Cuvine-se cu adevarat sa te fericim, Nascatoare de Dumnezeu,
cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai marita fara de asemanare decât serafimii,
care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai nascut,
pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim!







Va invitam sa ascultati conferinta Parintelui Galeriu Creatia in viziunea pascala.aac (format aacPlus - 59,6MB - 173 minute, necesita ultima versiune de winamp)

ALE CUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU DOROTEI

Multe feluri de învățături către ucenicii săi, când s-a osebit de mânăstirea sa, după săvârșirea avvei Varsanufie. 

 

 

CUVÂNTUL  4

 

PENTRU FRICA DE DUMNEZEU

 

 

         Sfântul Ioan, în epistolele sale sobornicești zice că desăvârșita dragoste leapădă afară frica. să vedem ce vrea să arate sfântul cu aceasta, despre ce dragoste e vorba și despre care frica. Proorocul David zice: Temeți-vă de Domnul toți sfinții Lui, și multe alte asemenea aflăm în Scriptură. Deci, dacă se tem de Domnul și sfinții Lui, care îl iubesc, cum zice că dragostea cea deplină leapădă frica? Din acestea înțelegem că sunt două frici: una a acelora ce de curând au început a face voia lui Dumnezeu, pentru frica muncilor viitoare; iar cealaltă a sfinților, care după ce săvârșesc toate poruncile și ajung la măsura dragostei celei depline, se tem să nu cadă din acea dragoste. De aceea, cei dintâi se numesc începători (arharii) căci nu fac binele pentru Dumnezeu ci pentru frica muncilor, iar cei de-al doilea sunt desăvârșiți că pentru dragostea lui Dumnezeu fac bunătățile și iubind pe Domnul se silesc să-i placă Lui. Aceștia știu ce este fapta cea bună, au cunoscut cât este de bine a fi împreună cu Domnul, aceștia au ajuns la măsura dragostei celei depline ce zice sfântul, dragoste care-i aduce la frica cea deplină, pentru că unii ca aceștia se tem și fac voia lui Dumnezeu nu de teama pedepsei, ci pentru că au gustat dulceața lui Dumnezeu și s-au alcătuit din dragostea Lui; le este frică să nu cadă cumva dintr-însa și tare se tem să nu o piardă. Această frică desăvârșită ce se naște din dragoste, scoate afară frica cea dintâi. Pentru aceasta zice că dragostea cea desăvârșită scoate afară frica. Însă nu este cu putință să ajungă cineva la această frică desăvârșită de nu va avea pe cea dintâi. Că precum zice marele Vasile, în trei chipuri putem să plăcem lui Dumnezeu: sau făcând voia Lui de frica pedepsei și suntem în starea slugilor; sau săvârșind bunătatea pentru plata făgăduințelor și pentru folosul nostru și ne asemănăm celor ce slujesc cu simbrie; sau ne sârguim să facem binele pentru însăși bunătatea și dragostea lui Dumnezeu și atunci suntem în starea fiilor. Că fiul, dacă ajunge la vârsta deplină și la înțelegere, face voia părintelui său nu pentru că se teme de bătaie, nici pentru plată, ci mai vârtos iubindu-l face cu bucurie toată voia părintelui său și se poartă cu toată cinstea și cuviința față de el, fiind încredințat că toată avuția părinteasca este a lui. Aceasta se învrednicește să audă și de acum nu mai este slugă ci fiu și moștean lui Dumnezeu prin Hristos. Nu se mai teme de Dumnezeu pentru munci, ci pentru dragoste, precum zicea marele Antonie: „Mie nu-mi mai este frică de Dumnezeu, ci-L iubesc pe El”. și Domnul a zis lui Avraam când voia să jertfească pe fiul său: Acum am cunoscut că tu te temi de Dumnezeu, însemnând desăvârșita frică ce se face din dragoste. Altfel, cum ar fi zis Dumnezeu lui Avraam: tocmai acum am cunoscut că te temi, când Avraam nu scârbise pe Dumnezeu mai înainte, ci tot supus a fost și a urmat toate poruncile lui, lăsându-si toate ale sale și nemernicind în pământ străin și intre oameni idolatri și cu totul necunoscatori ai numelui lui Dumnezeu? Însă după toate acestea, tocmai când a suferit acea înfricoșată ispită a jertfirii fiului său și a arătat dragoste desăvârșită către Dumnezeu, hotărând să junghie pe unul născut, fiul său Isaac, atunci i-a zis Dumnezeu: acum am cunoscut că te temi tu de Dumnezeu. Cu adevărat, pentru această desăvârșită frică a sfinților i-a zis pentru că sfinții nu de frica muncii sau pentru vreo plată făceau voia lui Dumnezeu, ci numai pentru dragostea Lui, temându-se să nu facă ceva împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceea zice, dragostea scoate afară frica. Însă, precum am zis, nu poate câștiga cineva frica cea dintâi, de nu va avea mai înainte frica desăvârșirii, după cuvântul: începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu. și iarăși: începutul și sfârșitul este frica de Dumnezeu. Început fiind frica cea începătoare, de la care se ajunge la frica cea desăvârșită a sfinților. cât