Cuvantul 4

ALE CUVIOSULUI PÃRINTELUI NOSTRU DOROTEI

Multe feluri de învãþãturi cãtre ucenicii sãi, când s-a osebit de mânãstirea sa, dupã sãvârºirea avvei Varsanufie.

CUVÂNTUL 4

PENTRU FRICA DE DUMNEZEU

Sfântul Ioan, în epistolele sale soborniceºti zice cã desãvârºita dragoste leapãdã afarã frica. sã vedem ce vrea sã arate sfântul cu aceasta, despre ce dragoste e vorba ºi despre care frica. Proorocul David zice: Temeþi-vã de Domnul toþi sfinþii Lui, ºi multe alte asemenea aflãm în Scripturã. Deci, dacã se tem de Domnul ºi sfinþii Lui, care îl iubesc, cum zice cã dragostea cea deplinã leapãdã frica? Din acestea înþelegem cã sunt douã frici: una a acelora ce de curând au început a face voia lui Dumnezeu, pentru frica muncilor viitoare; iar cealaltã a sfinþilor, care dupã ce sãvârºesc toate poruncile ºi ajung la mãsura dragostei celei depline, se tem sã nu cadã din acea dragoste. De aceea, cei dintâi se numesc începãtori (arharii) cãci nu fac binele pentru Dumnezeu ci pentru frica muncilor, iar cei de-al doilea sunt desãvârºiþi cã pentru dragostea lui Dumnezeu fac bunãtãþile ºi iubind pe Domnul se silesc sã-i placã Lui. Aceºtia ºtiu ce este fapta cea bunã, au cunoscut cât este de bine a fi împreunã cu Domnul, aceºtia au ajuns la mãsura dragostei celei depline ce zice sfântul, dragoste care-i aduce la frica cea deplinã, pentru cã unii ca aceºtia se tem ºi fac voia lui Dumnezeu nu de teama pedepsei, ci pentru cã au gustat dulceaþa lui Dumnezeu ºi s-au alcãtuit din dragostea Lui; le este fricã sã nu cadã cumva dintr-însa ºi tare se tem sã nu o piardã. Aceastã fricã desãvârºitã ce se naºte din dragoste, scoate afarã frica cea dintâi. Pentru aceasta zice cã dragostea cea desãvârºitã scoate afarã frica. Însã nu este cu putinþã sã ajungã cineva la aceastã fricã desãvârºitã de nu va avea pe cea dintâi. Cã precum zice marele Vasile, în trei chipuri putem sã plãcem lui Dumnezeu: sau fãcând voia Lui de frica pedepsei ºi suntem în starea slugilor; sau sãvârºind bunãtatea pentru plata fãgãduinþelor ºi pentru folosul nostru ºi ne asemãnãm celor ce slujesc cu simbrie; sau ne sârguim sã facem binele pentru însãºi bunãtatea ºi dragostea lui Dumnezeu ºi atunci suntem în starea fiilor. Cã fiul, dacã ajunge la vârsta deplinã ºi la înþelegere, face voia pãrintelui sãu nu pentru cã se teme de bãtaie, nici pentru platã, ci mai vârtos iubindu-l face cu bucurie toatã voia pãrintelui sãu ºi se poartã cu toatã cinstea ºi cuviinþa faþã de el, fiind încredinþat cã toatã avuþia pãrinteasca este a lui. Aceasta se învredniceºte sã audã ºi de acum nu mai este slugã ci fiu ºi moºtean lui Dumnezeu prin Hristos. Nu se mai teme de Dumnezeu pentru munci, ci pentru dragoste, precum zicea marele Antonie: „Mie nu-mi mai este fricã de Dumnezeu, ci-L iubesc pe El”. ºi Domnul a zis lui Avraam când voia sã jertfeascã pe fiul sãu: Acum am cunoscut cã tu te temi de Dumnezeu, însemnând desãvârºita fricã ce se face din dragoste. Altfel, cum ar fi zis Dumnezeu lui Avraam: tocmai acum am cunoscut cã te temi, când Avraam nu scârbise pe Dumnezeu mai înainte, ci tot supus a fost ºi a urmat toate poruncile lui, lãsându-si toate ale sale ºi nemernicind în pãmânt strãin ºi intre oameni idolatri ºi cu totul necunoscatori ai numelui lui Dumnezeu? Însã dupã toate acestea, tocmai când a suferit acea înfricoºatã ispitã a jertfirii fiului sãu ºi a arãtat dragoste desãvârºitã cãtre Dumnezeu, hotãrând sã junghie pe unul nãscut, fiul sãu Isaac, atunci i-a zis Dumnezeu: acum am cunoscut cã te temi tu de Dumnezeu. Cu adevãrat, pentru aceastã desãvârºitã fricã a sfinþilor i-a zis pentru cã sfinþii nu de frica muncii sau pentru vreo platã fãceau voia lui Dumnezeu, ci numai pentru dragostea Lui, temându-se sã nu facã ceva împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceea zice, dragostea scoate afarã frica. Însã, precum am zis, nu poate câºtiga cineva frica cea dintâi, de nu va avea mai înainte frica desãvârºirii, dupã cuvântul: începutul înþelepciunii este frica de Dumnezeu. ºi iarãºi: începutul ºi sfârºitul este frica de Dumnezeu. Început fiind frica cea începãtoare, de la care se ajunge la frica cea desãvârºitã a sfinþilor. cât pentru noi, frica cea dintâi este cea care ne pãzeºte de toatã rãutatea, cãci zice: de frica Domnului se depãrteazã fiecare de rãutate. Cãci în ce chip sluga întâi de fricã începe a sluji, apoi deprinzându-se ºi mulþumind pe stãpân, îndrãzneºte a cere ºi platã, ºi aºa multã