit si pedeapsa. Fiindca era asa de pacatos si
nelegiuit, ca si mine ticalosul, a fost pedepsit de aici, pentru ca dupa
infricosata judecata sa sufere mai putin chin.
Auzind acestea cei de fata, au suspinat gandindu-se fiecare la pacatele
sale.
- V-ati spaimantat de judecata lui Dumnezeu, a adaugat Cuviosul, precum
a patit de multe ori preablandul David. Ascultati inca o intamplare asemenea.
Dar, inainte de a incepe, Cuviosul s-a ridicat si le-a facut metanie, zicand:
- Iertati-ma, fratilor, ca va intinez cu pacatele mele. Nu sunt vrednic
nici sa stau langa voi. Si totusi stau. Ba si mai mult. Eu cel orb vreau
sa va povatuiesc, cu slava mea cea desarta, pe voi, care vedeti.
Cei care erau de fata au fost impresionati de aceste cuvinte si au cazut
la picioarele lui cu cainta. Se temeau ca nu cumva Dumnezeu, vazand marea
lui smerenie, sa pogoare foc si sa-i arda, de vreme ce stiau ca el este
sfant iar ei sunt pacatosi.
MOARTE AMARA, CURATIREA
SUFLETULUI
Dupa ce Cuviosul a ridicat pe oamenii care cazusera la picioarele lui si
i-a pus sa sada, a inceput o minunata povestire.
"Traia in Constantinopol un tanar cu numele Vasile. Era viclean, stricat
si foarte rautacios. In fiecare seara mergea la locuri necinstite. Stapanul
lui, pe care-l chema Patriciu, dimpotriva, era un om ales, milostiv, miluind
si daurind cui avea nevoie, precum porunceste Scriptura. Vasile, slujitorul
sau, avea optsprezece ani. Adesea stapanul sau il trimitea cu treburi,
iar el, cu acest prilej, umbla prin locuri stricate, intinandu-si frumusetea
trupului si a sufletului. Dar, Dumnezeu, Care nu voieste moartea pacatosului,
iata cum a iconomisit mantuirea lui:
S-a facut foamete in toata regiunea aceea. Cu foametea a venit si o iarna
aspra, incat zilnic mureau in oras ca la o mie de oameni. Era asa de mare
multimea mortilor, incat nici sa-i mai ingroape nu dovedeau. Si, fiindca
bantuiau teribil foametea si gerul iernii, amandoua relele impreuna, stapanii
erau nevoiti sa dea drumul slujitorilor si robilor lor. Ba unii, ajunsesera
sa-si vanda si copiii, ca sa castige un ban pentru a-si cumpara mancare.
Lucrurile fiind grele pentru toti, fireste erau si pentru Patriciu de care
am pomenit si care a fost nevoit sa renunte si el la slujitorii lui. "Cu
ce sa ma hranesc eu, copiii si slujitorii mei?" se gandea el, pentru ca
avea multi.
Astfel, impreuna cu ceilalti slujitori ai sai, a dat drumul si tanarului
Vasile. Acesta, chiar din prima zi, si-a vandut haina intr-o carciuma si
si-a mancat banii. Si in putina vreme si-a vandut si a cheltuit tot ce
avea. In cele din urma a ajuns sa cerseasca , umbland de colo pana colo
si jelindu-se. Asa de grozav a suferit de frig, ca mai sa-i inghete sangele.
Si chinurile i se inrautateau din zi in zi. Acum insa, nu mai zicea nimic,
ci numai slavea pe Dumnezeu, zicand: "Slava Tie, Doamne!"
Cine ar fi putut descrie chinurile sau iutimea foamei si spaima cu care
rabda vitejeste multumind lui Dumnezeu? A rabdat mult acest chin, pana
cand, intr-o zi, a cazut epuizat intr-o ulita a orasului. Zacea suspinand,
tremurand, aproape mort de foame. Din pricina gerului teribil ii inghetasera
picioarele de tot, ii cazusera si degetele, pentru ca putrezisera vinele
si nervii. Iar el, minunatul copil, cu adevarat imparat, piatra neclatita,
stea luminoasa, pe toate le suferea fara murmur, ca un alt Iov, fara sa
carteasca impotriva lui Dumnezeu. Il chinuia foamea, il sfasia frigul,
ranile ii inghetasera, ca era gol si produceau nesuferita durere. Cu un
cuvant, il cuprinsesera toate chinurile. Iar el continua sa slaveasca pe
iubitorul de oameni Dumnezeu. Atunci, cu adevarat, nu era cine sa-i ajute,
pentru ca toti isi jeleau lipsurile si greutatile lor.
Dupa un timp, s-a intamplat sa treaca pe ulita un om credincios cu numele
Nichifor. L-a vazut si i s-a indurerat sufletul. Indata a poruncit slujitorilor
sai sa-l ridice si sa-l duca la casa sa. Acolo, cu mainile sale i-a pregatit
pat, l-a culcat, l-a ingrijit cu toata inima si i-a randuit o slujnica
sa-l ingrijeasca, fiindca avea neaparata nevoie de ajutor, de vreme ce
tot trupul ii era ars de ger.
Au trecut astfel, stand doua saptamani la Nichifor si a sosit ceasul ca
Vasile sa calatoreasca spre Domnul si Dumnezeul sau. Era intr-o sambata
pe la orele 9 dimineata. Cum se afla intins pe pat, ca de obicei, Vasile
a inceput a sopti:
"Bine, bine... au venit cei frumosi... Domnul v-a trimis... Bine ati venit!...
Asteptati putin si mergem...
- Hai degrab ca te cheama Domnul! - i-a zis cineva nevazut.
- Va rog, bunilor prieteni ai lui Dumnezeu..., sopti iarasi Vasile, aveti
putina rabdare... Un om mi-a imprumutat zece bani... si trebuie sa-i dau
inapoi... Sa nu gaseasca pricina stapanul din vazduh, ca sa ma duca in
adanc si sa-mi pierd sufletul...
Atunci ingerii s-au oprit, pentru ca Domnul le poruncise sa-i ia sufletul
cu oarecare bucurie si mangaiere. Indata credinciosul Nichifor a chemat
un slujitor caruia i-a dat banii, poruncindu-i sa-i duca celui ai caruia
erau. In clipa aceea Vasile a ridicat mainile, slavind pe Dumnezeu, Care
este iubitor de oameni si si-a dat sufletul in mainile ingerilor.
Vedeti, fiilor, a incheiat Cuviosul Nifon, cum voia lui Dumnezeu iconomiseste
lucrurile pentru folosul nostru? Cerceteaza Preabunul razboiul launtric
al fiecaruia si-i rasplateste pe masura. Pentru ca, adeseori se intampla
ca pe dinafara omul sa se arate pacatos, dar inauntrul sau poate se osandeste
pe sine fata de altii cu bunavointa si smerenie. Adica, multi inauntrul
lor fac ceea ce este placut lui Dumnezeu, desi pe dinafara se arata pacatosi.
Iar Dumnezeu, care vede cele ascunse, la sfarsit nu-i lasa sa piara. Iar
daca unii, pe dinauntru fiind plini de ura si rautate, lucreaza la vedere
binele, nu le foloseste deloc. Pentru ca prin ei se zadarniceste lucrarea
lui Dumnezeu.
Acel tanar, Vasile, face parte din prima categorie. Fiinta lui era luminata
de o lumina launtrica; compatimea pe toti pe care ii vedea ca sufera. Acesta
era harul lui tainic, chiar daca la vedere acea unele pacate. De aceea
Dumnezeu, la sfarsit nu l-a lasat sa piara, ci l-a mantuit in felul in
care ati auzit.
DREAPTA JUDECATA
A LUI DUMNEZEU
Atunci
fratii au zis catre Cuviosul:
- Intelepte si pline de invatatura au fost aceste cuvinte. Ne-am convins
de ceea ce zice Domnul: Daca ramaneti intru Mine, si Eu voi ramane intru
voi. De aceea, fiindca si sfintia voastra sunteti cu totul "in Hristos",
aveti in sine si Duhul Lui. De aceea va rugam, lamuriti-ne inca o nedumerire:
cum se intampla ca intr-o corabie sa intre oameni de diferite locuri si
din pricina unei furtuni sa se inece toti? Au fost oare predestinati toti
sa aiba acest sfarsit amar?
- Grea este intrebarea voastra, a raspuns Cuviosul. Numai Dumnezeu stie.
Dar, cu ajutorul Lui, am sa va spun ceva in legatura cu aveasta.
"Mai demult traia un corabier cu numele Teognost, care avea multe corabii
mari cu destui marinari. Calatorea, facea comert, transporta oameni si
facea tot ce cade in treaba unui marinar. Facea insa si multe nelegiuiri,
care nu placeau lui Dumnezeu. Punea apa in vin, fura unele marfuri si altele.
Daca vreodata se intampla sa aiba vreun calator bogat, marinarii nu ezita
sa-i ia banii si sa-l arunce in mare; cu alte cuvinte, erau cu totul nemilostivi.
Numai unul dintre toti, indata ce facea raul, se caia pentru un moment
de nerusinata nelegiuire. Dar, stapanit de nenorocita obisnuinta, cand
tovarasii sai imparteau castigul murdar, isi lua si el portia sa.
Preabunul, Dumnezeu, Care doreste mantuirea noastra, a toturor, o astepta
si pe a lor. Dar vicleanul diavol, nu se multumea de raul pe care aceia
il faceau, ci ii impingea la si mai mari rautati.
Cand insa Domnul a vazut ca nu se mai lasa de rele, ci tot mai mult fac
rau gramadindu-si foc pe capetele lor, a hotarat ca sa-i piarda degraba;
si, aceasta tot din iubirea de oameni, pentru ca sa nu-si ingreuneze osanda,
traind pe pamant si nelegiuind. Si ascultati ce s-a intamplat:
Intr-o zi s-au oprit in portul Seridos. Au vandut marfa din corabie si
s-au inbarcat cu mult castig sa plece spre locul lor. Ajungand, au tras
corabia la uscat ca s-o repare, cum fac de obicei corabierii. Dupa ce au
terminat, s-au sfatuit intre ei sa mearga la Constantinopol. Unul din ei,
insa i-a rugat, spunand ca nu poate sa mearga cu ei de data aceasta, deoarece
ii nascuse femeia de trei luni un fiu si n-ar fi voit sa plece inainte
de a-l boteza. Si, fiindca tovarasii lui il sileau, el a platit un alt
marinar ca sa mearga in locul lui. Cel care ramasese acasa era acela despre
care v-am spus ca, singurul dintre toti, cand facea o nelegiuire facea
in adancul inimii lui putina pocainta.
Deci, dupa ce ceilalti au plutit in larg, deodata s-a pornit ca din senin
o furtuna teribila. Spaimantati, si-au continuat totusi calatoria cu multa
atentie, dar in toiul zgomotului si a furtunii, ca si lovita de un toiag
nemilos, corabia s-a sfaramat in tandari. Toti s-au scufundat in mare si
s-au inecat. Lucru si mai infricosat este faptul, ca si cel care ramasese
acasa sa-si boteze copilul, a cazut mort in aceeasi clipa cand tovarasii
sai se inecau. Iar marinarul angajat, ce minune, s-a agatat de o scandura
si a scapat. A sosit pana aici si a povestit totul cu de-amanuntul.
Ce sa zici de toate acestea? Cum au pierit toti deodata? Este evident ca
au fost pedepsiti de Dumnezeu pentru pacatele lor. Asa cum, toti impreuna
facusera raul, asa impreuna suferisera teribilul inec. Cat despre cel ce
murise acasa, este drept ca facuse, chiar si trecator, putina pocainta.
De aceea si-a dat sufletul pe uscat, acasa. Dreapta judecata a lui Dumnezeu
nu l-a lasat sa se inece cu tovarasii sai, ci i-a dat un sfarsit mai bun.
Pe candpe corabierul angajat, Dumnezeu, care stia ca nu are nici o legatura
cu facatorii de rele, l-a salvat cu scandura.
De aceea, fiilor, sa fugim de pacatul cel prea rau, care a nascut si naste
durerea si intreg noianul nenorocirilor neamului omenesc.
RUGACIUNE CU CALDURA
Dupa toate acestea a mers la chilia sa. Vazandu-l lacrimand, l-am intrebat
pricina, iar el mi-a zis:
"Am vazut, fiule, cand m-am intors de la biserica, un om batand fara mila
animalul sau asa de tare, ca bietul animal mugea tare inaintea omului si
m-am intristat amarnic. Daca si animalele noastre, fie ele si cai, ne osandesc,
ce vom face noi pacatosii in ziua judecatii, cand vom da seama de toate
faptele noastre? Vom auzi atunci: Nu ai miluit, nu vei fi miluit! A
intrat apoi in chilia sa, s-a intors spre rasarit, si-a ridicat mainile
si s-a rugat:
"Stapane Doamne, iarta-mi pacatele si ma invredniceste si pe mine iubirii
Tale de oameni, ca sa ma pazesc curat de toata intinaciunea trupeasca si
sufleteasca in toate zilele vietii mele. Doamne, Iisuse Hristoase, judeca
pe cei ce ma judeca si imblanzeste pe cei ce ma razboiesc. Apuca arma cu
pavaza si stai in ajutorul meu; scoate sabia si invarte-o inaintea celor
ce ma mahnesc, zicand de-a pururi sufletului meu: nu te teme, mantuirea
ta sunt Eu, Facatorul si Ziditorul tau! Sa se rusineze si sa se infrunte
toti cei ce cauta sa ma inghita pe mine, faptura Ta. Da, Doamne, Iisuse
Hristoase, spune aceste cuvinte robului Tau ca sa se bucure sufletul meu.
Odinioara, slujitorul Tau Moise Te-a rugat sa inceteze dreapta Ta amenintare,
gata sa se reverse peste fiii lui Israil. Insuti Tu, Doamne, si acum, auzi-ma
pe mine pacatosul cu necurmata Ta indelunga rabdare. Harul Tau, Preamilostive,
sa ma lumineze! Pacea Ta, mult Indurate, sa ma infieze in dar. Intelepciunea
Ta, Intreit Sfinte, sa se reverse din gura mea; stiinta Ta, Nemuritorule,
sa nimiceasca cugetele mele cele rele. Duhul Tau cel bun sa ma povatuiasca
la pamantul dreptatii! Mangaitorul, Duhul Tau sa ramana cu noi, care
Te iubim, iubitorule de oameni. Pacea lui Dumnezeu Tatal, intelepciunea
Fiului si harul Sfantului Duh sa se salasuiasca intru mine. Da, Preaputernice
Doamne al puterilor ceresti, priveste spre mine sarmanul! Caci numai de
la Tine am primit pana acum toate darurile si nu prin ostenelile mele..."
Inainte de a-si termina rugaciunea si, pe cand zicea cu lacrimi aceste
din urma cuvinte, a venit diavolul sa-l loveasca. Dar, n-a izbutit, deoarece
marea putere a lui Dumnezeu intarea pe Cuviosul. Crapand de ciuda, vicleanul
a strigat:
"O, ompietritule cu inima, care cu viclenele tale vraji imi zadarnicesti
toate mestesugurile mele! Ce sa-ti fac tie, care in tot ceasul mereu, ma
birui cu ajutorul puterilor ceresti? O, cum imi nimicesti puterile mele!
Vai si iarasi vai! Acela pe care l-am avut rob, mi l-a pus acum Nazarineanul
stapan peste capul meu..."
Apoi satana s-a facut nevazut, iar Nifon si-a urmat mai cu caldura rugaciunea
sa:
"Doamne Dumnezeul meu, Tu, Care ai umplut vazduhul cu aer si-l luminezi
cu razele soarelui, umple si inima mea de dulceata Ta. Dumnezeule cel Mare
si Infricosat, inaintea puterii Caruia se cutremura toate, pe Care Il slavesc
serafimii cei cu cate sase aripi si heruvimii cei cu ochi multi, auzi-ma
pe mine pacatosul si nimicul, si-mi lumineaza sufletul si trupul. Sa se
umple inima, mintea si toate simturile mele de lumina cea cereasca. Arata-ma
Doamne, vas curat, vrednic de salasuirea Sfantului Duh. Daruieste-mi curatia
Ta, pacea Ta si intelepciunea si blandetea Ta, sfintenia si linistea Ta,
Duhul Tau cel bun sa ma lumineze, ca un Dumnezeu bun ce esti si arata-ma
mai pesus de necuratele patimi. Nu voi inceta, Doamne, sa ma rog cu caldura
parinteasca Ta dragoste si milostivire. Tu ai facut sfintele si cerestile
ostiri, Heruvimii si Serafimii, Tronurile si Domniile, Incepatoriile si
Scaunele, Stapaniile si Puterile, pe Mihail si Gavriil, pe Rafail si Uriil
si pe toti preacuratii ingeri, pe care singur Tu ii stapanesti. Iarta-ma
pe mine, care, mult manii marea si necuprinsa multime a milostivirii Tale.
