Un bãtrân a zis cã mai mult decât orice avem trebuințã de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Cãci smerenia strică toate meșteșugurile vrãjmașului. Sã cercăm și noi și sã vedem ce putere are cuvântul bãtrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sã avem smerenie și nu înfrânare, mai ales cã și apostolul zice: cel ce se sârguiește spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sã nu avem frica de Dumnezeu, cãci zice Scriptura: Începutul înțelepciunii este frica Domnului; și în alta parte: Cu fricã de Dumnezeu ne îndepãrtăm de la rãutate. Pentru ce n-a zis, sã avem în primul rând milostenia, sau credința, cãci zice: cu milostenia și cu credința se curãțesc toate pãcatele. Iar apostolul zice: fãrã credințã nu poate cineva sã placa lui Dumnezeu. Dacă pentru milostenie, credințã, frica lui Dumnezeu și înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lãsându-le pe acelea a zis sã avem smerenie înainte de orice? Bãtrânul vrea sã ne arate cã nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credința, nici postul, nici altă faptă bunã nu se pot sãvârși fãrã smerenie. De aceea zice sã avem înainte de orice smerenie, adicã gând și cuget smerit, sã fim gata la tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Fiindcã prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrãjmașului.

   Vedeți, fraților, câtã putere are smerenia? Diavolul însã este și se numește împotrivitor. Este vrãjmaș pentru cã nu iubește pe om și binele; este împotrivnic pentru cã se împotrivește la toatã fapta bunã. Vrea cineva sã se roage? El meșteșugește în tot chipul sa-l opreascã cu poftele cele rele, cu robirea mintii și cu trândãvia. Vrea sã facã milostenie cineva? El îl oprește prin îndãrãtnicire și scumpete. Așa se împotrivește la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numește nu numai vrãjmaș ci și împotrivitor. Prin smerenie însă, se strică toate împotrivirile lui, cã mare lucru este smerenia! Toți sfinții pãrinți prin smerenie s-au îndreptat și cu osteneala ei au sãvârșit calea mântuirii. Precum zice: “Vezi smerenia și osteneala mea și lasã toate pãcatele mele”. Numai smerenia poate singură sã povãțuiascã spre împãrãția cerurilor; precum zicea avva Ioan: “numai smerenia nu are zãticnire și poticnire”.

   Să ne smerim dar, și noi puțin, și ne vom mântui. De nu putem sã ne ostenim ca niște neputincioși ce suntem, mãcar sã ne sârguim a ne smeri. și cred la mila lui Dumnezeu ca pentru oricât de mică faptă ce o vom sãvârși cu smerenie, ne vom folosi și ne vom împãrtãși de sãlãșuirea sfinților celor ce s-au ostenit, desãvârșit și mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Dacă gãsim pricinã cã din slãbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricinã avem, fraților! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfânt bãtrân a lãudat mai mult pe un frate smerit decât pe alții, zicând cã smerenia nu se mânie, nici face pe cineva sã se mânie. Smerenia este mare, cã singură se împotrivește trufiei și pãzește pe om de dânsa. Nimeni nu se mânie fãrã numai pentru avere, pentru bucate și pentru altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva sã se manie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia și puternică a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar dacă vine acest dar, acoperã pe om și de celelalte două patimi care sunt foarte grozave: cã ce este mai rãu decât a te mânia și a face pe altul sã se mânie, precum a zis sfântul acela. Cãci nicidecum nu se cuvine cãlugãrului a se mânia, nici a face pe altul sã se mânie. Adevãrul va spun cã cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu, puțin cate puțin își iese din minte și se îndrãcește, tulburându-se și pre sine și pe alții. De aceea zice cã smerenia nu se mânie, nici face pe cineva sã se mânie, ci mai vârtos pãzește pe suflet de toată patima și ispita.

   Sfântul Antonie când a vãzut cursele diavolului întinse pe fața pãmântului și oftând a întrebat pe Dumnezeu: “Doamne, oare cine va putea scãpa de acestea”, a primit rãspuns cã numai smerenia; ba mai mult, nu numai cã scapã, ci nici nu este prinsă de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevãrat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruiește. Orice întristare I s-ar întâmpla smeritului, îndatã se defaimã și se osândește cã este vrednic de aceastã întristare: nu-i place niciodatã sã defaime pe altul; nu aruncă niciodatã vina asupra altuia. Astfel petrecând fãrã tulburare și fãrã întristare cu toată odihna, niciodatã nu se mânie nici face pe altul sã se mânie. Drept aceea, bine a zis sfântul cã mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