vreme sluga mulþumind pe stãpân cu slujba, iar stãpânul îndulcind pe slugã cu plata, se alcãtuieºte între dânºii o dragoste, încât stãpânul începe a socoti pe acea slugã bunã ca pe un fiu, iar sluga pe stãpânul sãu ca pe un pãrinte; aºa ºi noi, întâi începem a ne teme de Dumnezeu pentru muncile viitoare, apoi ne sârguim a-l sluji pentru platã, ºi ostenindu-ne cu ajutorul lui Dumnezeu vreme îndelungatã, ºi deprinzându-ne a face binele, ajungem a gusta dulceaþa dragostei Lui, de care apoi nimic nu ne mai poate desparþi, precum zice apostolul. Ajungem în starea fiului, iubind fapta bunã pentru însãºi bunãtatea ei ºi temându-ne sã nu o pierdem pentru cã o iubim. De aceea proorocul arãtându-ne deosebirea dintre aceste douã frici zice: veniþi fiilor, ascultaþi-mã pe mine ºi vã voi învãþa frica Domnului; cine este omul cel ce doreºte viata ºi care iubeºte sã vadã zile bune? Luaþi aminte, fraþilor la fiecare grai al proorocului, ca sã vedeþi câtã putere are. Întâi zice: veniþi cãtre mine, chemându-ne la faptele cele bune, apoi adaugã: fiilor. Sfinþii pe aceia numesc fii, care se întorc prin cuvânt de la faptele cele rele spre cele bune, precum zice ºi apostolul: fiii mei pentru care sufãr durerile naºterii pânã se va închipui Hristos întru voi. Dupã ce ne cheamã ºi ne îndeamnã spre aceastã schimbare, zice: frica Domnului vã voi învãþa pe voi. Vedeþi îndrãznirea sfântului? Noi când vrem sã grãim ceva despre vreun bine, totdeauna zicem: poftiþi sã vorbim puþintel ºi de frica lui Dumnezeu sau despre altã faptã bunã. Iar sfântul nu aºa, ci cu îndrãznire a zis: veniþi, fiilor sã vã învãþ frica lui Dumnezeu. ªi adaugã: cine este cel ce voieºte viata ºi sã vadã zile bune? Apoi, ca ºi cum ar rãspunde cineva cã el voieºte sã înveþe cum sã trãiascã ºi sã vadã zile bune, zice: opreºte-þi limba de la rãu ºi buzele tale sã nu grãiascã vicleºug, tãind îndatã lucrarea rãutãþii prin frica de Dumnezeu. A opri limba de la rãu înseamnã a nu mustra pe vecinul tãu, nici a-l sminti cu ceva, a-l pãgubi sau a-l osândi; iar a nu grai buzele tale minciuna însemneazã a nu meºteºugi, nici a vicleni în vreun fel sã înºeli pe fratele tãu. Apoi zice: fugi de rãu ºi fã bine. Întâi a grãit numai de câte un pãcat, adicã de clevetire, de minciunã, apoi a cuprins toate rãutãþile, într-un cuvânt zicând: fugi de la rãu, adicã depãrteazã-te de la tot lucrul aducãtor de pãcat. Dar nu s-a oprit aici, ci a adãugat: ºi fã bine. Pentru cã sunt unii care nu fac nici un rãu, dar de nu vor face nici un bine, nu-i destul; cã este cineva care nu nãpãstuieºte, dar nici milostenie nu face; unul nu pizmuieºte, dar nici nu iubeºte pe altul. Pentru aceea a zis proorocul: fugi de rãu ºi fã binele, arãtându-ne cele trei stãri de care am zis: întâi ne învaþã frica de Dumnezeu, apoi ne porunceºte sã ne depãrtam de rãu ºi mai pe urmã ne îndeamnã sã începem ºi bunãtatea. Cã de nu se va învrednici cineva a se opri de la rãu ºi sã fugã de el, atunci lucreazã binele fireºte, povãþuindu-se spre sãvârºirea faptei celei bune. Dupã ce a grãit acestea prea bine ºi dupã rânduialã zice: cautã pacea ºi o urmeazã pe ea; adicã nu numai sã o cauþi, ci ºi cu multã sârguinþã aleargã sã ajungi la ea. Fiþi cu luare aminte la acest cuvânt ºi vedeþi iscusinþa sfântului. Când se va învrednici cineva sã fugã de rãu ºi sã facã bine îndatã îi vine rãzboi de la vrãjmaºul. Deci se sileºte, se osteneºte, se strãduieºte nu numai de teama de a nu se întoarce iarãºi la rãutate, dar ca sã nu piardã plata ce nãdãjduieºte sã ia pentru binele fãcut. Astfel luptându-se ºi fãcând rãzboi cu vrãjmaºul, face binele cu mare trudã ºi zdruncinare. Iar când se va învrednici sã se umbreascã de ajutorul lui Dumnezeu ºi va începe a se deprinde întru obiºnuinþa binelui, atunci cunoaºte odihna, atunci se liniºteºte, atunci înþelege ce este scârba rãzboiului ºi bucuria pãcii. De aceea o iubeºte, se nevoieºte ºi aleargã dupã dânsa, ca sã o câºtige deplin. Oare cine este mai fericit decât sufletul care se va învrednici sã ajungã la aceastã mãsurã? Acela, precum am zis, ajunge în starea fiului, dupã cum zice adevãrul: Fericiþi fãcãtorii de pace, cã aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Acel suflet nu face binele pentru altceva, decât numai pentru însãºi desfãtarea de acest bine. Nimeni altul nu ºtie câtã bucurie are acel suflet, decât numai cel ce a gustat dulceaþa faptei bune. Atunci acela simte ºi frica desãvârºitã, precum am zis mai sus.