pentru noi, frica cea dintâi este cea care ne păzește de toată răutatea, căci zice: de frica Domnului se depărtează fiecare de răutate. Căci în ce chip sluga întâi de frică începe a sluji, apoi deprinzându-se și mulțumind pe stăpân, îndrăznește a cere și plată, și așa multă vreme sluga mulțumind pe stăpân cu slujba, iar stăpânul îndulcind pe slugă cu plata, se alcătuiește între dânșii o dragoste, încât stăpânul începe a socoti pe acea slugă bună ca pe un fiu, iar sluga pe stăpânul său ca pe un părinte; așa și noi, întâi începem a ne teme de Dumnezeu pentru muncile viitoare, apoi ne sârguim a-l sluji pentru plată, și ostenindu-ne cu ajutorul lui Dumnezeu vreme îndelungată, și deprinzându-ne a face binele, ajungem a gusta dulceața dragostei Lui, de care apoi nimic nu ne mai poate desparți, precum zice apostolul. Ajungem în starea fiului, iubind fapta bună pentru însăși bunătatea ei și temându-ne să nu o pierdem pentru că o iubim. De aceea proorocul arătându-ne deosebirea dintre aceste două frici zice: veniți fiilor, ascultați-mă pe mine și vă voi învăța frica Domnului; cine este omul cel ce dorește viata și care iubește să vadă zile bune? Luați aminte, fraților la fiecare grai al proorocului, ca să vedeți câtă putere are. Întâi zice: veniți către mine, chemându-ne la faptele cele bune, apoi adaugă: fiilor. Sfinții pe aceia numesc fii, care se întorc prin cuvânt de la faptele cele rele spre cele bune, precum zice și apostolul: fiii mei pentru care sufăr durerile nașterii până se va închipui Hristos întru voi. După ce ne cheamă și ne îndeamnă spre această schimbare, zice: frica Domnului vă voi învăța pe voi. Vedeți îndrăznirea sfântului? Noi când vrem să grăim ceva despre vreun bine, totdeauna zicem: poftiți să vorbim puțintel și de frica lui Dumnezeu sau despre altă faptă bună. Iar sfântul nu așa, ci cu îndrăznire a zis: veniți, fiilor să vă învăț frica lui Dumnezeu. Și adaugă: cine este cel ce voiește viata și să vadă zile bune? Apoi, ca și cum ar răspunde cineva că el voiește să învețe cum să trăiască și să vadă zile bune, zice: oprește-ți limba de la rău și buzele tale să nu grăiască vicleșug, tăind îndată lucrarea răutății prin frica de Dumnezeu. A opri limba de la rău înseamnă a nu mustra pe vecinul tău, nici a-l sminti cu ceva, a-l păgubi sau a-l osândi; iar a nu grai buzele tale minciuna însemnează a nu meșteșugi, nici a vicleni în vreun fel să înșeli pe fratele tău. Apoi zice: fugi de rău și fă bine. Întâi a grăit numai de câte un păcat, adică de clevetire, de minciună, apoi a cuprins toate răutățile, într-un cuvânt zicând: fugi de la rău, adică depărtează-te de la tot lucrul aducător de păcat. Dar nu s-a oprit aici, ci a adăugat: și fă bine. Pentru că sunt unii care nu fac nici un rău, dar de nu vor face nici un bine, nu-i destul; că este cineva care nu năpăstuiește, dar nici milostenie nu face; unul nu pizmuiește, dar nici nu iubește pe altul. Pentru aceea a zis proorocul: fugi de rău și fă binele, arătându-ne cele trei stări de care am zis: întâi ne învață frica de Dumnezeu, apoi ne poruncește să ne depărtam de rău și mai pe urmă ne îndeamnă să începem și bunătatea. Că de nu se va învrednici cineva a se opri de la rău și să fugă de el, atunci lucrează binele firește, povățuindu-se spre săvârșirea faptei celei bune. După ce a grăit acestea prea bine și după rânduială zice: caută pacea și o urmează pe ea; adică nu numai să o cauți, ci și cu multă sârguință aleargă să ajungi la ea. Fiți cu luare aminte la acest cuvânt și vedeți iscusința sfântului. Când se va învrednici cineva să fugă de rău și să facă bine îndată îi vine război de la vrăjmașul. Deci se silește, se ostenește, se străduiește nu numai de teama de a nu se întoarce iarăși la răutate, dar ca să nu piardă plata ce nădăjduiește să ia pentru binele făcut. Astfel luptându-se și făcând război cu vrăjmașul, face binele cu mare trudă și zdruncinare. Iar când se va învrednici să se umbrească de ajutorul lui Dumnezeu și va începe a se deprinde întru obișnuința binelui, atunci cunoaște odihna, atunci se liniștește, atunci înțelege ce este scârba războiului și bucuria păcii. De aceea o iubește, se nevoiește și aleargă după dânsa, ca să o câștige deplin. Oare cine este mai fericit decât sufletul care se va învrednici să ajungă la această măsură? Acela, precum am zis, ajunge în starea fiului, după cum zice adevărul: Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Acel suflet nu face binele pentru altceva, decât numai pentru însăși desfătarea de acest bine. Nimeni altul nu știe câtă bucurie are acel suflet, decât numai cel ce a gustat dulceața faptei bune. Atunci acela simte și frica desăvârșită, precum am zis mai sus.

