ALE CUVIOSULUI PÃRINTELUI NOSTRU DOROTEI

Multe feluri de învãþãturi cãtre ucenicii sãi, când s-a osebit de mânãstirea sa, dupã sãvârºirea avvei Varsanufie

CUVÂNTUL 2

PENTRU SMERENIE

Un bãtrân a zis cã mai mult decât orice avem trebuinþã de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Cãci smerenia strica toate meºteºugurile vrãjmaºului. Sã cercam ºi noi ºi sã vedem ce putere are cuvântul bãtrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sã avem smerenie ºi nu înfrânare, mai ales cã ºi apostolul zice: cel ce se sârguieºte spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sã nu avem frica de Dumnezeu, cãci zice Scriptura: Începutul înþelepciunii este frica Domnului; ºi în alta parte: Cu fricã de Dumnezeu ne îndepãrtam de la rãutate. Pentru ce n-a zis, sã avem în primul rând milostenia, sau credinþa, cãci zice: cu milostenia ºi cu credinþa se curãþesc toate pãcatele. Iar apostolul zice: fãrã credinþã nu poate cineva sã placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinþã, frica lui Dumnezeu ºi înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lãsându-le pe acelea a zis sã avem smerenie înainte de orice? Bãtrânul vrea sã ne arate cã nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinþa, nici postul, nici alta fapta bunã nu se pot sãvârºi fãrã smerenie. De aceea zice sã avem înainte de orice smerenie, adicã gând ºi cuget smerit, sã fim gata la tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Fiindcã prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrãjmaºului.

Vedeþi, fraþilor, câtã putere are smerenia? Diavolul însã este ºi se numeºte împotrivitor. Este vrãjmaº pentru cã nu iubeºte pe om ºi binele; este împotrivnic pentru cã se împotriveºte la toatã fapta bunã. Vrea cineva sã se roage? El meºteºugeºte în tot chipul sa-l opreascã cu poftele cele rele, cu robirea mintii ºi cu trândãvia. Vrea sã facã milostenie cineva? El îl opreºte prin îndãrãtnicire ºi scumpete. Aºa se împotriveºte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeºte nu numai vrãjmaº ci ºi împotrivitor. Prin smerenie insa, se strica toate împotrivirile lui, cã mare lucru este smerenia! Toþi sfinþii pãrinþi prin smerenie s-au îndreptat ºi cu osteneala ei au sãvârºit calea mântuirii. Precum zice: “Vezi smerenia ºi osteneala mea ºi lasã toate pãcatele mele”. Numai smerenia poate singura sã povãþuiascã spre împãrãþia cerurilor; precum zicea avva Ioan: “numai smerenia nu are zãticnire ºi poticnire”.

Sa ne smerim dar, ºi noi puþin, ºi ne vom mântui. De nu putem sã ne ostenim ca niºte neputincioºi ce suntem, mãcar sã ne sârguim a ne smeri. ºi cred la mila lui Dumnezeu ca pentru oricât de mica fapta ce o vom sãvârºi cu smerenie, ne vom folosi ºi ne vom împãrtãºi de sãlãºuirea sfinþilor celor ce s-au ostenit, desãvârºit ºi mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Daca gãsim pricinã cã din slãbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricinã avem, fraþilor! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfânt bãtrân a lãudat mai mult pe un frate smerit decât pe alþii, zicând cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie. Smerenia este mare, cã singura se împotriveºte trufiei ºi pãzeºte pe om de dansa. Nimeni nu se mânie fãrã numai pentru avere, pentru bucate ºi pentru altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva sã se manie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia ºi puternica a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar daca vine acest dar, acoperã pe om ºi de celelalte doua patimi care sunt foarte grozave: cã ce este mai rãu decât a te mania ºi a face pe altul sã se manie, precum a zis sfântul acela. Cãci nicidecum nu se cuvine cãlugãrului a se mania, nici a face pe altul sã se manie. Adevãrul va spun cã cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu, puþin cate puþin îºi iese din minte ºi se îndrãceºte, tulburându-se ºi pre sine ºi pe alþii. De aceea zice cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie, ci mai vârtos pãzeºte pe suflet de toata patima ºi ispita.

Sfântul Antonie când a vãzut cursele diavolului întinse pe fata pãmântului ºi oftând a întrebat pe Dumnezeu: “Doamne, oare cine va putea scãpa de acestea”, a primit rãspuns cã numai smerenia; ba mai mult, nu numai cã scapã, ci nici nu este prinsa de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevãrat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieºte. Orice întristare I s-ar întâmpla smeritului, îndatã se defaimã ºi se osândeºte cã este vrednic de aceastã întristare: nu-i place niciodatã sã defaime pe altul; nu arunca niciodatã vina asupra altuia. Astfel petrecând fãrã tulburare ºi fãrã întristare cu toata odihna, niciodatã nu se mânie nici face pe altul sã se manie. Drept aceea, bine a zis sfântul cã mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