Iatã cã v-am arãtat ce este frica cea deplinã a sfinþilor ºi ce este cea începãtoare; din ce te izbãveºti ºi unde ajungi prin frica de Dumnezeu. Acum sã vedem din ce vine frica de Dumnezeu ºi din ce se depãrteazã.

Pãrinþii au zis cã frica de Dumnezeu se câºtigã din aducerea aminte de moarte ºi de muncile viitoare; din cercetarea în fiecare searã a felului cum ai petrecut ziua, ºi iarãºi dimineaþa a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndrãznire ºi din locuirea împreunã cu un om temãtor de Dumnezeu, precum se zice cã un frate a întrebat pe un bãtrân: Ce voi face pãrinte, ca sã mã tem de Dumnezeu? La care a rãspuns bãtrânul: mergi de locuieºte cu un om temãtor de Dumnezeu ºi acesta te va învãþa. Cele împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adicã: neaducerea aminte de moarte ºi munci, neluarea aminte de noi înºine, necercetarea felului cum petrecem ºi trãirea fãrã de grijã, locuirea cu oameni fãrã fricã de Dumnezeu ºi mai vârtos îndrãznirea, adicã neruºinarea de oameni, care este mai rea decât toate. Aceasta este adevãrata pierzare, cã nimic nu goneºte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruºinarea. De aceea, avva Agaton, când a fost întrebat pentru îndrãznire, adicã pentru neruºinare, a spus cã se aseamãnã cu o mare vãpaie de foc, care când se aprinde, fug toþi de dânsa, fiindcã arde ºi mistuie toate. Auziþi fraþilor, greutatea patimii, vedeþi urgia, vedeþi rãutatea ei! ªi fiind întrebat mai cu dinadinsul avva, de este cu adevãrat aºa de rea îndrãznirea, a rãspuns: nu este altã patimã mai rea decât neruºinarea, care este maicã a tuturor rãutãþilor. Foarte bine ºi cu înþelepciune a zis: pentru cã dacã izgoneºte din suflet frica de Dumnezeu care ne depãrteazã de la rãu, e limpede cã unde nu este frica de Dumnezeu, acolo sunt toate patimile. Dumnezeu sã ne izbãveascã de aceasta fiarã otrãvitoare!