Eu sunt putoarea pacatului, salasul patimilor, uraciunea care urateste
intreaga omenire.
Mantuieste-ma Stapane, de gheena si de foc, mantuieste-ma de scrasnirea
dintilor, izbaveste-ma de tartarul cel inghetat, pentru ca a Ta este mila,
sfinte fara de moarte, Parinte mai presus de ceruri. Si precum ai primit
darurile lui Abel si jertfa lui Avraam, primeste si rugaciunea mea, pe
care o strig cu glas de lauda in ceasul acesta. Ajuta-ma pe mine cazutul
in stricata mea viata. Primeste-mi aceasta rugaciune la intelegatorul Tau
jerfelnic, in Ierusalimul cel de sus. Pomeneste-ma, Doamne, totdeauna impreuna
cu sfintele si cerestele Tale puteri, cele preafrumoase si smerite, de
care asa de mult se bucura sufletul meu..."
Atunci a strafulgerat in jurul lui o lumina din cer si a simtit o negraita
mireasma. Si i s-a aratat Domnul Iisus Hristos, Care i-a zis cu adanca
iubire:
"Bucura-te, Nifone! Sa se bucure duhul tau si sa salte inima ta si sa se
veseleasca simturile tale, caci Eu te voi mantui. Bucura-te dar! Am poruncit
sfintilor ingeri sa te pomeneasca totdeauna, la toate jertfele pe care
le aduc fara incetare Tatalui Meu. Asa cum si tu pomenesti in rugaciunile
tale pe rand, toate cerestile puteri, asa si fiecare din ele pomeneste
numele tau si se roaga Tatalui Meu Care se veseleste de ingereasca lor
mireasma, ca sa te izbavesti de mestesugirile diavolului. Sa-mi fii recunoscator,
deci ca ti-am dat acest dar! Bucura-te!"
Zicand aceste cuvinte, Domnul S-a inaltat cu slava la ceruri. Iar dreptul,
simtind o negraita bucurie, a ramas uitandu-se spre inaltime si soptind
o profunda rugaciune de preamarire:
MAREA SLAVOSLOVIE
"Sfant, Sfant, Sfant Domnul Iisus Hristos, Fiul Tatalui, Mielul lui Dumnezeu
Care ridica pacatul lumii.
Binecuvantat esti, Cel preaslavit si preainaltat intru toti vecii, dumnezeuiasca
stralucire si pecete a lui Dumnezeu, Tatal. Unul esti Tatal. Cel fara de
inceput si Fiul Care S-a nascut mai inainte de veci negrait din Tine, Cel
ce se imbraca cu lumina ca si cu o haina, prea vesela frumusete. Slava
Tie, Dumnezeule, Cel mare si infricosat, pe Care Te cinsteste toata faptura,
de care tremura toate, de care se bucura toate! Tu esti iubirea cea vesnica
a Tatalui, vlastarul cel plin de seva purtatoare a tot binele. Tu, cu un
semn misti zavoarele pamantului; Tu veselesti fetele ingerilor, cu mila
dregostei Tale. Tu esti odihna Duhului, Tu esti ochiul urias neadormit,
Dumnezeul meu si Om, Unul, dar si indoit: infricosat Fiu, frumusetea frumusetilor,
Sfantul sfintilor, nemarginit si negrait. Slava Tie!...
Tu stapanesti de la rasarit pana la apus si peste toate cele ce se afla
pe pamant si in cer; Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Dumnezeu Care sustii toata
faptura vazuta si nevazuta, Care conduci si chivernisesti, Care hranesti
si adapi toata nenumarata faptura cu atotputernicia Ta.
Deschide-voi gura mea si-Ti voi, vorbi, Dumnezeule intelepte si vesnice,
nefacut, negrait, neajuns, nepipaita minte, cuvant, pace, dulceata mireasma,
har, margaritar, stea, rasarit, stralucire, temelie, neinteles, lumina,
adancul adancurilor, bogat care saracesti, putere, tarie, stapanire, neinceput,
datator de viata, artist, creator neobosit, care randuiesti si strici,
care inteleptesti si faci nebuni, atottiitor, stapanitor si Mire.
Bucura-Te, Tu, Care mi-ai daruit cer si pamant nou! Cum sa Te numesc? Facator
si creator al veacurilor? Cum sa Te chem? nemasurata dragoste a Tatalui?
Cum sa-Ti zic Tie, Celui ce tii in palma Ta saraca mea pulbere? Sfinte,
Intreit Sfinte, Te slavesc!... Amin!"
Dupa aceasta slavoslovie si lauda, inima Cuviosului s-a veselit si s-a
indulcit, cum nu se poate spune. Si, mai ales, fiindca a auzit de la Domnul
ca a poruncit arhanghelilor sa-l pomeneasca in jerfa lor cea fara de sange
si cereasca. De aceasta, mai ales, se bucura Cuviosul, sarbatorea
si se suia din slava in slava.
CONVORBIREA CU UN
INGER
Odata, am vizitat cinstita biserica a celui dintre sfinti Parintelui nostru
Nicolae, care se afla langa palatul Aftonia. Cand am ajuns, Cuviosul a
inceput a se ruga Domnului, laudandu-L si bucurandu-se de tainice vederi.
Dupa ce s-a rugat indeajuns, l-am auzit vorbind cu cineva. M-am mirat,
fiindca stiam ca nu mai intrase nimeni in biserica.
Voiam sa aflu cu cine vorbea, dar nu l-am intrebat, deoarece, intre timp,
a venit preotul si incepuse Sfanta Liturghie. In timp ce toti cei prezenti
cantau, Cuviosul isi pironise privirea spre Sfanta Masa si asa se bucura,
incat fata i se facuse ca trandafirul.
Dupa ce incepuse slujba, Cuviosul si-a ridicat mainile si a inceput a se
ruga cu multa caldura si putere. Apoi a fost cuprins de o dumnezeiasca
rapire, incat dorea sa zboare langa Sfintele Taine. Dar, pentru a nu sminti
pe cineva si din respect pentru sfanta slujba, si-a stapanit pornirea inimii
si a ramas nemiscat la locul sau, slavind pe Dumnezeu.
Dupa sfarsitul slujbei, pe drum, l-am rugat sa-mi spuna cu cine vorbea
in biserica. Iar el, ca un parinte iubitor, n-a ascuns nimic de fiul sau.
De aceea, fratilor si parintilor mei duhovnicesti, voi povesti tot ceea
ce mi-a spus el, spre slava lui Dumnezeu.
Acela cu care vorbea Cuviosul in biserica era ingerul care pazea Sfantul
jertfelnic. Si, iata ce i-a spus Cuviosului:
- De mult doream sa te vad pe cuviosia ta si ma rugam lui Dumnezeu sa vii
o data aici sa te rogi si, cu acest prilej sa te cunosc si ma bucur cu
placere de rugaciunea ta.
- Dar, preasfinte, a zis cu mirare Nifon, de unde ma stii si cum de ai
atata dorire ca sa vezi un batran putred de pacate?
- De aceia te doream, a raspuns ingerul, ca sa-ti cunosc aceasta smerenie.
Pentru ca despre aceasta am auzit chiar si in cer, ca Domnul nostru Iisus
Hristos ti-a dat acest dar.
- Dar cum ai auzit tu aceasta? Este cu putinta sa se vorbeasca in cer despre
un lepadat ca mine!
- Iti spun numai adevarul, iubite al lui Dumnezeu. Viclenie nu se afla
in gura mea. Precum vezi, slujesc acest jertfelnic. Cand plec la altarul
ceresc ca sa duc lui Dumnezeu rugaciunile crestinilor, ajung la urechile
mele ceea ce ingerii lui Dumnezeu spun despre tine: ca Nifon este iubit
de cel Prea Inalt pentru ca, cu adanca lui smerenie, face pulbere pe diavoli.
Ca pomeneste in rugaciunile sale pe fericitele Puteri si, de aceea Domnul
a poruncit la toti ingerii si arhanghelii sa-l pomeneasca neintrerupt la
jertfa lor cea intelegatoare. Acestea le-am auzit despre tine in cer si
de aceea aveam mare dorinta sa te cunosc. Iata deci, ce am auzit despre
tine de la Domnul.
- Asadar, preastralucite astru, aceasta spui ca le-ai auzit despre mine!
Poate ca le-ai auzit despre un alt oarecare Nifon, deoarece despre mine
numai acest lucru este adevarat: ca nu am facut nici un bine!
Dupa aceasta insa, ingerul si mai mult a fericit smerenia batranului si
s-a facut nevazut. Iar, Nifon, dupa plecarea ingerului vorbea intru sine:
"Ia aminte, smerite Nifone, or fi bune si laudabile ostenelile tale, dar
te asemeni cu o corabie plina de bunatati care calatoreste pe mare. Cine
stie daca vei ajunge la liman sa te intalnesti cu Hristos sau te vei primejdui
si-ti vei pierde buna incarcatura! Si atunci, o, ce nenorocire! Te asemeni
si cu un ogor gata de seceris, dar cine stie daca vei ajunge la seceris
sau daca pasarile cerului nu vor manca spicele, iar paiele, le asteapta
focul. Acestea le vorbea in sine fericitul si s-a asezat in strana.
ASCULTAND SFANTA
LITURGHIE
Dar ce vedea cand a inceput Sfanta Liturghie?
"A vazut coborandu-se foc din cer, care a a coperit jertfelnicul si pe
liturghisitor, fara ca acela sa-si dea seama de acestea. Apoi, cand a inceput
sa cante cantarea cea intreita, au coborat patru ingeri si au cantat impreuna
cu el. La Apostol, s-a aratat preafericitul Pavel si indruma pe citet.
Iar la Evanghelie, fiecare cuvant ce iesea din gura preotului era ca o
flacara. Apoi, a iceput tainicul "Aliluia". Atunci glasurile tuturor se
impleteau ca o funie de foc care ajungea pana la cer.
Putin inainte de Vohodul mare, cand trebuia sa iasa preotul cu Sfintele
Daruri, vedea ca, odata se deschide cerul si se revarsa o negraita mireasma.
Ingerii coborau cantand imne si slavoslovii Mielului lui Dumnezeu, Iisus
Hristos, Fiul Tatalui. Imdediat s-a aratat un prunc preacurat si preadulce
la vedere. L-au adus heruvimii pe palmele lor si L-au asezat pe Sfantul
Disc, unde se aflau Sfintele Daruri. In jurul Lui s-au adunat multime de
ingeri imbracati in haine albe, care luminau cu frumusetea lor stralucitoare.
Preotul, cand s-a apropiat sa ia sfintele pentru a face Vohodul mare, le-a
ridicat si le-a asezat pe capul sau. Inainte mergeau doi heruvimi si doi
serafimi, urmati de nenumarati ingeri, care cantau cu bucurie negraita
cantari de lauda. Indata ce preotul a pus Sfintele Daruri pe Sfanta Masa,
ingerii le-au acoperit cu aripile lor. Cei doi heruvimi stateau de-a dreapta
iar cei doi serafimi de-a stanga.
Dupa Crez, cand a binecuvantat Sfintele si a zis: Prefacandu-le cu Duhul
Tau cel Sfant, Cuviosul vedea un inger ca ia cutitul si junghie Pruncul.
Sangele il varsa in Sfantul Potir, iar Preacuratul Trup il taia tainic
si-l aseaza pe Sfantul Disc. Apoi preotul a inaltat preacuratele Taine,
zicand: "Unul Sfant, Unul Domn, Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu
Tatal. Amin!"
In acel moment, un crestina a intrebat pe sfant:
- De ce zice Sfintele Sfintilor?
- Ni se adreseaza noua, fiule si ne spune: "Cine este sfant, sa se apropie!"
Atunci, acela care era neinvatat, a intrebat iar:
- Si ce este sfintenia, parinte?
- Uite, fiule, daca esti imoral sa nu indraznesti sa te apropii de aceasta
Mare Taina. Daca batjocoresti si osandesti pe aproapele tau sa nu te apropii
de Trupul lui Hristos. Daca ai dusmanie cu cineva, sa nu te atingi, ci,
mai intai cerceteaza-te pe sine-ti cum esti si apoi apropie-te. Daca esti
virtuos, mergi; daca nu esti, stai departe!
Aceasta le-a zis inteleptul catre cel neinvatat si apoi a tacut, pentru
ca deja preotul zisese: "Apropiati-va!"
Acum Nifon observa fetele celor ce se impartaseau. Ale unora se innegreau
si se faceau ca ala arapilor; ale altora, insa, straluceau ca soarele de
indata ce primeau Sfantul Trup si Sange al Domnului nostru Iisus Hristos.
Vazand aceasta deosebire, a suspinat si a dat din cap.
Ingerii urmareau in chip nevazut. Cand cineva credincios se apropia, ii
puneau cununa pe cap. Cand insa, venea vreun pacatos, se intorceau de la
el. Astfel, se impartasea cu nevrednicie si pleca cu totul innegrit.
Dupa ce s-au impartasit toti, s-a facut sfarsitul in prezenta sfintilor
ingeri si s-a terminat Sfanta Liturghie, atunci, din nou, Dumnezeiescul
Prunc era intreg pe palmele Heruvimilor, care L-au ridicat la cer, asa
cum Il coborasera, cantand cantari si laude.
Aceste preaminunate lucruri, fratilor, le-a vazut Cuviosul in biserica
si mi le-a povestit pe drum, pana am ajuns la casa noastra.
Multe taine i-a descoperit Domnul. Daca le scria pe toate, cum zice si
Sfanta Evanghelie, i se pare ca nici in toata lumea nu ar incapea cartile
scrise. Amin. Numai putine voi aduce aminte, pentru slava lui Dumnezeu.
ORAS SI PUSTIE
De multe ori, Cuviosul pleca singur din oras si mergea in partile dinspre
nord. Statea acolo intr-o desavarsita tacere, vorbind cu Dumnezeu. Totdeauna
iubea singuratatea si uneori imi zicea, zambind:
- Mari bucurii duhovnicesti ascunde linistea, fiule, si noi o lasam si
locuim in gura diavolului, pierzand atatea minunatii pentru placerea vietii
prezente.
- Parinte, am intrebat eu, sfintia ta, care stralucesti cu harul lui Dumnezeu
in acest oras, ce ai pagubit din aceasta?
- Numai Dumnezeu stie, fiule, ca atata m-a ispitit satana incat, ca sa
zic asa, ca om patimas ce sunt, mult m-a ostenit Domnul meu, Iisus Hristos,
ca sa dezlipeasca gandurile viclene din mintea mea. Uneori, cu insasi gura
Sa ma sfatuia si ma invata pe mine smeritul. Altadata, a trimis pe Duhul
Sau in chip de porumbel alb, Care a stat pe umarul meu, soptindu-mi la
ureche taine dumnezeiesti. Si cu toate acestea, vicleana obisnuinta ma
tragea la pacat. Adeseori, venea fericitul Pavel si ma sfatuia sa ma feresc
de patimile murdare. Astfel, cu multa sila m-au scos din gura balaurului.
Am facut atatea fapte rele, fiule, ca numai Dumnezeu, singurul Atotputernic,
a putut sa ma izbaveasca de ele. Eram inca tanar si robit de patimi.
Intr-o zi, pe cand ma aflam intr-o biserica a Maicii Domnului, am fost
cuprins deodata de spaima si frica si am auzit un glas care imi zicea:
"Nifone, pana cand? Ajunge, multe rele ai facut!" Era asa de puternic glasul,
ca tremura strana de unde eram si, m-a infricosat.
Deci, fiule, daca Dumnezeu a spus despre mine ca sunt pacatos, eu ce sa
mai spun? Si chiar de mi-ar fi dat atata putere incat sa creez un alt cer
si pamant - ceea ce nu este cazul - si sa-mi zice: "Iata lucrul lui
Nifon!", eu, socotind nelegiuirile mele, nu voi inceta a crede ca acestea
m-au facut un diavol viclean.