Încã sunt doua feluri de smerenie, precum sunt ºi doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteºte pe fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndatã ºi de nu se va nevoi sã se îndrepte, puþin cate puþin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind cã tot lucrul bun ce a sãvârºit singur el l-a lucrat, cu mintea ºi cu înþelepciunea lui ºi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am vãzut, fraþilor, pe cineva odatã intru aceasta ticãloasa stare, cãruia de-i zicea cineva din fraþi vreun cuvânt, îl scuipa si-i zicea: “Cine eºti tu? Nu cunosc decât pe Zosima ºi pe Macarie”. Apoi a început sa-i defaime ºi pe aceºtia ºi sã zicã: “nu ºtiu decât pe Vasile ºi Grigorie”; iar peste putina vreme ºi pe aceºtia a început a-i defaimã zicând: “nu ºtiu decât numai pe Petru ºi pe Pavel”. Acestuia I-am zis: “Frate, curând o sã te vad cã-i defaimi ºi pe aceºtia”. ºi credeþi-mã, peste putina vreme a început sã zicã: “si cine este Petru ºi Pavel? Nu sunt nici aceºtia nimic, afara de Sfânta Treime”, iar ,mai pe urma s-a mândrit ºi asupra lui Dumnezeu ºi aºa s-a îndrãcit. De aceea, suntem datori fraþilor sã ne nevoim din toata puterea noastrã, sã nu primim mândria cea dintâi. Sã ºtiþi ºi aceasta cã este o mândrie mireneasca ºi este o mândrie cãlugãreascã. Mândria mireneasca înseamnã a te mândri asupra fratelui tãu cã eºti mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, cã porþi haine mai bune ºi altele asemenea. Când vezi pe cineva fãlindu-se cu acestea, sau cã mânãstirea lor este mai mare ºi mai bogata, cã are fraþi mulþi, sã ºtii cã toþi aceºtia se afla în mândria cea lumeasca. Tot aºa ºi cei ce se trufesc cu cele fireºti, cã are glas frumos ºi cântã bine, cã este blând ºi slujeºte cu credinþa ºi fãrã vicleºug, cu toate cã acestea par mai vrednice de lauda decât cele dintâi, tot ale mândriei lumeºti sunt. Are mândrie cãlugãreasca cel ce se trufeºte cã privegheazã, cã posteºte, înºirând ºi alte fapte bune ce face. ºi de nu putem nicidecum sã nu ne mândrim sã ne mândrim cu cele cãlugãreºti, iar nu cu cele lumeºti. Iatã, v-am spus ce este mândria cea dintâi ºi ce este cea de a doua, care este mândria lumeasca ºi care cea cãlugãreasca. Deci sã venim acum ºi la cele doua smerenii.

Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tãu mai cu minte ºi la toate mai bun decât tine, ºi fãrã a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toþi. Aceasta este cea dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smereºti, socotindu-te mai mic decât altul, fãrã ca totuºi sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua ºi desãvârºita smerenie este când nu numai pe tine te socoteºti de nimic, ci ºi toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevãrata a sfinþilor, care se naºte în suflet din lucrarea poruncilor. Precum pomii încãrcaþi de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus ºi nu fac rod câtã vreme ramurile lor merg în sus, din care pricina adesea înadins se atârna pietre de ramuri, ca sã se plece în jos ºi atunci rodesc; aºa ºi sufletul, cat se smereºte, atât rodeºte ºi cu cat rodeºte cu atât se smereºte, cãci cu cat se apropiau sfinþii de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pãcãtoºi decât toþi oamenii. Sã va povestesc ce îmi adusei aminte. Odatã vorbeam de smerenie. Un oarecare din boierii gazieni, auzind cãci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socoteºte mai pãcãtos, se mira ºi zicea: “cum este cu putinþã aceasta?”, ºi neºtiind voia sã afle. Eu îi zisei: “boierule, cum eºti socotit în oraºul tãu?”. ºi mi-a zis: “mare ºi întâi stãtãtor al oraºului”. ºi întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum eºti socotit, îmi rãspunse: “mai jos mult, decât boierii acelui loc”. ºi iar am zis: “dar când mergi la Antiohia, cum ti se pare cã eºti?”. El îmi zise: “ca un im de rând”. Dar când mergi la Þarigrad ºi te apropii de împãratul, cum te socoti? ºi îmi rãspunse: “ca un sãrac”. Atunci îi zisei eu: “aºa este ºi la pãcãtoºi”. Avraam când a vãzut pe Domnul, s-a fãcut pãmânt ºi cenuºa; Isaiia zicea: “O, ticãlosul de mine, cat sunt de necurat!”. La fel ºi Daniil, când era în groapa cu lei ºi a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primeºte bucata aceasta ce ti-a trimis-o Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?”. Vedeþi ce smerenie avea inima acestui bãrbat? Era în groapa cu lei, care nicidecum nu-l vãtãmau, ºi învrednicindu-se de cercetare dumnezeiasca, nu s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricoºare s-a mirat, zicând: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu”. De asemenea ºi cei trei tineri, fiind în vãpaia cuptorului, care de ºapte ori fusese ars de tiranul ºi nicidecum vãtãmându-se, fiind acoperiþi ºi feriþi de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau cã pentru bunãtatea lor s-au învrednicit acelei cercetãri, ci cu totul smerindu-se, ziceau cã nu sunt vrednici sa-si deschidã gura mãcar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac sluga, ºi Israil sfântul se rugau sã nu fie pãrãsiþi pana la sfârºit. Vedeþi smerenia sfinþilor, cat de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare! Chiar ºi atunci când însuºi Dumnezeu îi alegea sa-i trimitã spre ajutorul oamenilor, ei se cucereau ºi se sfiiau. Aºa se ruga Moise: “Trimite Doamne pe altul, cã eu sunt gângav ºi peltic la limbã”, iar Ieremia zicea: “mai tânãr sunt eu”. în scurt, toþi sfinþii aveau aceastã smerenie în inima lor, din sãvârºirea poruncilor, cum am zis, ºi fugeau de proslãvire. în ce chip cineva fiind îmbrãcat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vre-un petic de hainã murdarã, fuge ca sã nu-si mânjeascã haina lui cea cinstitã, tot aºa ºi sfinþii fiind îmbrãcaþi cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca sã nu se apuce de ea. Iar cei ce iubesc slava deºartã se aseamãnã cu cei goi; cã precum aceia de gãsesc vreun petic, se nevoiesc sa-si acopere ruºinea cu el, asemenea ºi cei goi de faptele cele bune, cautã slava oamenilor cu care sã-si acopere goliciunea lor.