Îndrãznirea este de multe feluri: prin pipãire, cu cuvântul, cu vederea. Din neruºinare ajungi la vorbã deºartã, la cuvinte urâte, la desfrânare, îndemnând ºi pe alþii la râs neruºinat. Îndrãznire este ºi de a te apropia de altul fãrã trebuinþã, a-l apuca ºi a întinde mâna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a rãpi cu sila ceva sau a te uita la altul cu neruºinare. Pe toate acestea le face îndrãznirea, care se sãlãºuieºte în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, ºi din ea puþin cate puþin, ajungi la defãimare. Pentru aceea, Dumnezeu, când a dat poruncile legii a zis: Faceþi cucernici pe fiii lui Israil! Pentru cã din neevlavie, din desfrânare ºi din neruºinare ajungi sã nu cinsteºti chiar pe Dumnezeu ºi sã defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rãu mai mare decât îndrãznirea, pentru cã ea pierde evlavia, goneºte frica de Dumnezeu ºi naºte hula. Având îndrãznire unul cãtre altul, ne desfrânam unul pe altul, nu ne bãgam în seama, ne grãim de rãu ºi ne ocãrâm ºi de vedem ceva spre care a cãuta nouã înºine nu ne este de folos, alergãm îndatã ºi bârfim, îl aruncãm ºi în inima altui frate, stricându-ne nu numai pe noi, ci ºi pe el smintindu-l, punând în sufletul lui otrava omorâtoare. Având el adesea mintea spre rugãciune sau spre alt lucru bun, mergem ºi-l tulburãm, ºi nu numai îl zãticnim de la acel bine, ci îl aducem ºi în ispitã. ªi nu este lucru mai greu decât acesta, adicã, nu numai pe sine a se strica, ci ºi pe fratele sãu.

Sã luam aminte, dar, fraþilor! sã fim cu evlavie, sã ne temem de stricãciunea noastrã ca ºi de a fraþilor noºtri; sã ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne sã nu cãutãm fãrã ruºine unul în obrazul altuia. Cã ºi acesta (precum au zis din sfinþii cei bãtrâni) este un chip al îndrãznirii. De se va întâmpla sã vezi pe fratele tãu pãcãtuind, nici sã nu-l treci cu vederea tãcând ºi lãsându-l sã se piardã, dar nici sã nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare ºi cu fricã de Dumnezeu sã o spui celui ce poate sã-l îndrepteze, sau însuºi cu dragoste ºi cu smerenie sã-i zici: iartã-mã frate, precum vãd nu umblãm cu bunã rânduialã ºi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui cãtre care ºtii, cã fratele are evlavie; bãtrânului sãu sau egumenului, ca dupã greºealã sã-l îndrepteze. Însã cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – sã faci aceasta – ºi nu cu ponosire, nu cu grãire de rãu, nu spre necinste, nu ca sã-l ruºinezi, nu ca sã-l osândeºti. Nu cumva cu pricinã de îndreptare sã ai în inimã vreuna din cele de mai sus; cã în adevãr îþi spun, chiar ºi duhovnicului tãu de vei spune o greºealã a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defãimare ºi înfruntare, mozavirie faci ºi este pãcat. Cerceteazã-þi, de aceea, bine inima. ºi de vezi într-însa vreo miºcare de patima, mai bine sã taci ºi sã nu zici nimic. Iar dacã nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei sã-i spui (te supãrã adicã cugetul înlãuntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tãu cât ºi greºeala fratelui zicând: ºtiinþa mea mãrturiseºte cã pentru îndreptarea fratelui vreau sã-þi spun, dar simt înlãuntru un gând amestecat, poate pentru cã am avut odatã mânie asupra lui, sau este de la vrãjmaºul sã mã opreascã, sã nu se facã îndreptare, nu ºtiu. Iar egumenul îi va spune cã este de trebuinþã sã-i spunã sau sã nu-i spunã. sã ºtii însa ºi aceasta. Se întâmplã uneori de greºeºte cineva, nu pentru folosul fratelui ºi nici pentru stricãciune sau vreo pizmã, ci numai din simplã vorbã. Iar fratele aflând cã a fost defãimat se scandalizeazã, din aceasta se face scârbã ºi se adaugã ºi altã stricãciune. Aºadar, la ce foloseºte bârfirea? Cãci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasã Dumnezeu sã se aþâþe tulburare sau smintealã, sau sã se pricinuiascã vreo stricãciune.