   Încã sunt două feluri de smerenie, precum sunt și doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinstește pe fratele său și-i zice cuvinte urâte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndatã și de nu se va nevoi sã se îndrepte, puțin cate puțin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind cã tot lucrul bun ce a sãvârșit singur el l-a lucrat, cu mintea și cu înțelepciunea lui și nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am vãzut, fraților, pe cineva odatã întru această ticãloasă stare, cãruia de-i zicea cineva din frați vreun cuvânt, îl scuipa și-i zicea: “Cine ești tu? Nu cunosc decât pe Zosima și pe Macarie”. Apoi a început sa-i defaime și pe aceștia și sã zicã: “nu știu decât pe Vasile și Grigorie”; iar peste puțină vreme și pe aceștia a început a-i defăima zicând: “nu știu decât numai pe Petru și pe Pavel”. Acestuia I-am zis: “Frate, curând o sã te văd cã-i defaimi și pe aceștia”. și credeți-mã, peste puțină vreme a început sã zicã: “si cine este Petru și Pavel? Nu sunt nici aceștia nimic, afară de Sfânta Treime”, iar ,mai pe urmă s-a mândrit și asupra lui Dumnezeu și așa s-a îndrãcit. De aceea, suntem datori fraților sã ne nevoim din toată puterea noastrã, sã nu primim mândria cea dintâi. Sã știți și aceasta cã este o mândrie mirenească și este o mândrie cãlugãreascã. Mândria mirenească înseamnã a te mândri asupra fratelui tãu cã ești mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, cã porți haine mai bune și altele asemenea. Când vezi pe cineva fãlindu-se cu acestea, sau cã mânãstirea lor este mai mare și mai bogată, cã are frați mulți, sã știi cã toți aceștia se află în mândria cea lumeasca. Tot așa și cei ce se trufesc cu cele firești, cã are glas frumos și cântã bine, cã este blând și slujește cu credința și fãrã vicleșug, cu toate cã acestea par mai vrednice de laudă decât cele dintâi, tot ale mândriei lumești sunt. Are mândrie cãlugãreasca cel ce se trufește cã privegheazã, cã postește, înșirând și alte fapte bune ce face. și de nu putem nicidecum sã nu ne mândrim sã ne mândrim cu cele cãlugãrești, iar nu cu cele lumești. Iatã, v-am spus ce este mândria cea dintâi și ce este cea de a doua, care este mândria lumeasca și care cea cãlugãreasca. Deci sã venim acum și la cele doua smerenii.

   Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tãu mai cu minte și la toate mai bun decât tine, și fãrã a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toți. Aceasta este cea dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smerești, socotindu-te mai mic decât altul, fãrã ca totuși sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua și desãvârșita smerenie este când nu numai pe tine te socotești de nimic, ci și toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevãrată a sfinților, care se naște în suflet din lucrarea poruncilor. Precum pomii încãrcați de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus și nu fac rod câtã vreme ramurile lor merg în sus, din care pricină adesea înadins se atârnă pietre de ramuri, ca sã se plece în jos și atunci rodesc; așa și sufletul, cât se smerește, atât rodește și cu cat rodește cu atât se smerește, cãci cu cat se apropiau sfinții de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pãcãtoși decât toți oamenii. Sã vă povestesc ce îmi adusei aminte. Odatã vorbeam de smerenie. Un oarecare din boierii gazieni, auzind cãci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socotește mai pãcãtos, se mira și zicea: “cum este cu putințã aceasta?”, și neștiind voia sã afle. Eu îi zisei: “boierule, cum ești socotit în orașul tãu?”. și mi-a zis: “mare și întâi stãtãtor al orașului”. și întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum ești socotit, îmi rãspunse: “mai jos mult, decât boierii acelui loc”. și iar am zis: “dar când mergi la Antiohia, cum ti se pare cã ești?”. El îmi zise: “ca un om de rând”. Dar când mergi la țarigrad și te apropii de împãratul, cum te socoți? și îmi rãspunse: “ca un sãrac”. Atunci îi zisei eu: “așa este și la pãcãtoși”. Avraam când a vãzut pe Domnul, s-a fãcut pãmânt și cenușă; Isaiia zicea: “O, ticãlosul de mine, cât sunt de necurat!”. La fel și Daniil, când era în groapa cu lei și a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primește bucata aceasta ce ti-a trimis-o Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?”. Vedeți ce smerenie avea inima acestui bãrbat? Era în groapa cu lei, care nicidecum nu-l vãtãmau, și învrednicindu-se de cercetare dumnezeiască, nu s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricoșare s-a mirat, zicând: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu”. De asemenea și cei trei tineri, fiind în vãpaia cuptorului, care de șapte ori fusese ars de tiranul și nicidecum vãtãmându-se, fiind acoperiți și feriți de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau cã pentru bunãtatea lor s-au învrednicit acelei cercetãri, ci cu totul smerindu-se, ziceau cã nu sunt vrednici să-și deschidã gura mãcar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac sluga, și Israil sfântul se rugau sã nu fie pãrãsiți până la sfârșit. Vedeți smerenia sfinților, cât de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare! Chiar și atunci când însuși Dumnezeu îi alegea să-i trimitã spre ajutorul oamenilor, ei se cucereau și se sfiiau. Așa se ruga Moise: “Trimite Doamne pe altul, cã eu sunt gângav și peltic la limbã”, iar Ieremia zicea: “mai tânãr sunt eu”. în scurt, toți sfinții aveau aceastã smerenie în inima lor, din sãvârșirea poruncilor, cum am zis, și fugeau de proslãvire. în ce chip cineva fiind îmbrãcat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vreun petic de hainã murdarã, fuge ca sã nu-si mânjeascã haina lui cea cinstitã, tot așa și sfinții fiind îmbrãcați cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca sã nu se apuce de ea. Iar cei ce iubesc slava deșartã se aseamãnã cu cei goi; cã precum aceia de gãsesc vreun petic, se nevoiesc să-si acopere rușinea cu el, asemenea și cei goi de faptele cele bune, cautã slava oamenilor cu care sã-si acopere goliciunea lor.