 

         Iată că v-am arătat ce este frica cea deplină a sfinților și ce este cea începătoare; din ce te izbăvești și unde ajungi prin frica de Dumnezeu. Acum să vedem din ce vine frica de Dumnezeu și din ce se depărtează.

 

         Părinții au zis că frica de Dumnezeu se câștigă din aducerea aminte de moarte și de muncile viitoare; din cercetarea în fiecare seară a felului cum ai petrecut ziua, și iarăși dimineața a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndrăznire și din locuirea împreună cu un om temător de Dumnezeu, precum se zice că un frate a întrebat pe un bătrân: Ce voi face părinte, ca să mă tem de Dumnezeu? La care a răspuns bătrânul: mergi de locuiește cu un om temător de Dumnezeu și acesta te va învăța. Cele împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adică: neaducerea aminte de moarte și munci, neluarea aminte de noi înșine, necercetarea felului cum petrecem și trăirea fără de grijă, locuirea cu oameni fără frică de Dumnezeu și mai vârtos îndrăznirea, adică nerușinarea de oameni, care este mai rea decât toate. Aceasta este adevărata pierzare, că nimic nu gonește mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca nerușinarea. De aceea, avva Agaton, când a fost întrebat pentru îndrăznire, adică pentru nerușinare, a spus că se aseamănă cu o mare văpaie de foc, care când se aprinde, fug toți de dânsa, fiindcă arde și mistuie toate. Auziți fraților, greutatea patimii, vedeți urgia, vedeți răutatea ei! Și fiind întrebat mai cu dinadinsul avva, de este cu adevărat așa de rea îndrăznirea, a răspuns: nu este altă patimă mai rea decât nerușinarea, care este maică a tuturor răutăților. Foarte bine și cu înțelepciune a zis: pentru că dacă izgonește din suflet frica de Dumnezeu care ne depărtează de la rău, e limpede că unde nu este frica de Dumnezeu, acolo sunt toate patimile. Dumnezeu să ne izbăvească de aceasta fiară otrăvitoare!