De aceea, sã ne sârguim fraþilor, a ne pãzi limba sã nu grãiascã ceva rãu despre fratele nostru, nici sã-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici sã nu fim lesne porniþi la orice; ba chiar ºi când se va întâmpla sã auzim pe cineva grãind de rãu pe fratele nostru, sã nu ne însoþim ºi noi la cuvântul lui, nici sã nu ne unim la grãirea de rãu, ºi nici sã nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmãri ale celor ce vor sã se mântuiascã, nici ale celor ce se sârguiesc sã-ºi câºtige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos sã ne întâmpinãm unii pe alþii cu evlavie ºi smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru închinãciune cât ºi pentru smerenie. Cã ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu sã ne smerim, ci ºi faþã de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supuºi voii noastre.

Fraþilor! De va face cineva vreun bine ºi va vedea cã fratele sãu râvneºte fie sã-l facã ºi el, fie sã se fãleascã cã l-a fãcut, sã nu se îndãrãtniceascã, ci sã lase pe fratele sãu sã-ºi facã voia sa, ºi mai mult folos va avea cu aceasta, decât dacã el însuºi ar face acel bine. Nu ºtiu ca eu în viatã sã fi fãcut vreodatã alt bine decât numai cã am pãzit aceasta: totdeauna, în toatã viata, ºi la orice, am dat întâietate fratelui meu, nesocotindu-mã pe mine mai vrednic sau mai de cinste decât el, ci pururea punându-l pe el înaintea mea. În vremea când eram încã la mânãstirea avvei Seridon, s-a îmbolnãvit sluga bãtrânului avva, Ioan, care era cu avva Varsanufie ºi mi-a poruncit egumenul sã slujesc eu bãtrânului. Cu atâta bucurie am primit porunca, încât sã mã credeþi fraþilor, cã apropiindu-mã de locuinþa bãtrânului, mã închinam la uºa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci ºi cu mare osârdie slujeam; cã cine n-ar fi dorit sã slujeascã unui astfel de bãtrân, care avea ºi viatã sfântã ºi cuvânt minunat! ªi în toate zilele, când îi fãceam metanie ca sã iau blagoslovenie sã mã duc, îmi zicea câteva ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a grãi. ªi zicea aºa: îþi spun odatã frate (cã aºa obiºnuia sã grãiascã la tot cuvântul: îþi spun odatã frate): Dumnezeu sã pãzeascã dragostea! Cã pãzindu-se cineva sã nu sminteascã cu nimic pe fratele sãu, câºtigã smerenia. În alt rând îmi zicea: odatã îþi spun frate! Dumnezeu sã pãzeascã dragostea! Pãrinþii au zis cã nu putem niciodatã sã punem voia noastrã înaintea fratelui nostru. Alteori iar zicea: Zicu-þi odatã frate! Dumnezeu sã pãzeascã dragostea! Fugi de cele omeneºti ºi te mântuieºte. Unul altuia purtaþi greutãþile ºi aºa împliniþi legea lui Hristos. Aºa, întotdeauna, bãtrânul îmi dãdea câte o porunca din cele patru, când ieºeam de la dansul, ca o merinde, pe care cu multã luare aminte o pãzeam. ªi cu toate cã eram legat cu atâta dragoste de acel bãtrân sfânt ºi mult mai bucuros de acea slujbã, dar când simþeam cã vreunul din fraþi râvneºte ca el sã-l slujeascã, mergeam la egumenul ºi mã rugam zicându-i: cutãrui frate se cuvine de vei porunci, pãrinte sã slujeascã bãtrânului. Deºi nu mã slobozea egumenul ºi nici bãtrânul, totuºi mã nevoiam pe cât îmi era cu putinþã sã fac voia fratelui meu ºi în cei nouã ani cât am stat acolo, nu ºtiu sã fi grãit cuiva de scârbã sau de mâhnire. Sã mã credeþi ºi aceasta. Odatã a venit dupã mine un frate, înjurându-mã, de la spital pânã la bisericã ºi nicidecum nu i-am rãspuns cuvânt. Ba ºi când a aflat egumenul (nu ºtiu cine îi va fi spus) ºi a voit sã-l canoniseascã, am alergat ºi am cãzut la picioarele lui, rugându-l, zicând: nu-l mâhni pentru Domnul, eu am greºit, nu-i vinovat fratele. Un altul, iarãºi, fie din îndemnul vrãjmaºului, fie din prostime (Dumnezeu ºtie), vreme de un an de zile, în toate nopþile îºi fãcea udul la cãpãtâiul meu, încât ajunsese umezeala pânã la aºternut, iar alþi fraþi veneau în toate zilele de-ºi scuturau rogojinele de ploºniþi înaintea chiliei mele. ªi atât de multe intrau în chilia mea, cã nici vremea nu-mi ajungea sã le omor de mulþime, iar când mergeam sã mã culc, toate se adunau pe mine. De ostenealã multã, adormeam ºi nu le simþeam, numai când mã sculam gãseam tot trupul vãrgat de mâncãrimea lor. Insã niciodatã nu am zis cuiva pentru aceasta: frate, pentru ce faci aºa? Nici nu ºtiu sã fi grãit vreodinioarã cuvânt ca sã smintesc sau sã întristez pe cineva dintre fraþi.