Cum, deci, imi spui ca traind in oras nu m-am pagubit? Daca ai sti faptele
mele cele rele, n-ai mai sta o clipa langa mine. Inchipuieste-ti ca, odata
am cazut intr-un pacat mare si insusi Domnul a venit sa ma alunge din biserica,
amenintandu-ma ca nu ma voi mantui cu cele ce fac. Atunci, eu am cazut
la Preacuratele Sale picioare si, sarutandu-Le, am zis cu glas indurerat:
- Doamne, nici la nemarginita Ta milostivire nu voi gasi mantuire? Iar
El, biruit de nemasurata Lui iubire de oameni, m-a ridicat si mi-a zis
cu mila:
- Da, vei gasi mantuire la milostivirea Mea, insa, ori de cate ori cazi,
intoarce-te la Mine si zi cu smerenie: "Am pacatuit!" si Eu, te voi vindeca
de patimi si-ti voi sta in ajutor. Asa mi-a grait Cel nemarginit in mila
si negrait in milostivire si S-a facut nevazut.
Aceste cuvinte ale Cuviosului au facut ca si inima mea sa se smereasca.
Ma gandeam la ele si ziceam: "Vai de mine, ticalosul! Daca un luminator
asa de mare are o atat de smerita parere de sine, cum ma aflu eu, care
nici urma de virtute nu am?
Acest obicei de a se socoti nimic inaintea lui Dumnezeu, il avea totdeauna
sfantul. Umbland prin locuri singuratice, se ocara pe sine: "Ticalosule,
nu-ti ajunge ca in oras intinezi pe oameni cu faptele tale rele, ai venit
si aici in camp, sa umpli locul cu putoare si sa usuce iarba de pacatele
tale?
Atunci, se cobora cu mintea sa in iad si se lega pe sine impreuna cu satana,
acolo jos, zicand: "Asa-ti trebuie, intinatule, te-am legat jos impreuna
cu dracii, pentru ca sa intelegi ca ai facut lucruri mai rele decat ei!"
Si curgeau lacrimi din ochii lui, pentru ca se temea sa nu fie vesnic in
iad.
Altadata, pe cand se gasea iarasi afara din oras, si-a ridicat mainile
sa se roage. Deodata se deschid cerurile si vede pe Domnul, sezand pe scaunul
slavei inconjurat de Apostoli si de multime de ingeri. A ramas uimit vazandu-i.
Ar fi zburat ca o pasare, daca ar fi putut, arzand de dorul de a fi langa
ei. Dar si aceia il priveau cu bucurie, zicand intre ei:
Iata, iubitul nostru prieten Nifon, cu ce bucurie si dragoste ne priveste!
Este drept ca si noi sa-l pomenim in sfintele noastre slujbe! Asa vorbeau
preacuratii ingeri. Iar el, coplesit de dulceata, cand si-a revenit in
fire, era plin de fericire si impletea laude si cantari in cinstea lor.
"O, cat de mult iubesc sfintii ingeri neamul crestinesc! Ne ajuta la tot
lucrul bun. Cum dar, sa nu ne bucuram de ei si sa nu-i dorim necontenit?
Ei, care sunt pietre de mult pret, margaritare stralucitoare, frumusete
mai presus de ceruri, flori nevestejite. Necontenit mijlocesc pentru noi
si indupleca pe Iubitorul de oameni sa ne scape si sa ne izbaveasca de
focul cel vesnic. Zi si noapte stau langa noi. Cand mancam, ne intaresc
si ne apara; cand dormim, ne acopera cu aripile lor; cand lucram sau umblam
pe mare si calatorim, se afla vesnic langa noi, ocrotitori si ajutatori
in toate!...
NECAZURILE SI BUCURIILE
DRACILOR
In Constantinopol se afla o biserica pe care a zidit-o Nifon. Este facuta
cu mult gust si podoaba, vrednica de Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu.
Minunata ei infatisare se datoreste si materialelor alese din care este
facuta.
Intr-o dimineata, pe cand Cuviosul canta Utrenia impreuna cu poporul, vede
cu ochii sufletului, trecand pe drumul de langa biserica, pe mai marele
demonilor, cu chip amarat si inconjurat de doisprezece diavoli.
Auzind slavoslovia poporului, acele infricosatoare fapturi s-au tulburat
si s-au aprins de invidie. Apoi, mergand sa ispiteasca pe Cuviosul, au
inceput a plange catre mai marele lor:
- Vezi, cum este slavit Nazarineanul de catre robii Sai? Si, pe cei ce
mai intainte ii aveam inchinatori de idoli si ne cantau troparele noastre,
acum i-a rapit. Unde este oare faimoasa noastra putere? Vai, car de jalnic
am fost biruiti! Toti ne stau impotriva, toti ne batjocoresc! Puterea noastra
s-a zdrobit si imparatia tatalui nostru s-a nimicit. Cata vreme s-a zdrobit
si imparatia tatalui nostru s-a nimicit. Cata vreme satana era liber si
impreuna cu noi in lupte, aveam si noi indrazneala si curaj si speriam
oamenii. Dar de cand Iudeul l-a legat in iad si-l calca ca pe struguri,
s-a slabanogit neamul nostru si imparatia noastra s-a nimicit. Ba, ce este
si mai rau, este ca se apropie sfarsitul lumii si, ce va fi cu noi ticalosii?
Acestea erau necazurile demonilor. Iar mai marele intunecatilor le-a raspuns:
-V-ati indispus auzind ca este slavit Rastignitul in casa Mariei? Aceasta
este o rana mica. Alteori ne-a lovit mai rau. Dar de ce va necajiti? De
multe ori acestia, care acum lauda pe Nazarineanul, ne cinstesc si pe noi.
Si, daca lucrul acesta nu se vede prea limpede, asteptati si va voi arata
cum ne slujesc ei cu devotament, pentru ca sa vi se bucure inima si sa
radeti.
I-a luat si i-a dus intr-o alta parte a orasului. Cum au ajuns, au inceput
sa faca galagie si sa semene vrajba. Un diavol a aruncat in urechea sefului
lor un gand urat si acela indata a inceput a grai cuvinte murdare si a
juca, iar tovarasii lui raspundeau jucand si lovindu-si cu zgomot picioarele.
Acest lucru il voiau si diavolii, care au inceput sa dantuiasca impreuna
cu acei nenorociti.
- Vedeti, ce v-am spus? zice triumfator mai-marele demonilor. Exista si
oameni care ne cinstesc pe noi. Sa ne bucuram acum cand suntem slaviti!
Ajungand indata in piata, au intalnit un om care canta din scripca, insotit
de o multime de oameni care il ascultau cu bucurie. Fericitul Nifon insa,
a vazut ca toti acestia erau legati strans cu mainile la spate de un diavol,
care ii tragea in urma canteretului. Diavolii de mai intainte, cum au vazut
pe unul de ai lor tarand atata popor, s-au bucurat cu veninoasa bucurie
si au inceput si ei sa tulbure si sa ajute pe oameni; pe unii dandu-i sa
joace, pe altii sa cante, zicand cuvinte murdare.
In acest timp, un om bogat care privea la fereastra casei, ascultand indemnul
unui diavol, a strigat la cantaret, chemandu-l sa-i cante in fata casei
lui. Ceilalti au aplaudat, batand din palme, iar necuratii s-au bucurat
din inima.
In sfarsit, bogatul a dat canteretului o moneda de argint, pe care el a
luat-o si apus-o in buzunar. Dar diavolii i-au luat moneda si au trimis-o
la tartorul lor din iad, zicandu-i:
"Ia-o, si sa zici tatalui nostru cel mare, pe care l-a legat nazarineanul:
ti-o trimite boierul Lazios prin Iptistu cantaretul si slujitorul tau,
care ti se inchina stapanirii tale. Noi, fiii tai, luptam impotriva crestinilor,
dusmanii nostri. Impreuna cu moneda i-au dat si multi alti bani, pe care
Iptistu ii adunase de la lume. Pe acesti bani ii primeau vicelnii
diavoli ca jertfe idolesti, de aceea erau foarte mandri. Deci, s-a coborat
trimisul diavolilor la balaurul din inima iadului si i-au adus necuratele
daruri pe care acela le-a luat, zicand foarte multumit:
"Primesc jertfele de la idolatri, dar mai mult ma bucur de cele de la crestini.
Zicand acestea scarbosul, dupa ce a notat in catastif banii jertfiti pentru
ei, i-au trimis inapoi la cantaret.
- Intariti cu mai multa vitejie lupta, a poruncit tartorul, ca sa biruim
pe toti stricatii nazarineni! (nu indrazneau vrajmasii sa numeasca cu alt
nume pe Domnul nostru Iisus Hristos decat numai Nazarineanul Iisus).
Diavolul a plecat repede sa duca porunca balaurului. Totodata a pus banul
in buzunarul cantaretului fara ca el sa-si dea seama de aceasta, apoi impreuna
cu ceilalti diavoli s-au imprastiat ca sa ispiteasca pe altii.
Vazand acest lucru, Sfantul Nifon s-a intristat mult si a lacrimat pentru
inselarea si pieirea crestinilor. Pentru ca Dumnezeu ii daruise darul ca
sa vada cu ochii cei duhovnicesti cele nevazute, ca vazute. Apoi a zis
despre cei ce canta cantece murdare ca, asa cum trambita aduna pe ostasi
si, precum rugaciunea curata aduna pe ingerii lui Dumnezeu, asa si muzicantul
aduna in jurul lui pe necuratii diavoli. Si, cel ce se veseleste cu chitare
si cu lire, acela cinsteste pe slujitorii balaurului celui mare.
Ce vom raspunde in ziua judecatii noi, care suntem robiti dracilor, cand
Dumnezeu va veni sa piarda pamantul si sa dea fiecaruia dupa faptele lui?
De aceea, Cuviosul sfatuia pe toti sa se fereasca de mestesugirile satanei
si sa nu-si dea banii jertfa lui. Caci astfel, vor fi municiti vesnic impreuna
cu el.
- Daca ai un ban, zicea el, imprumuta-l lui Hristos si vei lua insutit
si viata vesnica vei mosteni. Pentru ce sa dai satanei banii tai, implinindu-ti
placerile, fara sa ai altceva de castigat decat numai vaiul iadului? Ca
zice Scriptura: Au jerfit dracilor si nu lui Dumnezeu. Sa nu parasim,
fratilor, pe Dumnezeu, Care ne-a reinnoit prin apa si prin duh! Sa nu uitam
pe Cel ce ne hraneste si ne poarta de grija, ci sa-I aducem rod de recunostinta
sufletul si trupul, mintea si inima, pentru ca El a murit si a inviat pentru
noi. Sa-i bineplacem facand virtutea cu ajutorul lui.
DARURILE LUI HRISTOS
SI NERECUNOSTINTA
OAMENILOR
Cand Cuviosul se afla inca pe prima treapta a pocaintei si nu implinise
inca trei ani de cand a lasat viata cea rea, i-a venit un gand rau:
"De atata vreme ma rog Domnului meu Iisus Hristos si n-am primit nici un
dar de la El. Se vede ca mi-am intinat Sfantul Botez cu multe nelegiuiri
si de aceea ma nesocoteste Dumnezeu". Dupa aceste ganduri s-a mahnit putin
si apoi a adormit, acolo unde se afla. Atunci a vazut in somn, ca se gasea
intr-o biserica imensa si se ruga lui Hristos. Cum statea cu fata spre
rasarit si cu manile ridicate, a vazut inaintea lui un tron minunat. In
jurul lui stateau heruvimi si serafimi si mutlime de ingeri imbracati in
alb. In timp ce sta uimit, vede pe tron pe cineva, care era curat, luminos
si foarte bland. Nifon a inteles ca este Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Atunci si-a ridicat privirea si mainile spre El si s-a rugat: Doamne
Dumnezeul meu, asculta rugaciunea mea si nu trece cu vederea ruga mea
si restul psalmului. El si-a plecat capul si a primit rugaciunea Cuviosului.
Sfantul ii ceruse sa scape de duhul nepasarii si sa-l alunge departe. Cand
Nifon a terminat rugaciunea, Domnul si-a ridicat capul si a intors fata
Sa spre el, aratand prin aceasta ca i-a auzit rugaciunea si a primit-o.
Apoi, i-a zis:
- M-ai mahnit astazi, Nifone, cand te-ai indispus zicand: "De atatea ori
am rugat pe Domnul si nu mi-a dat nici un dar!" Fie, dar nu spui tu in
fiecare zi: "Doamne, sa nu fiu slavit in aceasta viata"? De ce dar, te
superi? Apoi, nu te gandesti ca ti-am dat atatea daruri? Apa si aerul pe
care-l respiri, nu este un dar? Apoi, si Preacuratul Trup si Preacinstitul
Sange pe care vi l-am dat, nu sunt daruri? Copacii campului, pasarile cerului
si pestii marilor, acestea nu sunt daruri? Apoi, n-am murit si n-am fost
ingropat pentru mantuirea voastra? Toate acestea, oare ce sunt? Cine altul
v-a facut atata bine? Iar voi ce mi-ati dat ca sa cumparati aceste daruri?
M-ati rastignit pe cruce, M-ati palmuit, M-ati adapat cu otet si fiere
si toate celelalte pe care le stii...
Mai ales tu, Nifone, nu uita ca ti-am iertat multe si grele pacate. Ai
bagat de seama ca am ridicat capul la rugaciunea ta? Asa fac la fiecare
care se roaga, chiar daca el nu ma vede. Vrei, deci, un dar si mai mare?
Iata, de acum si pana la sfarsitul veacului vei fi mangaiere si ajutor
celor ce sunt pe moarte si multi isi vor usura mantuirea cu chemarea numelui
tau. Iata ca si diavolul nepasarii, de care m-ai rugat sa te izbavesc,
acum este legat...
Intorcandu-se Nifon, vede un taur legat de coarne si impiedicat. Era asa
de strans legat ca nu putea sa se miste nicidecum. Numai ochii salbatici
si-i intorcea incoace si incolo cu furie, ca si cum ar fi vrut sa sfasie
pe Cuviosul. Nifon a inteles ca acesta era duhul cel intunecat care de
multe ori ii adusese moleseala, din varsta copilariei. Ori de cate ori
voia sa mearga la biserica sau la alt lucru bun, ii venea o teama, iar
in somn ii apareau tot felul de inchipuiri inspaimantatoare.
Cand robul lui Dumnezeu s-a trezit din aceasta infricosata vedenie, a ramas
uimit. Se gandea ca s-a invrednicit sa vada pe Domnul cu neasemanata Sa
frumusete Dumnezeiasca si inima lui era plina de fericire. Si mai ales,
pentru ca iubitorul de oameni il izbavise de teribilul duh al fricii, care
asa de mult il chinuise. Insa, se minuna cum Domnul se plecase sa-i auda
rugaciunea si cum il mustrase, adica il inteleptise pentru acel gand care
ii venise. De atunci, precum zicea, n-a mai avut teama si frica, pentru
ca Domnul ii era Atotputernic ajutor.
SFATURI CATRE UN
TANAR
Odata, pe cand se afla in biserica Maicii Domnului Halcopratia, s-a apropiat
de el un copil foarte cuminte, care mergea totdeauna neobosit la sfintele
slujbe.
- Parinte, il intreba copilul, ce sa fac ca sa dobandesc mantuirea?
- Tu, baiatul meu, esti un suflet nevinovat. Cum ceri sa auzi cuvinte de
mantuire de la un batran care a putrezit in pacate?
- Cuvantul lui Dumnezeu, parinte, zice: "Intreaba pe parintele tau si el
te va invata". De aceea si eu cer de la tine sa aud cuvant bun. Sa nu ma
treci cu vederea pe mine netrebnicul!
- Ce te gandesti, l-a intrebat atunci sfantul, sa te faci monah sau sa
placi lui Dumnezeu in viata obisnuita?
- Ma gandesc, parinte, sa ma invat mai intai in viata aceasta obisnuita
si apoi ce va randui Dumnezeu.
- Daca vrei, fiule, sa locuiesti intre oameni, trebuie sa fii atent la
urmatoarele lucruri: sa nu osandesti pe nimeni niciodata, sa nu razi de
cineva, sa nu te manii, sa nu dispretuiesti. Pazeste-te mult sa nu zici:
"Cutare traieste in pacate sau cutare face desfrau". Caci aceasta insemneaza:
"Sa nu judecati!" Pe toti oamenii sa-i vezi cu aceiasi ochi, cu aceiasi
dispozitie, cu acelasi gand, cu inima simpla. Pe toti sa-i ai ca pe Hristos.
Nu-ti pleca urechea la omul care osandeste pe altii, nu te bucura si nu
aproba cele ce zice, ci tineti gura inchisa si fii zabavnic la vorba si
grabnic la rugaciune. Dar nici pe cel ce judeca pe altul sa nu-l osandesti
intru tine. Chiar daca el face un lucru rau, tu vezi-ti lipsurile tale
si osandeste-te numai pe sine-ti.