Cum este, sau cum se naºte în suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul ce se va învrednici de a o câºtiga o cunoaºte din fapte. Odatã, grãia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo ºi vrând sã afle adevãrul, îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numeºti pe tine pãcãtos? Nu ºtii cã ai fapte bune, nu vezi cã eºti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacã le faci pe acestea cum te socoþi pe tine pãcãtos?”. Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu ºtiu cum sã-þi spun, decât numai cã sunt aºa”. Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, aºa sunt!” Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca ºi filozofia, ºi ca meºteºugul doftoricesc, care daca le învaþã ºi le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât ºi la doftor?”. Aceasta însã, se face puþin cate puþin, din lucrare, dar cum se face aceasta ºi cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simþi cum se alcãtuieºte aceastã deprindere a meºteºugului. Aºa este ºi smerenia: din lucrarea poruncilor se naºte obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea ºi obiceiul acelei fapte bune. Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat ºi îmbrãþiºându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, aºa este precum ai zis”. ºi s-a liniºtit ºi filozoful primind cuvântul.

De asemenea ºi bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obiºnuinþa ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. De vreme ce însuºi pãrintele Agaton, fiind pe moarte ºi întrebat de fraþi: “Si þie iþi este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, ºtiu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? Cã alta e judecata lui Dumnezeu ºi alta a oamenilor!”. Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem ºi minte sã o pricepem, dar cum este ºi cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce pricinuieºte smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinþii, cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”. ºi a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare ºi dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeºti ce se fac cu mintea ºi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toþi, precum ºi rugãciunea cea neîncetatã”. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiascã ºi nepriceputã. Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupeºti duc sufletul la smerenie? Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai nevrednic decât toþi, am spus-o mai sus cã se împotriveºte mândriei ºi este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se semeþeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe cineva cel ce se socoteºte mai prejos decât toþi? Am arãtat de asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotriveºte mândriei celei de-a doua. Pentru cã cel cucernic ºi smerit, cunoscând cã nu este cu putinþa a face vre-o faptã bunã fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul ºi sa-i ajute a face binele. ºi orice lucru sãvârºeºte, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut ºi nu se mândreºte ci întotdeauna se roagã sã nu se lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputinþa lui. Astfel, necontenit cu cât de sileºte spre fapte bune, cu atât se smereºte ºi cu cât se smereºte cu atât sporeºte întru smerenia sa. În ce chip ºi ostenelile trupului pleacã sufletul spre smerenie ºi cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.

Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã ºi s-a supus patimilor ºi neînfrânãrii. Oarecum s-a smintit ºi s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice ºi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru aceºti oameni, pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimeºte ºi sufletul ºi se pleacã cu voinþa ticãlosul, la sãvârºirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã ºi ostenelile trupeºti aduc pe om la smerenie. Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos ºi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul ºi în alt fel al celui flãmând. ªi iarãºi, într-un fel este sufletul celui cãlare ºi în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce ºade în scaun, altfel al celui ce ºade jos pe pãmânt, altfel al celui dezbrãcat ºi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea , smerindu-si trupul, împreunã se smereºte ºi sufletul. Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afara patruzeci de nopþi ºi n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci foloseºte, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bãtrânul cã ºi ostenelile trupeºti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã ºi noua smerenie, cã din mari rãutãþi izbãveºte pe om si-l acoperã de multe ispite. Cãruia se cuvine slava ºi puterea în veci,

Amin!