De aceea, învãþaþi-vã ºi voi iubiþilor, sã purtaþi greutatea unul altuia, învãþaþi-vã sã va ruºinaþi unul de altul. Iar dacã cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care sã nu-i placã sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, sã nu se mânie îndatã, nici sã se tulbure sau sã se scârbeascã, ca sã nu-ºi piardã osteneala ºi folosul, avându-ºi inima tulburatã ºi neînstare a suferi puþinã ispitã. Unul ca acela se aseamãnã pepenului galben care, fiind atins de câte un mic ghimpe, îndatã face ranã mare ºi putrezeºte. Ci mai vârtos sã aveþi inimã treazã, inimã viteazã, cuget întãrit spre rãbdare, ca sã puteþi birui cele ce vi se pot întâmpla ºi peste toate sã vã iubiþi unul pe altul. De va avea cineva ascultarea sa sau se va trimite în ajutorul altui frate, al grãdinarului, chelarului sau bucãtarului sau oricãrui frate, sã se nevoiascã a sãvârºi porunca, pãzindu-ºi nesmintitã aºezarea sa; nici spre mânie pornindu-se, nici spre poftã alunecând, nici altã voie a sa urmând; sã nu cugete în inima lui cu îndreptare de prigonire nici cârtire împotriva poruncii stareþului, ci ori micã ori mare, ascultarea ce i se va da sã nu o defaime, nici sã nu se leneveascã a o împlini, cã neascultare face ºi nu este bunã nebãgarea de seamã, dar nici vremea pravilii sale sã nu se ºtirbeascã; cã nu voim ca cineva, lãsându-ºi pravila sã facã rucodelie. La orice slujbã vã aflaþi, oricât de mare folos ar avea, nu voim nicidecum sã faceþi ceva cu gâlceavã sau cu tulburare. Sã ºtiþi cã tot lucrul ce-l faceþi, fie mare ori mic, face abia a opta parte din paza nesmintelii voastre. Iar de se va întâmpla cã pentru aceasta sã rãmânã ascultarea jos, fiindcã mai mare poruncã sãvârºiþi pãzindu-vã de netulburare, acea jumãtate din patru (acea optime adicã) care numai s-a început cu pace, se socoteºte drept opt (adicã un întreg de opt ori mai mult), pentru cã v-aþi oprit tot cu pace, aºa de mare preþ are netulburarea. Deci când lucraþi, de voiþi a sfârºi lucrul deplin, sã vã nevoiþi a urma ºi porunca pazei voastre, împlinind ºi ascultarea, care este, precum am zis, a opta parte. Iar de cunoaºteþi cã negreºit se întâmplã smintealã din aceastã slujbã ºi pricepeþi cã sau voi înºivã va stricaþi, sau pe altul puteþi sminti cu prigonirea acelei ascultãri, mai bine sã lipseascã. Cã nu e bine a pierde cineva jumãtatea parþii a patra ca sã câºtige pe cea de-a opta. (Poate aºa: e mai bine a pierde cineva jumãtatea parþii a patra – optimea adicã – ca sã câºtige pe cea de opt ori mai mare). Iar de va face cineva aceasta, unul ca acela nu face slujba sã dupã Dumnezeu, ci sau din trufie, sau pentru plãcerea oamenilor; se stricã ºi pe sine ºi sminteºte ºi pe fratele sãu. Poate sã-l laude oamenii zicând cã nimeni n-a putut sa-l clinteascã din treaba sa, dar adevãr zic vouã, unul ca acesta mai mult se pãgubeºte, decât se foloseºte. Vai de acest fel de vitejie! Aceasta, fraþilor nu este biruinþã, ci pagubã; cã e mare pierzare a prigoni ºi sminti pe fratele sãu numai ca sã isprãveascã lucrul slujbei sale; aceasta pãgubeºte ºi al optulea ºi nu se foloseºte nici de jumãtatea a patra. A rãmâne neisprãvitã treaba e o mica paguba, dar a-l sâcâi ºi a-l mâhni pe fratele tãu, mãcar pentru orice pricina ar fi, ori pentru slujbã, ori pentru hranã, mare pagubã faci, cãci ieºi din porunca lui Dumnezeu, aceasta va sã zicã al optulea ºi jumãtate a parþii din patru. De aceea, iatã vã spun, chiar eu de voi trimite pe cineva la vreo slujbã ºi va vedea cã se face tulburare sau cã se pricinuieºte vreo smintealã, mai bine sã lase ascultarea ºi sã se lipseascã de slujbã, decât sã se pricinuiascã vãtãmare, fie luiºi sau fratelui sãu. Altfel, precum am zis, mult vã pãgubiþi, aceasta e adevãrata pierzare.