   Cum este, sau cum se naște în suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul ce se va învrednici de a o câștiga o cunoaște din fapte. Odatã, grãia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo și vrând sã afle adevãrul, îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numești pe tine pãcãtos? Nu știi cã ai fapte bune, nu vezi cã ești sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacã le faci pe acestea cum te socoți pe tine pãcãtos?”. Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu știu cum sã-ți spun, decât numai cã sunt așa”. Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, așa sunt!” Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca și filozofia, și ca meșteșugul doftoricesc, care dacă le învațã și le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât și la doftor?”. Aceasta însã, se face puțin cate puțin, din lucrare, dar cum se face aceasta și cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simți cum se alcãtuiește aceastã deprindere a meșteșugului. Așa este și smerenia: din lucrarea poruncilor se naște obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea și obiceiul acelei fapte bune. Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat și îmbrãțișându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, așa este precum ai zis”. și s-a liniștit și filozoful primind cuvântul.

   De asemenea și bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obișnuința ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. De vreme ce însuși pãrintele Agaton, fiind pe moarte și întrebat de frați: “Si ție iți este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, știu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? Cã alta e judecata lui Dumnezeu și alta a oamenilor!”. Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem și minte sã o pricepem, dar cum este și cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce pricinuiește smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinții, cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”. și a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare și dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupești ce se fac cu mintea și cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toți, precum și rugãciunea cea neîncetatã”. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiascã și nepriceputã. Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupești duc sufletul la smerenie? Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai nevrednic decât toți, am spus-o mai sus cã se împotrivește mândriei și este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se semețeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe cineva cel ce se socotește mai prejos decât toți? Am arãtat de asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotrivește mândriei celei de-a doua. Pentru cã cel cucernic și smerit, cunoscând cã nu este cu putința a face vreo faptã bunã fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul și sa-i ajute a face binele. Și orice lucru sãvârșește, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut și nu se mândrește ci întotdeauna se roagã sã nu se lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputința lui. Astfel, necontenit cu cât de silește spre fapte bune, cu atât se smerește și cu cât se smerește cu atât sporește întru smerenia sa. În ce chip și ostenelile trupului pleacã sufletul spre smerenie și cum se face această lucrare, sã va spun acum.

   Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã și s-a supus patimilor și neînfrânãrii. Oarecum s-a smintit și s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice și Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru acești oameni, pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimește și sufletul și se pleacã cu voința ticãlosul, la sãvârșirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã și ostenelile trupești aduc pe om la smerenie. Cã intr-un fel se află sufletul celui sãnãtos și în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul și în alt fel al celui flãmând. Și iarãși, într-un fel este sufletul celui cãlare și în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce șade în scaun, altfel al celui ce șade jos pe pãmânt, altfel al celui dezbrãcat și altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea , smerindu-și trupul, împreunã se smerește și sufletul. Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afară patruzeci de nopți și n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci folosește, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bãtrânul cã și ostenelile trupești aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã și nouă smerenie, cã din mari rãutãți izbãvește pe om si-l acoperã de multe ispite. Cãruia se cuvine slava și puterea în veci,