- Cele ce-mi spuneti, a zis baiatul, sunt pentru cei sporiti; dar eu, nimicul,
cum voi putea ajunge ca bine sa plac lui Dumnezeu?
- Tineretea, fiule, daca are smerenie si nevinovatie, ajunge! Nimic altceva
nu-ti cere Dumnezeu. De aceea, fiule, sa fii nevinoavat si smerit. Socoteste-te
pe tine mai prejos decat toti; atunci intr-adevar vei trai impreuna cu
Hristos. Sileste-te de asemenea sa nu-ti inchipui in mintea ta ca ai ajuns
la masura sfintilor ci, sa zici adesea: "Suflete al meu, tu stii ca am
intrecut si pe diavoli cu pacatele si nici o fapta buna nu am facut pana
acum pentru Dumnezeu. Vai de mine, ticalosul, ce voi face in ziua judecatii?"
De aceea, totdeauna sa socotesti rugaciunea ta ca un pacat. Pentru ca atunci
pacatuim mai rau, cand socotim ca rugaciunea noastra este sfanta si curata.
Chiar daca cineva ar face semne si minuni, trebuie sa nu se socoteasca
drept, pentru ca, fara indoiala, va pacatui in rugaciunea sa, fie in miscarile
inimii, fie cu imprastierea gandurilor, cand adica, una zice cu gura, iar
mintea se afla in alta parte. De aceea, adu-ti aminte si zi adesea: De
cele ascunse ale mele curateste-ma si de cele straine fereste pe robul
Tau!
Trebuie
apoi sa mai ai in vedere si acest lucru. Niciodata sa nu fii multumit cu
lucrurile tale cele bune, nici sa te increzi in tine din pricina lor. Nu
stii daca sunt placute sau neprimite inaintea lui Dumnezeu. De aceea, mai
bine sa ai in El increderea ta si in puterea Lui, socotindu-te pe tine
gunoi netrebnic. O, fiule, cate pacate facem noi si nu le stim! Cand vezi
pe aproapele tau gresind, tu sa pui asupra ta greseala lui. Chiar daca
cineva te ocaraste, te osandeste sau te dispretuieste pana la injosire,
tu smereste-ti gandurile si osandeste-te pe sine insuti ca pacatos si nevrednic
de a trai. Deci, prin toate acestea, vei dobandi indreptare si mantuire.
Atunci, tanarul l-a intrebat iarasi:
- Parinte, cum poate omul sa biruiasca o ispita diavoleasca?
- Biruinta a toata ispita este tacerea si smerenia. Toate lucrurile celui
smerit sunt cunoscute de Dumnezeu si laudate de catre ingerii Lui. De aceea,
sunt infricosate si temute diavolilor. Fii, deci smerit, cu inima infranta,
ca sa doreasca Duhul Sfant sa salasuiasca intru tine si sa-ti dea putere
sa nesocotesti toate grijile vietii, pentru ca observ ca acestea te indeparteaza
mai mult de calea lui Dumnezeu, ocupandu-te cu lucruri nefolositoare. Acestea,
fiule, nu ne vor ajuta cu nimic in ziua judecatii. Nu ne-a adus Dumnezeu
in aceasta viata ca sa ne pierdem pe noi insine cu grijile si treburile
netrebnice, inselati de diavolul, fereasca Dumnezeu!
Daruieste-te pe sine-ti cu totul lui Dumnezeu, grijindu-te numai de suflet
si El va avea grija de trebuintele tale cele trupesti. Fiindca, oricat
te-ai ingriji de trup in aceasta viata, nu poti adauga la statura ta un
cot, cum zice Domnul. Ce folos avem de la lucrurile lumii, chiar daca am
izbuti sa le adunam pe toate in magaziile noastre? La sfarsitul vietii
toate raman aici iar noi, goi de toata virtutea, ne salasuim in groapa.
Ce castig material ne poate mantui atunci? Desigur, nici unul; ci ne va
inconjura pretutindeni vaiul, durerea si iadul cel vesnic. De aceea sa
ne rugam necontenit, cu multa atentie si liniste. Gandeste-te, fiule si
pune bine in inima ta toate cele ce-ti spun; leapada grijile si traieste
intelepteste si bine placut Domnului si Dumnezeului tau!
Cu aceste sfaturi, fericitul a trezit o adanca umilinta in inima tanarului,
care, voind sa plece, a cazut la picioarele lui, rugandu-l sa-l binecuvanteze.
La fel a facut si Nifon; a cazut si el la picioarele baiatului, apoi l-a
binecuvantat pentru plecare.
Tanarul acesta era fiul unui demnitar de la palat. De atunci, cea mai mare
parte din timp si-o petrecu impreuna cu Cuviosul, care nu primise inca
cinstea arhieriei. I-a aflat si chilia si adesea mergea la el, hranindu-se
cu dumnezeiasca sa invatatura, mai "dulce decat mierea si fagurul". Astfel,
si-a hranit sufletul sau si, de tanar, s-a facut vas ales in mainile lui
Dumnezeu. A bineplacut lui Dumnezeu cu faptele sale si, cand a venit ceasul,
si-a incredintat sufletul in mainile Lui si s-a odihnit in dumnezeiasca
fericire. Iar numele acelui tanar era Neofit.
RUGACIUNEA UMILITA
DE TOATA NOAPTEA
Odata, in Sfantul si Marele Post, ziua de luni din prima saptamana, Cuviosul
Nifon a petrecut-o in rugaciune, zicand aceste cuvinte:
"Stapane Doamne, Dumnezeul cerului si al pamantului, al celor vazute si
celor nevazute, pleaca ochii si ia aminte la mine pierdutul si pacatosul,
care iarasi stau inaintea Ta, zdrobit si deznadajduit de multimea pacatelor.
Miluieste, Milostive, pe cel intinat cu sufletul si cu trupul; iarta-mi
nemasurata multime a pacatelor perzatoare de suflet! Nu ma lepada din pricina
lor, de la fata Ta si din ocrotirea Ta, Tu cel mare si infricosat in toata
lumea. Ci, precum ai binecuvantat pe Avraam, pe Isaac si pe Iacov, binecuvanteaza-ma
si pe mine, Atotputernice! Sfinteste-mi sufletul si trupul, mintea si inima,
buzele, ochii si urechile, curatind toate simturile mele, de multimea gandurilor
celor rele.
O, Doamne, Dumnezeul sfintitelor Puteri, ale Incepatoriilor si Stapaniilor,
care inconjoara sfintitul Tau tron si Te lauda si Te slavesc neincetat;
nu ma trece cu vederea, desi sunt cu totul patimas si imputit. Nu ma parasi,
Doamne, pe mine nimicul si trandavul, ci ajuta-ma ca un mult milostiv ce
esti. Tu, Doamne, Care ai insotit pe Iacov in Egipt, care ai izbavit pe
robul tau Iosif de ura fratilor sai si de pornirea pacatoasa a egiptencei
si l-ai facut imparat in Egipt, fa-ma si pe mine imparat peste toata intinaciunea
trupului si a duhului. Mantuieste-ma de pacatul desfranarii si de toate
patimile cele murdare si spurcate!
Auzi-ma, Sfinte, Cel Preainalt, Tu, Care ai slavit preadulcele Tau nume
in fata robului Tau Iov, fa-ma sa slavesc si eu puterea Imparatiei Tale,
Bunule. Tu Care prin Moise ai mantuit pe poporul israelitean din robia
Egiptului si l-ai povatuit prin stalp de foc si prin nor in pamantul fagaduintei,
Tu esti acelasi si acum. Doamne, Dumnezeule a toate, tinde mana Ta cea
tare dintru inaltimea Ta cea sfanta si ma binecuvanteaza, Hristoase si
Mantuitorul meu, viata si lumina mea; veseleste-ma cu dumnezeiasca Ta dragoste,
trimite pe purtatorul de lumina Duhul Tau cel Sfant si Mangaietorul Dumnezeu
si ma binecuvanteaza. Si, toate pacatele pe care le-am facut, mici sau
mari, de voie sau fara de voie, ca un Dumnezeu bun, iarta-le si sterge-le.
Milostiveste-Te, miluieste, indura-Te, lasa si sterge toate faradelegile
mele. Afunda patimile mele in marea aceste vieti zadarnice si ma povatuieste
spre nepatimire ca intr-un alt pamant al fagaduintei, in viata cea vesnica.
In locul stalpului de foc, lumineaza-ma cu Duhul Tau cel Sfant; in loc
de nor, lumineaza-mi inima cu razele Dumnezeirii Tale si in loc de Moise,
Insuti Tu, Unule Nascut, Fiule si Cuvantule al lui Dumnezeu, du-ma in maretul
palat de sus al frumusetilor si tainelor si ma mantuieste de gheena focului,
Iubitorule de oameni si Preamilostivul meu ocrotitor.
Doamne, Dumnezeul puterilor, Tu, Care ai primit sangele proorocului Tau
Zaharia ca o sfanta jertfa, primeste si cuvintele ticaloasei mele inimi
in jerfelnicul Tau cel intelegator si fara de sange. Lumineaza-ma, straluceste-ma,
inmiresmeaza-ma si fa-ma nepatimitor. Tu, care ai trimis pe Sfintii Tai
Apostoli in toata lumea zicandu-le: Mergand, invatati toate neamurile,
botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Tu
Doamne, cu rugaciunile lor, intelepteste, sfinteste, inmoaie, indulceste
impietritul meu suflet, care necontenit sufera de multimea faradelegilor.
Tu, care ai randuit pe Sfantul Petru corifeu al Sfintilor Apostoli si purtator
de chei al Imparatiei cerurilor, deschide-mi si mie, cu rugaciunile lui,
usa milostivirii tale. Inteareste-ma pe piatra cea neclatita a poruncilor
tale, pe piatra care Tu esti, Hristoase Dumnezeul si Mantuitorul meu. Caci,
zice: au baut din piatra cea duhovniceasca ce urma, adica piatra Care
este Hristos. Pe aceasta piatra, intareste-ma, Doamne, ca sa nu ma
clateasca vicleanul balaur, pe mine robul Tau, care iti canta: Sfant
esti Doamne si pe Tine te lauda toate puterile ceresti.
Tu, Hristoase Dumnezeul meu, Care ai facut pe Pavel dulce si curgator
de miere, invatator al lumii, fa-ma si pe mine, cu rugaciunile lui, luminat
graitor de Dumnezeu, placut si impodobit cu intelepciune. Innoieste-ma
cu Duhul Tau cel Sfant si ma fa ca si pe Pavel, vas ales, de pret si afierosit
Dumnezeirii Tale.
Preaslavite si infricosate, Doamne, auzi-ma si pe mine ticalosul si pacatosul,
Iisuse preacurate Fiul Tatalui, Tu, care ai dat lui Moise tablele cele
scrise de Dumnezeu, adeverind tainarugului, fa sa sufle si in mine Duhul
Tau cel Sfant si sa ma arate deplin duhovnicesc "plin de har si de adevar"
de intelepciune si de cunostinta de Dumnezeu.
Tu, Care ai dat lui Iisus al lui Navi trambitele cu care ai daramat zidurile
Ierihonului, daruieste-mi si mie cu imbelsugare intelepciunea Ta, ca sa
ma hraneasca duhovniceste si trupeste si sa biruiesc pe viclenii diavoli
si sa-i zdrobesc ca pe "vasele olarului".
Tu, Care esti Preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec, pentru rugaciunile
acestui fericit barbat, fa-ma urmator al pildei lui, incat, precum Tu ai
fost pe vesnicul Tata "ascultator pana la moarte si moarte pe Cruce", asa
sa ma fac si eu de buna voie ascultator poruncilor Tale pana la moarte.
Tu, Care ai luat pe calea vazduhului pe Proorocul ilie cu car de foc, ia-ma
si pe mine, Datatorule de viata, pe focul bunavointei Tale. Tu, Care ai
daruit lui Elisei indoit harului lui Ilie, daruieste-mi si mie acest har.
Tu, Care ai izbavit pe Proorocul Ieremia din groapa cu noroi, izbaveste-ma
si pe mine, Iisuse, Hristoase, din noroiul dezmatului si al zadarniciei.
Tu, Care ai aprins focul dragostei Tale in toate simturile lui David, facandu-l
sa arda fericitul, de sfantul Tau nume, ma rog necuprinsei Tale Dumnezeiri,
Iubitorule de oameni, arde si inima mea si maruntaiele mele si aprinde
de dorul Tau toata fiinta mea, incat, ars de focul Mangaietorului, sa-Ti
cant, Atotvazatorule, Care cercetezi inimile si rarunchii. S-a aprins inima
mea inauntrul meu si in cugetul meu s-a aprins foc. Adica acel dumnezeiesc
foc, Mangaietorul Dumnezeu, Duhul Adevarului. Tu, Care ai aratat pe Proorocul
Isaia, trambita tunatoare cu mare glas, fa-ma si pe mine trambita, care
sa trambiteze cu tarie tainele iubirii Tale.
Tu, Care incununezi, cinstesti, sfintesti cetele proorocilor, ale apostolilor
si ale tuturor sfintilor Tai, mantuieste cu rugaciunile lor, pe tot sufletul
crestinesc si mai ales, ajuta la toti monahii care se afla in ispita. Odihneste
pe toti care vin la Tine din aceasta viata trecatoare. Usureaza, Doamne
si greutatea celor care nu Te-au cunoscut si da vreme de pocainta celor
desfranati si ingamfati, dintre care cel dintai sunt eu, ticalosul si necuratul.
Binevoieste fata de toti, pe toti miluieste-i, fie-Ti mila de toti, ca
toti sa te cunoasca, Adevaratul Dumnezeu, Hristos, Puterea lui Dumnezeu
si Intelepciunea lui Dumnezeu. Pentru ca prin gurile tuturor sa se
slaveasca Preacinstitul si de mare cuviinta Numele Tau, al Tatalui, al
Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!
POTRIVNICE OSTI
Cand a sfarsit rugaciunea, Nifon a auzit un glas care i-a zis: "Intoarce-te
inapoi spre apus!" S-a intors imediat si a vazut o adunare mare de negri.
Unul din ei de o inaltime uriasa si foarte intunecat la chip, a inceput
sa numere in graba ostirea lui si sa o aseze dupa felul pacatelor. Apoi
a dat porunca capeteniilor de ostire sa inceapa razboiul cu curaj si maiestrie,
zicandu-le: "Puterea mea va fi cu voi; sa va uitati la mine si sa nu va
temeti!"
Intre timp au venit din iad si alti diavoli, care aduceau arme si uniforme
deosebite pentru fiecare. Numarul culorilor si planurilor erau de 365,
deoarece precum se zice, atatea sunt in general patimile si pacatele cu
care, noi ticalosii oameni, suparam pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu.
Dupa ce duhurile cele rele au luat armele si s-au pregatit, a inceput balaurul
sa dea fiecarei cete sfaturi vrajitoresti pentru diferitele patimi. Apoi
i-a trimis la bisericile crestinesti din toata lumea. Iar cand a trimis
o ceata catre Bizant, s-a arata foarte tulburat.
"N-am nici o putere acolo, a sotit el deznadajduit, deoarece Doamna Bizantului
(Maica Domnului) ocroteste orasul ei, nu-l paraseste nici o clipa si-l
pazeste ea insasi. De aceea nazarinenii se imbarbateaza, mai ales ci viteji
si nu lasa diavolii mei sa se apropie. Apoi racnind infricosat, a numarat
treizeci de mii de draci si i-a trimis impotriva Bizantului.
Nifon, cu fata spre apus, cum am zis, a vazut toate acestea si a suspinat,
vazand uneltirile viclenilor diavoli, Atunci a auzit iarasi acelasi glas,
zicandu-i:
"Intoarce-te acum, Nifone, spre rasarit!" Si intorcandu-se, a vazut un
camp scaldat de lumina si avand o intindere nemarginita. Pe el se vedea
o multime, mult mai mare, ca a acelor negri, de ingeri albi, luminosi si
frumosi la vedere, asezati in mii si mii de cete. Intre ei, cineva preafrumos
si maret la vedere, pregatea acele nevazute osti, cum sa lupte si sa apere
pe crestini. Apoi a trimis cate doua cete in fiecare latura a Bisericii.
Dupa ce a trimis in toate partile ostile sale, acel preafrumos inger s-a
inaltat la ceruri. Atunci Cuviosul Nifon si-a revenit in sine din vedenie.
Era uimit si a zis, dand din cap:
"O, cate ajutoare ne trimite Iubitorul de oameni, Dumnezeu si noi nu stim!
Iata si impreuna luptatori din cer ne trimite, iar noi ticalosii, suntem
neglijenti si trandavi.