Vi le spun acestea nu ca sã gãsiþi pricinã de sfialã ºi lenevire, sã pãrãsiþi ascultarea ºi sã lãsaþi lucrurile sã se strice, cãlcându-vã însãºi conºtiinþa voastrã, numai pentru ca sã fiþi fãrã de grijã; nici iarãºi vi le grãiesc pentru ca sã cãdeþi în osânda neascultãrii ºi sã începeþi a zice fiecare din voi: eu nu pot face aceasta, cã mã smintesc. Cãci cu acest cuvânt de pricinã, nu veþi face nici o ascultare, nici nu veþi putea împlini vreo poruncã a lui Dumnezeu; ci mai vârtos sã va sârguiþi ºi sã depuneþi toatã silinþa ca sã faceþi orice ascultare, îngrãdindu-vã între voi cu dragoste, plecându-vã unul altuia, cinstind ºi smerindu-vã unul altuia, cã nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele sãu mâhnit, sau însuºi se va simþi tulburat, atunci sã rãmânã jos acea slujbã care aduce poticnire. De asemenea, vã zic sã va smeriþi unul altuia, nelãsând sã ajungã lucrul la mai mare vãtãmare, cã mai bine este, precum am zis de mai multe ori, sã nu se facã slujba precum voiþi, ci dupã întâmplarea trebuinþei, decât sã vã tulburaþi pe voi ºi pe fratele vostru, unul pe altul sã vã smintiþi ºi sã vã pãgubiþi mult pentru puþin, din neînþelegere de cuvinte. Cãci, cu gâlcevirea se pãgubeºte omul dintr-amândouã pãrþile ºi nimic nu câºtigã. Toate lucrurile sã le facem ca sã ne folosim. Dar ce folos putem câºtiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotrivã ne vom ºi tulbura ºi sminti unul pe altul? Nu ºtiþi ce zic bãtrânii cã de la vecin este ºi viata ºi moartea?

Acestea se cuvine, fraþilor sã le socotiþi pururi între voi ºi sã vã aduceþi aminte de cuvintele sfinþilor bãtrâni. Sã vã nevoiþi cu dragoste ºi cu fricã de Dumnezeu, ca sã urmaþi folosul ºi al vostru ºi al fraþilor voºtri. Astfel vã veþi putea folosi de toate câte vi se vor întâmpla ºi veþi spori cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, care sã vã dãruiascã frica Lui, cãci zice: de Dumnezeu sã-þi fie fricã ºi poruncile Lui sã le pãzeºti, pe care, amândouã, tot omul dator este sã le facã; cãrui Dumnezeu milostiv se cuvine toatã slava ºi închinãciunea în veci.

Amin!