 

         Îndrăznirea este de multe feluri: prin pipăire, cu cuvântul, cu vederea. Din nerușinare ajungi la vorbă deșartă, la cuvinte urâte, la desfrânare, îndemnând și pe alții la râs nerușinat. Îndrăznire este și de a te apropia de altul fără trebuință, a-l apuca și a întinde mâna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a răpi cu sila ceva sau a te uita la altul cu nerușinare. Pe toate acestea le face îndrăznirea, care se sălășuiește în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, și din ea puțin cate puțin, ajungi la defăimare. Pentru aceea, Dumnezeu, când a dat poruncile legii a zis: Faceți cucernici pe fiii lui Israil! Pentru că din neevlavie, din desfrânare și din nerușinare ajungi să nu cinstești chiar pe Dumnezeu și să defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rău mai mare decât îndrăznirea, pentru că ea pierde evlavia, gonește frica de Dumnezeu și naște hula. Având îndrăznire unul către altul, ne desfrânam unul pe altul, nu ne băgam în seama, ne grăim de rău și ne ocărâm și de vedem ceva spre care a căuta nouă înșine nu ne este de folos, alergăm îndată și bârfim, îl aruncăm și în inima altui frate, stricându-ne nu numai pe noi, ci și pe el smintindu-l, punând în sufletul lui otrava omorâtoare. Având el adesea mintea spre rugăciune sau spre alt lucru bun, mergem și-l tulburăm, și nu numai îl zăticnim de la acel bine, ci îl aducem și în ispită. Și nu este lucru mai greu decât acesta, adică, nu numai pe sine a se strica, ci și pe fratele său.

 

         Să luam aminte, dar, fraților! să fim cu evlavie, să ne temem de stricăciunea noastră ca și de a fraților noștri; să ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne să nu căutăm fără rușine unul în obrazul altuia. Că și acesta (precum au zis din sfinții cei bătrâni) este un chip al îndrăznirii. De se va întâmpla să vezi pe fratele tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcând și lăsându-l să se piardă, dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare și cu frică de Dumnezeu să o spui celui ce poate să-l îndrepteze, sau însuși cu dragoste și cu smerenie să-i zici: iartă-mă frate, precum văd nu umblăm cu bună rânduială și cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care știi, că fratele are evlavie; bătrânului său sau egumenului, ca după greșeală să-l îndrepteze. Însă cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – să faci aceasta – și nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca să-l rușinezi, nu ca să-l osândești. Nu cumva cu pricină de îndreptare să ai în inimă vreuna din cele de mai sus; că în adevăr îți spun, chiar și duhovnicului tău de vei spune o greșeală a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defăimare și înfruntare, mozavirie faci și este păcat. Cercetează-ți, de aceea, bine inima. și de vezi într-însa vreo mișcare de patima, mai bine să taci și să nu zici nimic. Iar dacă nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei să-i spui (te supără adică cugetul înlăuntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tău cât și greșeala fratelui zicând: știința mea mărturisește că pentru îndreptarea fratelui vreau să-ți spun, dar simt înlăuntru un gând amestecat, poate pentru că am avut odată mânie asupra lui, sau este de la vrăjmașul să mă oprească, să nu se facă îndreptare, nu știu. Iar egumenul îi va spune că este de trebuință să-i spună sau să nu-i spună. să știi însa și aceasta. Se întâmplă uneori de greșește cineva, nu pentru folosul fratelui și nici pentru stricăciune sau vreo pizmă, ci numai din simplă vorbă. Iar fratele aflând că a fost defăimat se scandalizează, din aceasta se face scârbă și se adaugă și altă stricăciune. Așadar, la ce folosește bârfirea? Căci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasă Dumnezeu să se ațâțe tulburare sau sminteală, sau să se pricinuiască vreo stricăciune.

 

         De aceea, să ne sârguim fraților, a ne păzi limba să nu grăiască ceva rău despre fratele nostru, nici să-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici să nu fim lesne porniți la orice; ba chiar și când se va întâmpla să auzim pe cineva grăind de rău pe fratele nostru, să nu ne însoțim și noi la cuvântul lui, nici să nu ne unim la grăirea de rău, și nici să nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmări ale celor ce vor să se mântuiască, nici ale celor ce se sârguiesc să-și câștige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne întâmpinăm unii pe alții cu evlavie și smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru închinăciune cât și pentru smerenie. Că ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu să ne smerim, ci și față de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supuși voii noastre.