Apoi, lacrimand, s-a rugat:
"Preasfinte Parinte, Datatorule de viata Doamne, da-ne putere tuturor impotriva
duhurilor necurate, pe care, acum, eu insumi le-am vazut. Pentru ca, prin
puterea si cu ajutorul Tau, sa-i zdrobim si sa ne aratam biruitori impotriva
duhurilor necurate. Apoi sa primim luminoasa cununa din mana Ta, Stapane
Sfinte, Intreit Sfinte, Tata, Fiu si Duh Sfant si, sa dantuim cu praznuire
impreuna cu ingerii Tai, in jurul infricosatului Tau Tron."
CONVORBIRE CU SINE
INSUSI
Lacrimi curgeau iarasi din ochii lui, pentru ca se temea sa nu-si piarda
sufletul din vreo sminteala a celor ce lucreaza faradelegea. Aceasta
ii era neincetata grija: cugetarea la vicleniile diavolilor si alipirea
necontenita de Dumnezeu.
De aceea, desi Domnul ii descoperise taine multe si mai presus de fire,
desi il socotea prieten al Sau iubit: Nu se va atinge de piatra piciorul
tau si, peste aspida si vasilisc vei calca, peste leu si peste balaur,
cu toate acestea el nu se ingamfa, pentru ca se temea de gheena focului
si de rautatea duhurilor celor viclene. Aceasta asezare a sa, s-a intarit
si mai mult in urmatoarea imprejurare:
Intr-o zi, cum statea in chilia sa si cugeta la cuvantul lui Dumnezeu,
a fost instiintat de moartea unui cunoscut al sau. Nefericitul acela murise
pe drum, pe cand se intorcea de la ferma sa. Indata ce a aflat de aceasta,
Nifon a inceput a plange si a se tangui pentru el, pentru ca il stia ca
traise in pacat si, tot in pacat murise. De acest lucru, sfantul s-a intristat
adanc si, tulburandu-se, a zis:
"Te jur suflete al meu, sa umbli cu grija inaintea Dumnezeului cerului
si al pamantului! Umbla cu pricepere in aceasta viata si tu, raule trup!
Va rog sa dat binelui toata intaietatea! Astfel, va voi chinui ingrozitor.
Si tu, ticaloase, Nifone, vezi cum umbli! Ia aminte, ticalosule, sa nu
te ratacesti si sa nu te pierzi! Dispretuieste cele prezente, caci nu avem
nimic aici! Toate sunt straine, toate stricacioase, toate inselatoare;
vis si umbra, fum si cenusa. Ce-mi va folosi lumea si cele din lume? Nu
uita ca bogatia este gunoi si slava, putoare. Stii ca bunurile lumesti
sunt lanturi, mreje si funii care inlantuie sufletul! Fugi si de mandrie;
sa nu zici niciodata ca ai facut vreun bine!
Sa stii bine, ca nu ne putem mantui fara negraita mila a lui Dumnezeu!
Imbraca-te in faptura cea noua, ticaloase suflete; adica rugaciunea necontenita
si dragoste nefatarnica! Judeca-te pe sinte-ti necontenit si te smereste!
Gandeste-te ca cincizeci de ani ai stat cufundat in iadul pacatului si
te asteapta vesnicul vai! Iar daca abia dreptii se mantuiesc, noi pacatosii
ce vom face?
Iata vine moartea si ne ia sa ne arunce in foc! Sa alergam fara zabava
la pocainta! Jalnica si infricosata stare ne asteapta, ticaloase suflete
si nici nu nu grijim deloc. Lupta-te, fa ce poti! Precum vezi, viata trece
ca fulgerul si judecata se pregateste. Ca sa nu fii osandit smereste-te,
suflete al meu, fa binele din rasputeri! Multe bunatati nu s-au pregatit
in ceruri, daca ne facem cu grija calatoria noastra pamanteasca. Sa mergem
deci pe calea lui Hristos cea sfanta si fericita!
Vezi, sfarsitul este aproape si ingerii lui Dumnezeu sunt gata sa ne ia
in negraita bucurie, daca facem lucrurile lui Dumnezeu! Si apoi, Imparatia
cea fara de sfarsit, cununi stralucitoare, vesminte luminoase, palate dumnezeiesti
si bucuria dreptilor. Atunci ne vom bucura de bogatia Tatalui, de frumusetea
Fiului si de mireasma Duhului Sfant. Si astfel, cinstiti si slaviti vom
praznui in palatele lui Hristos. Acestea sa le ai in minte, suflete al
meu si sa faci binele ca sa gusti bucuria si fericirea in salasurile cele
vesnice ale lui Dumnezeu!"
Zicand acestea intru sine, Cuviosul, cu lacrimi, s-a hotarat ca de atunci
sa pomeneasca in rugaciunile sale pe prietenul sau care murise subit, pentru
ca iubitorul de oameni Dumnezeu, sa-i fie milostiv ticalosului sau suflet.
NENOROCIRILE SI PRUNCII
NEVINOVATI
In acea vreme s-a abatut o groaznica moarte pe pamant. Mureau oamenii subit
si paraseau jalnic aceasta viata. Atunci, un prieten al Cuviosului, cu
numele Grigorie, l-a intrebat:
- Spune-mi, parinte, de ce ne-a venit acest rau? Lamureste-l te rog!
- Precum stii, a raspuns Cuviosul, facem multe pacate si amaram pe iubitorul
de oameni Dumnezeul nostru, calcand poruncile Lui. De aceea ne-a trimis
aceasta coasa, ca sa ne coseasca. Deoarece este scris ca neascultarea
moarte lucreaza. Ieri am vazut un barbat infricosat, amenintand pamantul
si zicand:
"Voi nimici pe toti nelegiuitii pamantului, pe lacomi, pe toti betivii,
pe iubitorii de arginti, pe camatari si mai ales pe cei ce zac in pacatele
sodomicesti". Si cate alte lucruri mai grele a spus, nici nu pot sa ti
le spun. Ne-a amenintat, ca are sa ne coseasca cu coasa si sa ne taie cu
sabia, pentru ca nu avem pocainta si nici urma de indreptare. Il ruga cu
caldura si preaslavita Sa Maica si un episcop batran, dar El nu voia sa-i
asculte, zicandu-le:
"Nu cumva, voi sunteti mai milostivi ca Mine? Sau poate suferiti mai mult?
Dar vedeti ca aproape toti s-au abatut de la legea dumnezeiasca si nimeni
nu o mai tine!"
- Astfel, fiule Grigore, a adaugat Cuviosul, pe multi i-a lovit teribila
boala, pentru ca este scris: I-ai doborat din pricina stricaciunii lor;
iar pentru cei sanatosi in virtute, zice: A vindecat pe cei cu inima
zdrobita. Deci, daca pe Pavel, marele luminator, nu l-a crutat Dumnezeu,
ci a ingaduit ca ingerul satanei sa-l imboldeasca ca sa nu se inalte,
pentru
multimea descoperirilor de care se invrednicise, cum sa nu ingaduie diavolului
sa ne chinuie cu boala, pe noi pacatosii, pentru ca sa ne invete sa fim
smeriti? Nu-i destul ca suntem pacatosi, dar ne mai si mandrim! Pentru
acestia zice, in alt loc, Scriptura: Ca tot cel ce se inalta intre oameni
este uraciune inaintea lui Dumnezeu!
Atunci, Grigore a intrebat iarasi:
- Dar, aceasta ce mai este, preacuvioase? Ca am vazut multime de prunci
zacand si chinuiti de boli grele? Oare ce mandrie si ce pacate au nevinovatii
prunci, ca s-a abatut pedeapsa asupra lor? Cum se intelege acest lucru
la prunci?
- Pentru ca s-au inmultit faradelegile parintilor, se pedepsesc copiii
lor, pentru ca astfel ei sa-si vada pacatele si sa se pocaiasca.
- Da, a zis iarasi Grigore, dar de ce este scris: Unul pentru pacatele
altuia, dar pe drept nu vei lua?
- Asculta, fiule, aici nu se poate sa fie chinuiti copiii din cauza parintilor
lor, dar in viata viitoare vor avea cununi si slava vesnica; deoarece judecata
lui Dumnezeu va fi potrivita cu faptele fiecaruia. Vezi de altfel, ca pacatuiesc
oamenii si Dumnezeu pierde viile si ogoarele lor si, daca nu se pocaiesc,
pierde si animalele lor. Daca nici asa nu se intorc, loveste pe slugile
lor, daca le au. Si daca nu isi inteleg greseala lor, omoara pe copiii
lor, care nu au gresit cu nimic. Copiii, pentru nevinovatia lor merg la
bucuria vesnica, iar parintii sufera pentru pierderea copiiilor lor. Este
un fel de imboldire pentru oamenii care zac coplesiti de grijile vietii
si in tot felul de pacate.
Pentru ca astfel isi vor da seama ca sunt pacatosi si vor alerga la pocainta,
prin spovedanie; pentru ca se afla multi inglodati in pacate si, totusi,
nici nu se gandesc la pacatele lor. Se grijesc numai de cele pamantesti,
iar sufletul lor nici nu-si amintesc. De aceea loveste Dumnezeu pe multi
nevinovati, dar ii incununeaza pentru aceste lovituri, ca sa trezeasca
pe ceilalti.
Daca nici asa nu se pocaiesc, vor ramane fara raspuns in ziua judecatii,
in fata a milioane de ingeri si de sfinti si in fata nemitarnicului Judecator,
a Domnului nostru Iisus Hristos.
Grigore s-a minunat de raspunsul intelept pe care Sfantul i l-a dat ;a
nedumerirea lui. Apoi a zis:
- Pe multi am auzit filosofand pe aceasta tema, insa nimeni nu a putut
limpezi si sa dea o lamurire dreapta. Intr-adevar, cinstite parinte, a
zis catre Cuviosul, Duhul lui Dumnezeu a vorbit prin gura voastra. Iar
sfantul i-a raspuns cu smerenie.
- Dumnezeu, fiule, voind sa nu te mahneasca pentru buna ta intrebare, m-a
luminat ca sa-ti spun aceasta. Nu din pricina desavarsitii mele, ci pentru
viata ta cea virtuoasa.
- Cu dreptate esti numit Nifone, iubit rob al lui Dumnezeu, a zis iarasi
mirat Grigore, caci avand minte pasnica si inalta, primesti luminarile
Sfantului Duh si, celor ce se ticalosesc in intunericul necunostintei,
le daruiesti. Ci, te rog spune-mi si aceasta: Cu se face ca in vremea noastra
s-au inmultit asa de mult sfintii in toata lumea? Multi stralucesc ca soarele
in vremea din urma. In primul rand Antonie, Macarie, Simeon, Pavel cel
simplu si multi altii, pe care ii stie Domnul; si privirea Lui se odihneste
peste ei. Cum se face ca acestia au devenit asa de mari?
- Pana la sfarsitul lumii, fiule, nu vor lipsi dreptii Domnului Dumnezeu,
dupa cum nici lucratorii satanei nu vor lipsi. In zilele cele mai de pe
urma insa, adevaratii slujitori ai lui Hristos se vor ascunde de oameni.
Si chiar daca nu vor face semne si minuni ca astazi, vor calatori necontenit
pe calea cea stramta, cu toata smerenia. Acestia vor fi in Imparatia lui
Dumnezeu mai mari decat parintii facatori de minuni. In vremea lor nu va
mai fi cineva care sa faca semne minunate, deoarece, chiar, vazandu-l,
nu vor vrea sa se intelepteasca in luptele duhovnicesti. In primul rand,
cei ce vor sedea pe scaunele bisericesti din toata lumea, vor fi cu totul
straini si nici idee nu vor avea despre virtute. Dar si intaistatatorii
monahilor vor fi la fel. Vor fi robii pantecelui si ai slavei desarte,
incat vor fi mai degraba sminteala pentru oameni decat pilda de virtute,
deoarece virtutea va lancezi. Va domni peste tot iubirea de argint, dar
vai de monahii care se vor desfata cu banii. Caci acestia vor fi uraciune
inaintea lui Dumnezeu si nu vor vedea fata Domnului. Monahii si mirenii
vor da bani cu camata si nu vor vrea sa-i inmulteasca in Dumnezeu, prin
milostenie la saraci. De aceea, daca nu se lasa de aceasta lacomie, vor
fi aruncati in tartar si in muncile iadului. Deci atunci, cum am zis mai
inainte, cei mai multi se vor rataci din nestiinta pe calea cea larga a
pierzarii.
- Vezi, fiule, ca un flecar ce sunt, ti-am spus o multime de lucruri. Ci
iarta-ma pe mine, ticalosul si nevrednicul si nu inceta a te ruga pentru
mine intinatul, care mi-am irosit tineretea si batranetea intr-un noian
de rele.
Grigorie, insa, minunandu-se de smerenia Cuviosului, a cazut la picioarele
lui, cerand ca el sa se roage pentru dansul. Pentru ca si el era un om
credincios, milostiv, cu multa dragoste, intelept si, ideosebi, era iubitor
de monahi. Iubea foarte mult pe Cuviosul, fata de care avea un respect
nemarginit. Ii semana in liniste si in blandete, in simplitate si in iubirea
de straini, in smerenie si in general, in toate. Astfel, nevoindu-se cu
pricepere, a sporit cu adevarat si in harul lui Hristos, crescand din slava
in slava.
CONVORBIREA CU UN
DEMNITAR
Intr-o zi, pe cand fericitul Nifon se linistea in chilia lui, a venit la
el un demnitar care i-a zis:
- Am venit, parinte, ca sa iau oarecare folos de la sfintia ta. Pentru
ca mult se intristeaza sufletul meu de un gand, care nu stiu de unde vine.
- Satana, te-a inselat, i-a raspuns Cuviosul, ti-a spus ca nu o sa primesti
nici o plata de la Dumnezeu pentru copiii pe care i-ai botezat. Si, totusi,
este fericit cel care boteaza copii! Zice Domnul in Evanghelie: Cel
ce va primeste pe voi, pe Mine ma primeste si luand un copil in
brate, le-a zis lor: cine primeste acest copil in numele Meu, pe Mine Ma
primeste si cine Ma primeste pe Mine, primeste pe Cel ce M-a trimis pe
Mine. Cine este, deci, mai fericit decat tine, care, prin copii, primesti
pe Hristos si, prin Hristos, pe Tatal ceresc? Mergi, fiule si fa binele
ca si pana acum. Caci lucrul tau este bineplacut inaintea lui Dumnezeu.
Sa stii ca toti copiii pe care ii primesti din cristelnita, la a doua venire,
vor merge inaintea sufletului tau pana la portile Raiului. Acest lucru
va fi mare cinste pentru tine si mare rusine pentru duhurile rautatii din
vazduh. Ingeri purtand faclii, la numar cu numarul copiilor pe care ii
botezi, te vor conduce pana la tronul lui Dumnezeu si de acolo pana la
locul odihnei tale. Te vor cinsti, adica, in acelasi chip precum si tu,
prin copiii botezati, ai primitsi ai cinstit pe Hristos. Cristelnita este
ca o alta fecioara, care tine pe Hristos in bratele sale. Deci, fa-te si
tu Simeon, ca sa primesti pe Dumnezeiescul Prunc sub chipul pruncilor nou
luminati!
Omul a ramas uimit de inainte-vederea Cuviosului. Inainte de a-si spune
el gandul, i l-a aratat. Dupa ce si-a venit in fire strainul, a zis din
nou catre Sfantul:
- Te rog, parinte, de vreme ce-mi cunosti toata viata mea launtrica, spune-mi
de unde a venit acest gand spurcat, de la mine sau din alta parte?
- De la diavolul s-a nascut, fiule, i-a raspuns Cuviosul si a venit ca
sa-ti tulbure gandul tau cel bun. Ci bine ai facut ca l-ai descoperit inainte
de a-ti intra in inima si a deveni mai greu de dezradacinat. Intr-adevar,
omul are si ganduri bune, dar si mincinoase. Deci, daca omul isi cerceteaza
gandurile care intra si ies din mintea lui, poate deosebi pe cele care
le seamana vrajmasul si sa le izgoneasca. Dar daca mintea omului se intuneca
de grijile si placerile vietii, atunci va fi inclinat spre rau si nu va
putea deosebi piatra de paine. Un astfel de om nu se gandeste niciodata
cum sunt faptele lui, nici nu intelege daca face binele sau raul. Diavolul
ii tine mintea intunecata ca sa nu poata deosebi dulcele de amar, ci ii
amesteca pelin cu miere. Si cine poate manca o astfel de amestecatura?
Atunci vizitatorul a intrebat din nou:
- Daca asa stau lucrurile, parinte, atunci cine se poate mantui?
- Noi singuri, este cu neputinta, a raspuns Cuviosul. Dar Dumnezeu poate
face totul pentru mantuirea noastra. Multi oameni dau daruri si onoruri
imparatului pamantesc si dobandesc ceea ce cer ei. Pe altii, insa, chiar
daca nu-i dau nimic, imparatul ii ajuta si-i miluieste cu buna bunavointa.
Tot asa si Dumnezeu, pe unii ii slaveste pentru faptele lor, pe altii ii
miluieste pentru pocainta lor adanca, iar de altii se milostiveste pentru
rugaciunile sfintilor Sai; pe unii ii incearca aici, iar in lumea cealalta
le daruieste vesnicele bunatati, daca primesc cu rabdare incercarile.
- Mai spune-mi, Parinte, a intrebat din nou strainul, cum unii care isi
macina trupul cu infranarea, sunt totusi stapaniti de patimi, de manie,
de dusmanie, de tinerea de minte a raului, de invidie si ceea ce este mai
rau decat toate, de nemolostivire si desfrau? Si dimpotriva, sunt multi
virtuosi, care mananca de toate si beau vin si cu toate acestea nu gasesti
la ei urma de pacat. Cum se intapla aceasta?
- Precum mi se pare, a zis Cuviosul, cei care postesc mult si nu se folosesc
deloc, din pricina limbii nu se folosesc, pentru ca ce ce nu are frau la
limba, chiar daca posteste toata vremea, cu nimic nu se foloseste. Te porneste
diavolul sa te manii? Nu vorbi deloc si asa iti vei stapani patima. Sau
te impinge la invidie? Nu osandi si biruiesti raul. Pentru ca in chip firesc,
osandirea altuia este rodul invidiei. Si iarasi, daca vicleanul aprinde
pe crestin la desfranare, sa nu-si deschida gura ca sa vorbeasca cu femeie,
sa se infraneze de la mancare si de la bautura si, sigur, il va rusina.
Sa mai ia si un bat si sa se loveasca pe sine si durerea va izgoni lupta.
E mai bine sa pierzi unul din madularele tale, decat intreg trupul sa-ti
fie aruncat in gheena focului!
Daca cineva te injura sau iti face alt rau, adu-ti aminte ca si pe Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, L-au scuipat, L-au lovit cu trestia si L-au batjocorit
oamenii cei pacatosi. Si atunci, gandeste-te ca tu nu esti vrednic nici
sa traiesti. Deci nu lua aminte la cel ce te injura.
Daca vreun sarac iti cere ceva din bunurile tricacioase ale lumii, de care
ai nevoie, nu te zgarci sa nu i le dai, ca sa nu te lipsesti de bunatatile
cele nemuritoare si vesnice, pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu
le-a auzit si la inima omului nu s-au suit.
Daca vicleanul vrajmas iti aduce slava desarta, egoism, sau ingamfare,
arunca-ti ochii la popoarele vechi si vei zice: care ingamfati au prosperat
vreodata? Toti care au fost impotriva lui Dumnezeu au pierit. Caci zice:
Domnul
sta impotriva celor mandri si celor smeriti le da har si in alt loc:
"Si-a pus necredinciosul numele si cunostinta sa mai sus de nori si a cazut
in vaiul si in chinurile din adancurile iadului." Aceste cuvinte sa le
soptesti necontenit in sufletul tau si vei ramane smerit.
Daca "mistretul salbatic", adica pantecele, isi deschide pofta la mancaruri
imbelsugate, mergi la closet ca sa intelegi putoarea lor.
In ce priveste virtuosii, care mananca de toate si beau vin, fii cu multa
luare aminte fiule, oamenii evlaviosi la care vezi acestea sunt ostasi
incercati. Au biruit pacatele si patimile si acum sunt stapani pe ei insisi
si au primit harul nepatimirii. Si trebuie sa stii ca darurile lui Dumnezeu
sunt statornice. De aceea cei ce le au, chiar daca mananca si beau, toate
le fac fara patima. Deoarece, dupa ce mai inainte s-au infranat si s-au
luptat, acum sunt imbracati cu armura lui Dumnezeu si nu-i mai poate birui
cineva.
Postul este puternica arma pentru sufletul, dar trebuie si rugaciune necontenita,
liniste si tacere. Apoi, toate acestea au nevoie de cugetare duhovniceasca:
Daca
nu ar fi legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru smerenia mea.
Mergi, deci, fiule si lupta-te ca sa iei harul nepatimirii cu infranarea.
In aceasta stare, chiar daca mananci si bei, te afli afara de patimi. Sa
mai stii apoi ca, cuviosii fac acestea numai in fata altora, caci cand
sunt singuri, tin randuiala evlaviei si in chiliile lor completeaza postul
pe care l-au dezlegat fata de oameni.
EXISTA INVIEREA MORTILOR
Aceste sfaturi au facut pe om sa se mire, ca si cum nu ar mai fi auzit
niciodata astfel de invatatura. De aceea a zis iarasi catre Cuvios:
- V-as mai intreba si altceva pe Sfintia voastra, dar ma tem sa nu va obosesc.
- Nu, fiule, nu-i oboseala. Intreaba ce vrei!
- Am auzit doi oameni cerandu-se cu privire la invierea mortilor. Unul
sustinea ca mortii cei din veac vor invia candva si va primi fiecare dupa
faptele lui; celalalt zicea ca nu este asa, pentru ca proorocul a zis:
"Mortii nu vor vedea viata si nici doctorii nu vor invia". Cu aceasta parere
contrazicea pe celalalt care credea impotriva. De atunci, acest gand a
progresat, pana sa ma faca sa cred ca nu este invierea mortilor. Deci,
spune-mi ceva, robule al lui Dumnezeu, ca sa ma intaresti in credinta si
sa nu ma mai chinui.
- Dar vei crede indata ceea ce voi auzi? l-a mustrat Sfantul. Asculta,
fiule, pe acelasi prooroc care zice in alta parte, "mortii vor invia si
cei din mormanturi se vor scula si se vor bucura cei de pe pamant". Crezi
acestea?
- Cred, Parinte, orice mi-ai spune, a raspuns omul, de vreme ce am inteles
acum ca esti prooroc care cunosti gandurile oamenilor.
- Dar daca este asa, a raspuns Sfantul, tu cu un cuvant darami ceea ce
zideste altul...
Fiindca nu stiu bine invatatura Sfintei Scripturi, a raspuns acela, cred
ceea ce aud. Totusi, raspunde-mi, robule al lui Dumnezeu, cum zice proorocul
ca "mortii nu vor vedea viata", iar dincoace zice "vor invia cei morti".
Acest lucru m-a pus iarasi in nedumerire.
- Ai putina rabdare, fiule, si Domnul iti va raspunde. Sigur, "mortii vor
invia". Aceasta trebuie sa crezi. Iar cand zice ca "mortii nu vor vedea
viata", trebuie sa intelegi pe mortii sufletesti, pe pacatosii care se
inchina la materie, deoarece Hristos este viata. Deci, ce fel de viata
sa vada la invierea mortilor necredinciosii care nu vor invia pentru paradis,
ci pentru focul cel vesnic?
Asadar, acum, dupa ce ai primit raspuns, crede ca la sfarsitul lumii va
fi si invierea mortilor. De aceea, vai de omul care nu crede acestea.
- Dar cum, Parinte, trupul acesta care s-a prefacut in tarana, poate sa
se refaca in ceva intreg? Am nevoie si pentru aceasta de o explicatie!
- Se vede ca esti interesat. Dar sa te linistesc si despre acest lucru.
Gandeste-te la o vita de vie cu frunzis bogat si cu rod, cat este de frumoasa.
Cand insa i se culeg strugurii, raman numai frunzele care incet, incet,
cad si ele si ramane goala. O tulpina urata, a carei frumusete de ieri
a cazut in pamant si a putrezit. Ce se intampla apoi? Toata iarna este
uscata; semana cu mortul. Vine apoi si timpul ei; o taie, o ingrijeste
si in chip tainic via aceasta care este uscata si goala, se imbraca din
nou cu frumusete. Cresc lastari si frunze noi si se impodobeste toata si,
incet, incet iar produce struguri. Si asa, pana in iulie, devine cum era
si mai inainte.
Explica deci tu, cine a facut toate acestea si cu ce putere? Spune-mi,
cum din lemnul uscat iese strugurul gustos, care are si must dulce, pe
cand planta si funzele ei au gust acru? Explica-mi cum se intampla aceasta
si cu ce putere! Invata ca Cel ce imbraca vita cu atata frumusete, care
impodobeste coarda uscata cu frunze si rod. Acela poate, la a doua venire,
sa invie sanatoase si vii trupurile mortilor. Fii, deci, fiule, de acum
credincios, urmand invataturile Sfintilor Apostoli, pentru ca sa dobandesti
imparatia lui Dumnezeu.
Cu aceste invataturi s-a intarit foarte mult credinta omului, care a cazut
la picioarele Cuviosului zicand:
- Cred, Parinte, toate cate m-ai invatat cu atata intelepciune. Dar ma
rog sfintiei voastre si starui, sa ma pomeniti si pe mine in neincetatele
voastre rugaciuni, ca sa pot implini si eu poruncile lui Dumnezeu.
- Este adevarat, fiule, ca toti avem datoria sa ne rugam unii pentru altii,
catre Prea Sfantul Dumnezeu. Vai de crestinul care, nu numai pentru aproapele
sau nu se roaga, ci si pentru sine se leneveste. Dar chiar daca ne grijim
pentru sufletul nostru, iar pentru aproapele nostru suntem nepasatori si
asa ne asteapta pedeapsa.
Mergi cu bine, fiule, roaga-te pentru mine si eu pentru tine. Poate iubitorul
de oameni Dumnezeu va ierta greselile amandoura. Pentru ca, fiind milostiv
si binevoitor, numai cu o mica rugaciune poate sa mantuiasca din nevoi
faptura Sa, cum vedem aceasta lamurit in viata credinciosilor.
Zicand acestea, cuviosul a binecuvantat pe fratele si i-a dat drumul.
CAND DUMNEZEU INTINDE
CURSE
Dupa ce, fratilor, am povestit cat am putut despre viata lui, este timpul
sa infatisez si sfarsitul Preafericitului Parintelui nostru Nifon.
Intr-o seara, si-a facut rugaciunea ca intotdeauna si s-a culcat. Dar,
numai cat a atipit si a visat limpede o livada inverzita, plina de o nenumarata
turma de oi albe. Cioban, insa, nu se vedea nicaieri. Nifon se minuna ca
oile sunt lasate sa pasca singure. Era primejdios, ca puteau sa vina lupi
si sa sfasie turma. Pe cand se gandea el asa, apare un barbat plesuv pe
jumatate, cu imbracaminte apostolica si, dupa ce a privit in fata pe Cuviosul
Nifon, i-a zis: "Ce stai si te uiti la oile Imparatului?"
- Ma uit, Parinte, a raspuns Nifon, cat sunt de frumoase si ma mir cum
pasc singure, fara pastor.
- Aceste oi, precum ti-am spus, sunt imparatesti si eu sunt trimis anume
ca sa te pun pe tine pastorul lor.
- Dar eu nu sunt robul imparatului, ca sa-i pasc oile, a zis nedumerit
Nifon. Nu am idee sa pasc oi si capre. Apoi, precum vezi, sunt si foarte
slab, cum voi reusi sa pasc oile imparatului?
- Eu aceasta porunca am primit, a staruit acel necunoscut, sa predau in
mainile tale aceasta turma. Lasa deci, scuzele si ia turma in primire!
Imparatul te-a randuit om al palatului Sau. Iti va da si mare plata, daca
Ii vei paste bine oile.
- Zicand acestea, i-a dat in mana un toiag de pastor si dupa ce i-a predat
oile si stana, a disparut.
Cuviosul s-a trezit indata si a cazut adanc pe ganduri. Ce vis ciudat!
Apoi, dupa putin timp, mintea i s-a luminat. "Da, acel pe care l-am vazut
era Fericitul Pavel. Turma este poporul lui Dumnezeu, iar stana, Biserica".
Neliniste puternica l-a cuprins atunci pe Cuviosul, ca nu cumva sa-l faca
Arhiepiscop al Constantinopolului, lucru de care se temea foarte mult.
In acea vreme impodobea tronul capitalei, Preasfintitul Alexandru, urmasul
Fericitului Mitrofan, iar imparat era marele Constantin. Lacrimi au inceput
sa curga din ochii Cuviosului de intristare, si vorbea intru sine:
"Cat m-am rugat lui Dumnezeu sa nu ingaduie sa iau vreo stapanire sau vrednicie!...
Si aceasta se pare ca se va intampla. Dar nu sunt eu mai bun decat Proorocul
Iona. Ma voi scula si voi fugi din acest oras!"
Fara sa mai intarzie, a iesit din chilie, lasand-o pustie si ne-am urcat
intr-o corabie. Timpul era prielnic si am plecat spre Alexandria. In aceeasi
zi in care am ajuns, se afla adunat la Arhiepiscopul Alexandriei, Sfantul
Alexandru, poporul orasului Constantiana. Il ruga sa le hirotoneasca episcop
pe cine le va arata Dumnezeu, deoarece pastorul lor, cu numele Hristofor,
murise.
Preacuviosul Arhiereu a ceru oamenilor putin ragaz si a inceput a se ruga
lui Dumnezeu ca sa-i arate pe cel vrednic. In seara aceea, in somn, vede
un barbat frumos la chip, care ii zice:
- Pe cine te gandesti sa pui episcop la Constantiana?
- Eu nu stiu, de aceea ma rog lui Dumnezeu ca sa ma lumineze.
- Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea si-ti va descoperi pe alesul Sau, care
pana acum era nestiut. Maine, deci, pregateste-te cu clerul tau sa mergi
la biserica. Pe cine vei vedea ca seamana cu mine la infatisare, afara
de chelie, hirotoneste-l episcop la turma lui Hristos, chiar daca el nu
vrea!
A doua zi patriarhul pregatit cu toate, a mers la biserica. Privirea lui
era atintita la icoana Apostolului Pavel, caci acesta era cel ce i se aratase
si totodata observa cu atentie pe cei ce intrau, ca sa vada pe cel ce seamana
cu el.
Dreptul Nifon nu stia nimic. Dumnezeu ii ascunsese aceasta, pentru ca nu
dorea cinstire. Dimineata, insa, imi zice:
- Sa mergem, fiule, la biserica lui Dumnezeu si sa ne rugam deoarece, macar
aici suntem necunoscuti. Ajungand, mi-a zis iarasi:
- Nu stiu de ce inima imi este plina de intristare! Apoi, s-a linistit.
Oare ce o sa mi se intample?
A intrat in biserica, unde era deja adunata multime de popor. In clipa
in care l-a vazut arhiepiscopul, si-a atintit privirea asupra lui, s-a
uitat apoi la icoana Apostolului si iar la el. Aceasta comparatie l-a lasat
uimit. S-a intors si a zis in soapta, la urechea arhidiaconului sau:
- Vezi, Atanasie, cat de uimitor seamana omul acesta cu Sfantul Apostol
Pavel?
- Intr-adevar, Stapane, seamana si mi se pare ca este vrednic sa pastoreasca
turma lui Hristos, pentru ca vad cum ingerii lui Dumnezeu il insotesc si
pe cap are o cununa de pietre scumpe!
Atunci Patriarhul a chemat pe Cuviosul si l-a imbratisat cu sarutare sfanta,
fara sa-i spuna ceva mai mult decat:
- Binecuvanteaza, parinte, ca sa sedem!
Fericitul, uimit de aceasta, a intrebat:
- Dar cum de m-ati aflat si aici asa de repede? Sunt nedumerit!
Cum s-au asezat, arhidiaconul Atanasie i-a zis zambind:
- Fara sa stii si fara sa vrei, parinte Nifone, ai venit si ai gasit aceea
de care fugi. Asa te-a adus Domnul, pentru marea ta smerenie, fiindca te
feresti de cinstiri. Dar nu trebuie sa respingi ceea ce El ti-a randuit.
De vreme ce suntem robii Lui, nu putem sa ne impotrivim hotararilor Lui.
- Acum inteleg puterea cuvantului: "Fugind de cinste am cazut in cinste!",
a soptit intristat Cuviosul. Ma gandeam sa nu cada sortul pe mine in alta
parte si mi-a cazut aici. Dar, vai, eu sunt nevrednic si nu stiu ce sa
fac, deoarece eu cred ca conducerea sufletelor este pentru Moise si Ilie,
proorocii cei mari, sau pentru Petrus si Pavel si pentru cei vrednici.