 

         Fraților! De va face cineva vreun bine și va vedea că fratele său râvnește fie să-l facă și el, fie să se fălească că l-a făcut, să nu se îndărătnicească, ci să lase pe fratele său să-și facă voia sa, și mai mult folos va avea cu aceasta, decât dacă el însuși ar face acel bine. Nu știu ca eu în viată să fi făcut vreodată alt bine decât numai că am păzit aceasta: totdeauna, în toată viata, și la orice, am dat întâietate fratelui meu, nesocotindu-mă pe mine mai vrednic sau mai de cinste decât el, ci pururea punându-l pe el înaintea mea. În vremea când eram încă la mânăstirea avvei Seridon, s-a îmbolnăvit sluga bătrânului avva, Ioan, care era cu avva Varsanufie și mi-a poruncit egumenul să slujesc eu bătrânului. Cu atâta bucurie am primit porunca, încât să mă credeți fraților, că apropiindu-mă de locuința bătrânului, mă închinam la ușa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci și cu mare osârdie slujeam; că cine n-ar fi dorit să slujească unui astfel de bătrân, care avea și viată sfântă și cuvânt minunat! Și în toate zilele, când îi făceam metanie ca să iau blagoslovenie să mă duc, îmi zicea câteva ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a grăi. Și zicea așa: îți spun odată frate (că așa obișnuia să grăiască la tot cuvântul: îți spun odată frate): Dumnezeu să păzească dragostea! Că păzindu-se cineva să nu smintească cu nimic pe fratele său, câștigă smerenia. În alt rând îmi zicea: odată îți spun frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Părinții au zis că nu putem niciodată să punem voia noastră înaintea fratelui nostru. Alteori iar zicea: Zicu-ți odată frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Fugi de cele omenești și te mântuiește. Unul altuia purtați greutățile și așa împliniți legea lui Hristos. Așa, întotdeauna, bătrânul îmi dădea câte o porunca din cele patru, când ieșeam de la dansul, ca o merinde, pe care cu multă luare aminte o păzeam. Și cu toate că eram legat cu atâta dragoste de acel bătrân sfânt și mult mai bucuros de acea slujbă, dar când simțeam că vreunul din frați râvnește ca el să-l slujească, mergeam la egumenul și mă rugam zicându-i: cutărui frate se cuvine de vei porunci, părinte să slujească bătrânului. Deși nu mă slobozea egumenul și nici bătrânul, totuși mă nevoiam pe cât îmi era cu putință să fac voia fratelui meu și în cei nouă ani cât am stat acolo, nu știu să fi grăit cuiva de scârbă sau de mâhnire. Să mă credeți și aceasta. Odată a venit după mine un frate, înjurându-mă, de la spital până la biserică și nicidecum nu i-am răspuns cuvânt. Ba și când a aflat egumenul (nu știu cine îi va fi spus) și a voit să-l canonisească, am alergat și am căzut la picioarele lui, rugându-l, zicând: nu-l mâhni pentru Domnul, eu am greșit, nu-i vinovat fratele. Un altul, iarăși, fie din îndemnul vrăjmașului, fie din prostime (Dumnezeu știe), vreme de un an de zile, în toate nopțile își făcea udul la căpătâiul meu, încât ajunsese umezeala până la așternut, iar alți frați veneau în toate zilele de-și scuturau rogojinele de ploșniți înaintea chiliei mele. Și atât de multe intrau în chilia mea, că nici vremea nu-mi ajungea să le omor de mulțime, iar când mergeam să mă culc, toate se adunau pe mine. De osteneală multă, adormeam și nu le simțeam, numai când mă sculam găseam tot trupul vărgat de mâncărimea lor. Insă niciodată nu am zis cuiva pentru aceasta: frate, pentru ce faci așa? Nici nu știu să fi grăit vreodinioară cuvânt ca să smintesc sau să întristez pe cineva dintre frați.