- Parinte, l-a intrerupt iarasi Patriarhul, Dumnezeu te-a randuit sa pastoresti
aceasta turma a Lui, pe care o vezi acum ca ne inconjoara, cerand pastor.
- Cinstite Stapane, asculta-ma si pe mine robul tau. Eu, cu adevarat, nu
sunt vrednic de ceea ce imi zici. Totusi nu indraznesc sa ma impotrivesc
voii lui Dumnezeu. Fa, deci, ceea ce ti-a randuit El!
- O, Parintele meu, a adaugat Alexandru, de as fi si eu vrednic ca tine!
S-au ridicat apoi din stranile lor, s-au facut pregatirile cuvenite si
apoi, l-au hirotonit diacon, in timp ce curgeau lacrimi din ochii lui.
Apoi, in scurt timp, l-au facut preot si episcop. Bucuria tuturor era nespusa.
Fericitul Atanasie a vazut pe Duhul lui Dumnezeu, coborandu-se ca focul
peste cei doi ierarhi si sufletul lui s-a umplut de negraita bucurie. Poporul
imbratisa pe fericitul Nifon ca pe ingerul lui Dumnezeu. A ramas trei zile
in Alexandria, invatand multimea credinciosilor. Toti se minunau de invatatura
lui de miere curgatoare.
PASTORUL CEL BUN
A treia zi a plecat spre episcopia lui. Il insotea Sfantul Atanasie si
alti barbati sfinti, pe care ii trimitea patriarhul pentru inscaunare,
care s-a si facut. Era ziua de 4 septembrie, cand l-au inscaunat, dupa
ce mai intai au adus lui Dumnezeu prima jertfa fara de sange, savarsind
Sfanta Liturghie.
Au ramas putine zile, oaspetii, langa Cuviosul Episcop Nifon si sufletele
lor s-au hranit duhovniceste. Apoi au plecat spre orasul lor, rugandu-l
cu caldura sa-i pomeneasca in rugaciunile sale.
In Constantiana, acum Biserica lui Dumnezeu praznuia alegerea episcopului
sau. Multi bolnavi mergeau la el cu credinta si primeau sanatate, iar poporul
lui Dumnezeu se bucura ca a dobandit un astfel de pastor.
Deci, Sfantul a inceput a se griji cu mult zel de turma sa. Uneori invata
poporul, alteori se retragea in liniste si scria cuvinte povatuitoare,
talcuind Vechiul si Noul Testament. Din scrierile lui se revarsa mireasma
Duhului Sfant.
Mai presus de toate, insa, nu inceta o clipa de a se ruga Bunului Dumnezeu
pentru turma sa, ca sa o mantuiasca de lupii cei varsatori de sange, de
eretici si de salbaticii diavoli. Zi si noapte povatuia pe crestini cu
legea lui Hristos, cu toata cuviosia si cu multa dragoste fata de toti.
Dar si poporul, de la cel mai mic pana la cel mai mare, asa de mult il
iubea si il cinstea, incat, daca, ar fi fost posibil, l-ar fi tinut ca
pe palme, ca sa nu calce pe pamant; si ziceau plini de bucurie: "Cu adevarat,
ne-a dat Domnul stea cereasca, care lumineaza si straluceste Biserica noastra."
Indeosebi se ingrijea Cuviosul de vaduve si de orfanii orasului. Dar si
pe cei mahniti ii mangaia, pe bolnavi ii vindeca cu harul lui Hristos si
fata de toti se purta cu o deosebita bunavointa si iubire de oameni.
Ce sa spun mai intai? Nu am atata putere ca sa descriu toate tainele, pe
care i le-a descoperit aici Dumnezeu. Ma voi stradui totusi, ca macar cateva
din ele sa le povestesc si apoi voi ajunge la adormirea preacuviosului
meu parinte si invatator, pe care nadajduiesc sa o spun pe scurt, asa cum
a dorit-o si el.
Intr-o zi, la inceputul slujirii sale arhieresti, se ruga pentru turma
lui ca sa o pazeasca Dumnezeu sanatoasa si neranita de vicleniile diavolului.
Intrerupandu-si putin rugaciunea, si-a aruncat privirea jos in piata orasului.
Era ceasul cand toti mancasera si se odihneau. Atunci vede Cuviosul un
negru urias, plin de murdarie, tinand un toiag mare si umbland ca un vrednic
de plans. A facut cativa pasi si s-a oprit ca si cum voia sa se odihneasca.
Numai cat l-a vazut Cuviosul, a inteles ca era diavolul insusi si indata
i-a strigat cu putere:
- Tie iti zic, spurcata putreziciune, unde mergi? Cum indraznesti, nerusinatule,
sa vii aici?
- Acela, cum a auzit glasul, s-a oprit si, privind salbatic pe Sfantul,
i-a raspuns:
- Am aflat ca ai sosit aici si am venit sa te zdrobesc cu acest par pe
tine si turma ta.
- Dar daca ai atata putere, de ce te tarai ca o mortaciune?
- De cand am facut prostia si am impins pe evrei sa rastigneasca pe Nazarinean,
mi-au zdrobit ciolanele. Nu mai am puterea de mai inainte. Daca as avea-o,
in clipa de fata te-as trage jos si te-as face bucati.
- Si totusi, indraznesti sa ma ameninti pe mine si turma mea, ca mai zdrobi,
precum zici, cu parul tau, imputitule si raule inselator, acum cand esti
o ruina, precum te vad si singur o marturisesti. Cum de indraznesti, gretosule
si stricatule, sa ataci turma lui Hristos? Acum voi ruga pe Dumnezeu si
intr-o clipa te vor inhata ingerii cei rai, te vor ciomagi fara mila si
te vor arunca in foc.
- Nu, te rog, a tresarit satana. Sa nu faci aceasta! Marturisesc ca o poti.
Uite, plec imediat din orasul tau si-ti dau cuvantul meu ca nu voi mai
calca pe aici...
Cuviosul l-a blestemat si acela s-a facut nevazut.
Dar ce crestin poate crede cuvintele diavolului! cugeta intru sine Cuviosul.
Este mincinos, inraitul. Mincinos si viclean si nu are putere nici cat
un tantar.
Odata, fiind eu cu Cuviosul, mi-a zis: "Am cunoscut un om intelept, care,
cand a inteles ca gestul de a casca in timpul rugaciunii este de la diavoli,
s-a hotarat sa nu mai caste deloc, niciodata. Numai cat au simtit ca a
luat aceasta hotarare si viclenii diavoli au si declarat un infricosat
razboi impotriva lui. Dar si acela i-a izgonit cu pricepere si nu le-a
facut pe gust. Iti venea atunci sa razi de diavoli, vazandu-i; unul venea
si altul pleca, luptandu-se sa faca pe om sa caste. Si s-au ostenit pana
la istovire, fara sa poata izbuti ceva. Cine sa nu rada de neputinta lor?
Se randuiau zilnic cate treizeci impotriva lui. Si totusi erau neputinciosi,
nefiind in stare macar atata lucru sa izbuteasca".
Aceasta mi le-a spus Cuviosul, nevredniciei mele si se bucura. Eu, insa,
mi-am dat seama ca era vorba de sine insusi, pentru ca niciodata nu l-am
vazut cascand candva, de cand se intorsese pe calea lui Dumnezeu.
MAREA, INOTATORII SI DOUA FEMEI
Alta data, iarasi, pe cand se ruga pentru mantuirea turmei sale, i-a venit
un gand, ca degraba va parasi aceasta viata trecatoare si ca va calatori
spre fericirea cea neimbatranitoare. Cum se gandea asa, deodata a fost
rapit in extaz. Vedea o mare imensa plina de nenumarata multime de oameni;
se parea ca toti se sileau sa o treaca si sa ajunga dincolo. Multi, insa,
cum inotau, purtau pe spatele lor mari greutati: pietre, pamant, lemne,
cenusa, arama, argint, aur si alte materiale de pe pamant. Unii din ei
se afundau din cauza greutatii sarcinii ce o purtau. Altii aveau sarcini
mai usoare, dar, inotand, adunau mai mult; si adunau mereu iar cand se
afundau, marea era invoburata, ceata si intuneric era peste tot, incat
pe calatori ii cuprindea deznadejdea.
Erau, insa, multi si fara poveri. Acestia inotau usor si repede. Unii mergeau
pe suprafata apei, iar altii aveau aripi si zburau pe deasupra cu multa
bucurie si veselie, ajungand degraba la malul celalalt. Unii, aci stateau,
aci mergeau; altii, desi se afundau, strigau din rasputeri cerand mai mare
povara. Unii aruncau putin din sarcina si se usurau, iar altii care veneau
in urma lor, adunau cele auncate de aceia. Privelistea se umplea de intristare,
caci unul pe altul se dadea la inecare; multi desi aveau posibilitatea
sa intre in corabie, preferau sa se inece cu povara lor.
Sfantul era nedumerit si nu stia ce inteles aveau toate acestea. Atunci
auzi un glas, zicandu-i:
"Marea este lumea; cei ce inoata sunt oamenii. Felurimea si deosebirea
calatorilor reprezinta treptele se sporire de-a lungul vietii noastre.
Cel ce vrea sa junga repede la viata cea neimbatranitoare, trebuie sa fie
om nou in Hristos si sa treaca marea in deplina saracie. Pe cand cel ce
pluteste incarcat cu multa materie, foarte repede se va ineca in adancul
iadului".
Acum, Nifon a inceput sa inteleaga vedenia si, cu aceasta intelegere, se
uita la stanga lui si vede altceva: "O vale imensa plina de multime de
oameni; barbati si femei, copii si tineri, monahi si clerici. O femeie
frumoasa statea in mijlocul vaii; era sulemenita si purta haina tesuta
cu aur, impodobita cu margaritare si alte nenumarate pietre pretioase si
podoabe. In jurul ei erau intinse mese cu mancaruri si bauturi alese. Avea
ochii mari, dar nu privea pe nimeni anume. La toti le fagaduia: "Tu ma
vei mosteni, toate sunt ale tale!", dar nu-si tinea cuvantul fata de nimeni.
Pe toti ii insela, tulburandu-le mintea ca sa-i slujeasca ei. Si, in timp
ce toti se gandeau la ea, a venit o multime de slujitori ai unui mare imparat
si i-a omorat pe toti cu sabiile si apoi, sapand gropi in pamant, au aruncat
in ele cadavrele lor.
Dar pe cei ce nu se incredeau in acea femeie, ci, ii scuipau in fata intelegand
zadarnicia fagaduintelor ei, pe aceia, slujitorii marelui imparat, ii cinsteau
si ii respectau. Foarte ciudata i s-a parut Cuviosului aceasta priveliste.
Apoi, intorcandu-se spre dreapta lui, vede un loc frumos, luminos si inmiresmat.
Acolo se vedea un tron slavit si stralucitor ca soarele. Pe el se odihnea
o preastralucita femeie, care lumina totul cu razele sale. O mare multime
de tineri frumosi si imbracati in alb, roiau in jurul ei si o slaveau.
Purta podoabe usoare si stralucitoare; minunate flori din rai o impodobeau
cu mireasma lor. O cararuie ingusta ducea din vale pana la tronul ei. Cei
care, precum am zis, dispretuiau fagaduintele femeii celei mincinoase si
isi intorceau fata de la ea, aceia apucau pe cararea cea stramta si ajungeau
la aceasta femeie si-i sarutau mana cu sfanta sarutare. Iar ea ii imbraca
indata cu lumina ca si cu o haina, ii incununa si-i trimitea degraba in
curtile imparatesti, unde primeau o negraita bucurie si dulceata.
Adancindu-se in aceste privelisti, Cuviosul a inteles ce inseamna, indata
ce si-a venit in sine: femeia cea stricata este viata cea trecatoare, care
fagaduieste tuturor bogatie si stralucire, robindu-i voilor ei. Nu-i lasa
sa cinsteasca pe Dumnezeu pentru ca ii moloseste si, moartea gasindu-i
nepregatiti, le rapeste sufletele si trupurile le da pamantului.
Cealalta femeie, care se odihneste pe tron, este viata cea vesnica, catre
care merg dreptii pe cararea cea stramta. Acestia au dispretuit cele pamantesti,
care sunt "curse ale satanei, praf si cenusa", s-au silit pe sinesi si
au rapit Imparatia lui Dumnezeu, deoarece, cand vine sfarsitul firesc pentru
toti oamenii, acestia trec in viata vesnica. Iar aceasta, imbratisandu-i,
ii imbraca cu vesminte luminoase si-i odihneste in fericitele curti, unde
rasuna dulcele glas al celor ce praznuiesc.
Intelesul adanc si adevarat al vedeniei l-a facut pe Cuviosul sa suspine:
"O, cand voi ajunge si eu sa vad fata Domnului meu? Oare ma voi invrednici
eu, pierdutul, sa privesc pe Domnul meu? Vai, vai, Nifone! In foc vei merge,
ticalosule, pentru faptele tale cele rele! Cerul te va invinui inaintea
lui Dumnezeu, pentru ca l-ai intinat cu privirea ta. Dar si pamantul, ticalosule,
te va osandi pentru ca l-au intinat cu spurcatele tale picioare. Vazduhul
te numeste gunoi, nelegiuitule, dar si pentru oameni esti povara, murdarindu-i
cu umbletul printre ei, spurcatule. Pietrele si tarana pamantului vor striga
impotriva ta, stricatule, pentru ca le-ai murdarit si netrebnicit. Si pe
cine n-ai murdarit? Toate cele vazute si nevazute te socotesc netrebnic.
De aceea te vei face cenusa in focul iadului"!
Astfel, tanguindu-se de toate acestea, se ruga cu umilinta lui Dumnezeu
sa-i ierte pacatele si sa-l izbaveasca de focul cel vesnic, tamandu-se
si tremurand de groaza mortii. Si zicand moarte, intelegea, despartirea
de Dumnezeu. Iar daca un asa de mare luminator se temea sa nu piara si
sa cada din harul lui Dumnezeu, oare noi nemernicii, care nu avem un bine,
ce trebuie sa facem?
SPRE APUS
Cuviosul Nifon a presimtit ca i se apropie sfarsitul. Intr-o zi, dupa ce
a dat drumul clericilor de la biserica, l-am vazut foarte mahnit si ingandurat.
Statea ca o vrabie, afundat intr-o ciudata singuratate. Foarte mirat de
acest lucru, l-am intrebat cu blandete de ce este asa de schimbat. Uneori
privirea ii era vesela, alteori se intuneca adanc; uneori zambea, alteori
se intrista, ca si cum facea sfat cu sine insusi. L-am rugat staruitor,
sarutandu-i mana, sa-mi spuna ce se petrece.
- Uite, fiule, a zis el in sfarsit, parintele tau, pe care tu il iubesti
mult, in curand te va parasi trupeste.
Inima a inceput sa-mi bata tare.
- Nu, parintele meu, sa nu parasesti pe fiul tau, l-am rugat eu. Stii ca,
de cand te-am vazut prima data, nu te-am parasit niciodata, dorind ca impreuna
cu tine sa aflu si cu mila in ziua judecatii.
- Nu te teme, fiule, m-a incurajat el. Daca aflu trecere inaintea lui Hristos,
sa stii ca degraba ca voi aduce si pe tine unde ma gasesc eu. Dar daca
nu aflu indrazneala... Straduieste-te atunci, fiul meu, din toate puterile,
ca sa izbavesti din foc pe parintele tau, astfel ca si tu sa vastigi mantuirea.
- Parinte, spune-mi te rog, cum ai inteles ca ti se apropie sfarsitul?
- Nu-ti voi ascunde, iubitul meu fiu. Acum cateva zile, dupa ce mi-am terminat
rugaciunea de la ceasul sase, eram putin obosit si m-am intins, ca sa ma
odihnesc cateva clipe. Deodata am fost cuprins de o sfanta rapire. Ma vedeam
ca am intrat intr-un mare si sfant palat. Se vedeau tronuri de foc, care
revarsau scantei dumnezeiesti. Prin imprejur se vedeau steme imparatesti
si slava Domnului cu raze stralucitoare. Miresme felurite si minunate se
revarsau pretutindeni, veselind puterile ceresti. Mii de mii stateau inainte
si milioane de milioane ii slujeau.
"Mihaile, Mihaile, am auzit atunci un glas lin venind de la tron, arata
iubitului meu locul odihnei sale!"
Si indata un stalp de foc, mare si infricosat, m-a luat si m-a dus intr-un
loc, unde erau nenumarate palate minunate. Stalpul care ma conducea la
acestea era inalt, frumos si impodobit. Deodata s-a deschis o lumina negraita
si cu miresme imbatatoare m-a intampinat. O multime de tineri imbracati
in alb ne-au inconjurat, zicandu-mi sa vin cat mai repede.
- Stapane Mihaile,- ziceau catre conducatorul meu -, cand ne vei da pe
iubitul nostru Nifon?
- Voia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh este sa vi-l daruiasca dupa
trei zile!
Aceia, indata au inceput sa salte si sa se bucure in Duhul Sfant. Mai mult,
unii au inceput sa faca ceresti pregatiri.
- Negraita iubire de oameni a Aceluia te-a miluit, mi-a zis atunci conducatorul
meu. Aici ti s-a randuit odihna ta.
Nespus de mult m-a incantat bucuria acelui palat cand am intrat inauntru.
Dupa aceasta, urma un altul si un altul si, tot asa, nenumarate palate
frumoase, pe care le-am vazut si m-am minunat; tronuri luminoase care iti
rapeau mintea, gradini de flori, inflorite vesnic, amfore mari de aur pline
de parfumuri dumnezeiesti, coroane multicolore si stralucitoare. Dar ce
spun eu, fiule? Erau asa de mari si de multe acele frumuseti dumnezeiesti,
ca depaseste orice minte si orice inchipuire.
Dupa putin timp, Arhanghelul mi-a zis iarasi:
"Pe acestea ti le-a daruit Hristos, pentru ca L-ai iubit pe El si pe noi.
Iata si acum tron, vesminte ca lumina si "paturi fericite", pentru ca toata
viata ti-ai petrecut-o culcandu-te aspru, pe pamantul gol. Ochii tai vor
vedea semne si minuni necuprinse de minte de intelepti si filosofi. Vezi?
Salasuire de odihna si praznuiri nenumarate; toate ti le-a pregatit cu
insasi mana Sa Preabunul Dumnezeu".
Intr-adevar, m-am uitat cu atentie si am ramas uimit. Intr-o singura incapere
se putea afla toata fericirea. Din una parca te duceai in alta si iarasi
bucuria tuturor se concentra in fiecare. Pentru ca nu erau zidite din materiale,
din pietre si din lemn si alte materiale frumoase. Materialul lor era nor
dumnezeiesc si Duhul Sfant. Asa cum soarele, cand se pleaca spre apus isi
trimite razele sale luminoase ca niste raze de foc, asa erau si camarile
acelea, pline cu tot felul de roade duhovnicesti, pe care, vazandu-le nu
te mai saturai.
Si pe cand, fiule, fiind inca sub conducerea Arhanghelului, ma gandeam
la toate acestea, m-am trezit. Deci, fara amanare, in trei zile merg la
Hristos. Si apoi, dupa putin, voi veni eu insumi sa te iau si pe tine,
ca sa fim impreuna. Nu plange ca ne vom desparti; mai degraba, bucura-te
si te veseleste!
Acestea mi-a grait si a tacut.
In scurt, vestea s-a raspandit in toata eparhia lui. Tanguire si plangere
nemangaiata se auzea peste tot. Dar Cuviosul ii mangaia pe toti cu povatuirile
sale. Ba ii indemna sa se bucure si sa se veseleasca, deoarece, zicea:
"cu cat ma voi gasi mai aproape de Dumnezeu, Il voi ruga mai cu caldura
pentru mantuirea voastra, daca, desigur, veti umbla in dreapta credinta
in care v-am invatat".
Prin dumnezeiasca descoperire a fost instiintat si marele Atanasie, despre
sfarsitul Cuviosului si a venit la el cu multi frati. Fericitul Alexandru
adormise deja intru Domnul si Atanasie ii urmase la tron.
Cum au ajuns, s-au imbratisat cu sarutare sfanta si Cuviosul a zis catre
arhiepiscop:
- De ce, Parinte, ati facut atata osteneala pentru mine?
- Am venit, Preasfintite, ca sa va urez drum bun. Maine veti calatori spre
Ierusalimul cel de sus! Va rog dar, cu caldura, sa ma pomeniti si pe mine
in ceasul cand va veti inchina lui Dumnezeu si Tatal si arhanghelilor Lui.
- Si tu, fiul meu, l-a rugat Cuviosul, cand vei savarsi Sfanta Liturghie,
sa nu uiti sa pomenesti la Sfintele Taine si numele pacatosului si nemernicului
Nifon si sa faci proscomidie totdeauna si pentru mine catre Dumnezeu, deoarece
este mare binefacere pentru cel mort sa fie pomenit la Sfantul jertfelnic.
Cine, deci, va face acestea dupa moartea mea, cu credinta adevarata pentru
iertarea pacatelor mele, cand ii va sosi sfarsitul il va cerceta ajutorul
lui Dumnezeu. Tatal, Fiul si Duhul Sfant ii va ierta multimea greselilor
lui si il va chema intru imparatia cerurilor. Pentru ca nu-l voi uita intru
odihna mea pana ce nu-l voi aduce langa mine; adica, unde sunt eu, sa fie
si acela.
Dupa aceste cuvinte a tacut. In noaptea aceea a inceput sa se roage indelung.
ADU-TI AMINTE DOAMNE...
Stapane Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pleaca urechea Ta si ma
auzi pe mine robul Tau, care necontenit iubesc numele Tau! Primeste-ma
pe mine, care vorbesc stapanirii, puterii si tariei Tale! Iti cer, Te rog
si implor bunatatea Ta! Vino, Iisuse, Lumina cea din Lumina, acum la apusul
vietii mele! Coboara, Sfinte, ca sa iei sufletul meu! Miluieste-ma, Iubitorule
de bine si vino la mine, in lumina, frumusete si bucurie! Tu esti Cel ce
mi-ai fagaduit: "Voi veni Eu Insumi ca sa primesc duhul tau in pace". Sa
nu impiedice dar, pacatele mele, fagaduinta Ta cea adevarata! Sa nu-Ti
intorci de la mine fata Ta! Adu-Ti aminte ca Tu m-ai scos din puterea balaurului!
Eram pierdut in nesatiosul lui pantece si Tu mi-ai daruit viata; inviindu-ma,
m-ai luminat; luminandu-ma, m-ai sfintit; sfintindu-ma, m-ai stralucit
si stralucindu-ma, m-ai indumnezeit.
Adu-Ti aminte, Doamne, ca in toate zilele vietii mele n-am incetat rugandu-Te
sa nu Te intorci de catre mine, ci sa vii in calea robului Tau!
Adu-Ti aminte, Doamne, ca nici pe tata, nici pe mama n-am iubit mai mult
decat pe Tine!
Adu-Ti aminte, Doamne, ca pentru numele Tau "m-am smerit foarte"; ci, sa
nu ma rusinezi, pentru ca de multe ori mi-ai zis: "Nu ma uit la veghea
ta si la setea ta, ci te iubesc pentru adanca ta smerenie". Oare am facut
eu insumi ceva bun? Pe toate acestea harul Tau le-a lucrat!
Adu-Ti aminte, Doamne, si de cei ce ma pomenesc pe mine, robul Tau, si
trimite pe Duhul Sfant in inimile lor! Da-le lor indreptare, virtute si
nepomenire de rau, zdrobeste sub picioarele lor pe vicleanul balaur!
In mainile Tale incredintez aceasta turma pe care mi-a incredintat-o dreapta
Ta! Pazeste pe cel ce crede in numele Tau! Pazeste-l, Preainalte, cu atotputernica
mana Ta; pazeste-l nevatamat pana la sfarsitul lumii!
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, iarasi Te rog, adu-Ti aminte, Doamne, de
cei ce calatoresc pe uscat si pe mare, de bolnavi, de cei osteniti si de
cei robiti; ajuta-i si-I mantuieste pe ei!
Adu-Ti aminte, Doamne, de vaduve si de orfani, de straini, de prozeliti,
de cei instrainati, de saraci, de cei flamanzi si insetati, pentru dumnezeiasca
si bogata mila Ta!
Adu-Ti aminte, Doamne, de cei intemnitati, de cei legati, de cei ce se
afla in nevoi, de cei ce suspina si se tanguiesc, de cei ce flamazesc!
Sa-i inconjure mila Ta cea mare, Preamilostive.
Adu-Ti aminte, Doamne, de cei bolnavi sufleteste si de cei raniti de vicleana
sageata a pacatului!
Adu-Ti aminte, Doamne, de cei instrainati si incercati si de toti cei ce
se chinuiesc de amare dureri! Picura in inima lor bucuria Duhului Tau cel
Sfant, ca sa slaveasca bunatatea Ta!
Stiu ca faci acestea Doamne, mai ales cu cei ce rabda fara murmur osteneala
si durerea, sila, nevoia, supararea, fie ca s-au produs cu voia lor, fie
ca fara de voie se afla in ele.
Adu-Ti aminte, Doamne, de episcopi, de preoti, de diaconi si indeobste,
de toti clericii! Cu rugaciunile lor, Iubitorule de oameni, iarta si multimea
greselilor mele.
Adu-Ti aminte, Doamne, de cei ce se nevoiesc in pustii, in munti, in pesteri
si in gaurile pamantului si indeobste de toti cuviosii monahi, care poarta
sfanta schima. Cu rugaciunile lor, vino la plecarea robului Tau!
Adu-Ti aminte, Doamne, de imparatii si de domnitorii crestini! Odihneste
si pe toti care au plecat din aceasta viata cu credinta si nadejde in Tine!
Usureaza si povara nefericitilor necrestini!
Primeste, Stapane, rugaciunea robului Tau la jertfelnicul cel intelegator
si mai presus de ceruri al Ierusalimului celui de sus!
Tu, Cuvantule al lui Dumnezeu, Care esti cu totul in Tatal, Tu, Care tii
toate si prin Care toata faptura din nimic a venit la fiinta; Tu, Care
te-ai nascut mai inainte de toti vecii, Care ai in Tine intreg pe Tatal
si peste Care Duhul Sfant Care din Tatal purcede, se odihneste;
Tu, Care ai facut cetele ingerilor, firea apelor, lumina si intunericul,
soarele, luna si stelele cerului, cele mai presus de ceruri, cele de pe
pamant si cele de sub pamant; Tu Care pe toate le tii in palma Ta. Ci cine,
Doamne, nu tremura inaintea Ta, afara numai daca este cu totul robit de
patimi, ca mine, groapa mirosului greu. Tu, Care ai creat duhurile din
nimic si tot asa si materia, "Care cate ai voit ai facut in cer si pe pamant,
in mari si in toate adancurile", Tu, Atottiitorule, primeste rugaciunea
mea ca sa ma odihnesc si sa adorm in pace, ca Tu, Doamne, "Intru nadejde
m-ai asezat".
VIZITATORII CERESTI
Cu acestea si cu mult mai multe cuvinte, s-a rugat continuu. Peste putin
a tacut. Atunci, ingerul Domnului i-a zis:
- Bucura-te, bucura-te, Cel ce ti-a fagaduit este nemincinos; va veni deci
la tine. Iar Sfantul s-a bucurat nespus, auzind aceste velesitoare cuvinte.
Intr-o intristare linistitoare a sunat clopotul. Toti au mers la biserica.
Sfantul ardea de febra. Deodata mi-a zis:
- Intinde pe pamant rogojina, fiule. I-am implinit dorinta si apoi l-am
intins pe ea, in timp ce el soptea ceva.
Indata ce s-a luminat de ziua, s-au adunat toti clericii in frunte cu Atanasie,
precum si mult popor din oras. Erau adanc intristati pentru starea Cuviosului.
Febra il doborase.
- Oare, Parinte, boala foloseste la ceva pe om? a intrebat patriarhul.
- Da, Stapane. Asa cum aurul topindu-se, leapada rugina, asa si omul se
curata de pacatele sale, daca, imbolnavindu-se, multumeste lui Dumnezeu.
Zicand acest cuvant, a lacrimat si a zambit. Deodata, fata lui s-a luminat
ca soarele, incat s-au spaimantat toti, iar el a soptit:
- Bine ati venit, luminatorii lumii, purtatorilor de Dumnezeu Apostoli!
Din nou i-a stralucit fata.
- Bucurati-va, mucenici ai Domnului, care ati binevoit a veni la un batran
pacatos!
Atunci chipul lui a stralucit mai tare, incat toti s-au infricosat, iar
el vorbea singur:
- Va multumesc cinstitilor prooroci ca ati venit la un ticalos, care a
putrezit in pacate!
In acea clipa si Atanasie cel mare, transfigurat, a vazut pe sfintii care
sarutau pe Cuvios unul cate unul.
Apoi, dupa cateva clipe, a fulgerat mult mai puternic fata Cuviosului Nifon
si il auzeau soptind cu zambet pe buze:
- Bucurati-va in Domnul, ierarhii lui Hristos, cuviosilor si freptilor!
A tacut. Apoi indata, plin de o negraita bucurie, a zis cu putere:
- Bucura-te cea plina de dar, luminatoarea si sprijinitoarea mea! Bucura-te,
Nascatoare de Dumnezeu! De-a pururi pomenesc binefacerile tale!
S-a linistit iarasi putin, si apoi a zis.
- Dumnezeiestii mei ocrotitori, va binecuvanteaza sufletul smeritului si
pacatosului Nifon! Si a incetat a mai vorbit.
N-a trecut mult timp si o negraita mireasma s-a revarsat peste tot. Si
deodata, fata lui a stralucit foarte tare, ca un fulger infricosat. De
frica, toti au iesit afara. Ii cuprinsese spaima de acea dumnezeiasca stralucire.
Impreuna cu mireasma, s-a auzit un glas preafrumos si plin de duh:
- Vino la Mine, suflete care ai purtat smerenia Mea! Eu sunt Hristosul
tau, Care cu atata dor Il chemai: "O, Hristosul meu! O, Hristosul meu!"
Vino, deci la Mine!
La auzirea stapanescului glas, toti s-au cutremurat de frica. Iar Cuviosul
si-a intins mainile rostind aceste mari cuvinte:
- In mainile Tale, Stapane, imi dau duhul meu! Tu esti Hristosul meu, Fiul
lui Dumnezeu Celui viu!... Si indata si-a dat duhul.
O, ce s-a intamplat atunci! Au inceput toti sa se tanguiasca cu amar de
pierderea invatatorului si sa planga. Patriarhul, insa, i-a rugat, ca mai
degraba, sa multumeasca si sa slaveasca pe Dumnezeu, Care i-a invrednicit
sa aiba in orasul lor un asa de mare ales si sfant vas al sau.
Dupa ce a trecut tanguirea de la inceput, poporul, din evlavie, voia sa
ia haina pe care o purtase Cuviosul. Insa marele Atanasie nu i-a lasat.
Si dupa ce au facut slujba inmormantarii, l-au ingropat precum ii rugase,
in marea biserica a Sfintilor Apostoli.
De atunci, aici se fac multe vindecari de boli cu harul lui Dumnezeu si
cu rugaciunile Cuviosului. Nenumarate boli incurabile a vindecat Hristos,
slavind pe robul sau, Nifon. Nu le-am scris pe toate, caci ar fi trebuit
o carte uriasa. De altfel si povestirea sfanta si de suflet folositoare
de pana acum a fost ca o mare intinsa pe care cu anevoie am plutit, din
pricina neputintei. Insa, toate cate ar fi de folos cititorilor crestini,
am socotit ca nu e bine sa le dau uitarii. Astfel, cu rugaciunea si povatuirea
Cuviosului, am trecut marea cea mare, eu nemernicul Petru, monah si preot.
Dar am suferit mult de la diavoli. De multe ori au navalit asupra-mi cu
salbaticie si silnicie, pentru ca necontenit urasc pe robii lui Dumnezeu.
Au ajuns pana sa spuna fatis, cand am terminat aceasta viata a Cuviosului:
- Ah, ce cui ne-a infipt in inima, ucenicul acelui incapatanat! Nu ne-a
costat asa de mult relele pe care nu le-a facut acela cand traia, pe cat
alcatuirea vietii lui. Fie! Ne va nimici cu totul! Sa ne aruncam dar, asupra
vicleanului sau ucenic si sa stergem de pe pamant pomenirea lui!
Dar abia au luat aceasta hotarare si diavolul, care era gata sa ma omoare,
a strigat plangere cu durere:
- Ah, de trei ori ticalosul Nifon, a venit si aici, sa ma ciomageasca cu
rugaciunea lui!
Dar si ceilalti, cum au auzit acestea, s-au facut nevazuti.
Adormirea Cuviosului Nifon a fost la 23 decembrie. Dumnezeu sa daruiasca
mila Sa celui ce citeste sau transcrie aceasta carte si sa-i ierte pacatele
in ziua Judecatii, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus
Hristos, prin Care si cu Care, se cuvine slava Tatalui, impreuna si Sfantului
si de viata Facatorului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.
A m i n!