 

         De aceea, învățați-vă și voi iubiților, să purtați greutatea unul altuia, învățați-vă să va rușinați unul de altul. Iar dacă cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care să nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se mânie îndată, nici să se tulbure sau să se scârbească, ca să nu-și piardă osteneala și folosul, avându-și inima tulburată și neînstare a suferi puțină ispită. Unul ca acela se aseamănă pepenului galben care, fiind atins de câte un mic ghimpe, îndată face rană mare și putrezește. Ci mai vârtos să aveți inimă trează, inimă vitează, cuget întărit spre răbdare, ca să puteți birui cele ce vi se pot întâmpla și peste toate să vă iubiți unul pe altul. De va avea cineva ascultarea sa sau se va trimite în ajutorul altui frate, al grădinarului, chelarului sau bucătarului sau oricărui frate, să se nevoiască a săvârși porunca, păzindu-și nesmintită așezarea sa; nici spre mânie pornindu-se, nici spre poftă alunecând, nici altă voie a sa urmând; să nu cugete în inima lui cu îndreptare de prigonire nici cârtire împotriva poruncii starețului, ci ori mică ori mare, ascultarea ce i se va da să nu o defaime, nici să nu se lenevească a o împlini, că neascultare face și nu este bună nebăgarea de seamă, dar nici vremea pravilii sale să nu se știrbească; că nu voim ca cineva, lăsându-și pravila să facă rucodelie. La orice slujbă vă aflați, oricât de mare folos ar avea, nu voim nicidecum să faceți ceva cu gâlceavă sau cu tulburare. Să știți că tot lucrul ce-l faceți, fie mare ori mic, face abia a opta parte din paza nesmintelii voastre. Iar de se va întâmpla că pentru aceasta să rămână ascultarea jos, fiindcă mai mare poruncă săvârșiți păzindu-vă de netulburare, acea jumătate din patru (acea optime adică) care numai s-a început cu pace, se socotește drept opt (adică un întreg de opt ori mai mult), pentru că v-ați oprit tot cu pace, așa de mare preț are netulburarea. Deci când lucrați, de voiți a sfârși lucrul deplin, să vă nevoiți a urma și porunca pazei voastre, împlinind și ascultarea, care este, precum am zis, a opta parte. Iar de cunoașteți că negreșit se întâmplă sminteală din această slujbă și pricepeți că sau voi înșivă va stricați, sau pe altul puteți sminti  cu prigonirea acelei ascultări, mai bine să lipsească. Că nu e bine a pierde cineva jumătatea parții a patra ca să câștige pe cea de-a opta. (Poate așa: e mai bine a pierde cineva jumătatea parții a patra – optimea adic㠖 ca să câștige pe cea de opt ori mai mare). Iar de va face cineva aceasta, unul ca acela nu face slujba să după Dumnezeu, ci sau din trufie, sau pentru plăcerea oamenilor; se strică și pe sine și smintește și pe fratele său. Poate să-l laude oamenii zicând că nimeni n-a putut sa-l clintească din treaba sa, dar adevăr zic vouă, unul ca acesta mai mult se păgubește, decât se folosește. Vai de acest fel de vitejie! Aceasta, fraților nu este biruință, ci pagubă; că e mare pierzare a prigoni și sminti pe fratele său numai ca să isprăvească lucrul slujbei sale; aceasta păgubește și al optulea și nu se folosește nici de jumătatea a patra. A rămâne neisprăvită treaba e o mica paguba, dar a-l sâcâi și a-l mâhni pe fratele tău, măcar pentru orice pricina ar fi, ori pentru slujbă, ori pentru hrană, mare pagubă faci, căci ieși din porunca lui Dumnezeu, aceasta va să zică al optulea și jumătate a parții din patru. De aceea, iată vă spun, chiar eu de voi trimite pe cineva la vreo slujbă și va vedea că se face tulburare sau că se pricinuiește vreo sminteală, mai bine să lase ascultarea și să se lipsească de slujbă, decât să se pricinuiască vătămare, fie luiși sau fratelui său. Altfel, precum am zis, mult vă păgubiți, aceasta e adevărata pierzare.

 

         Vi le spun acestea nu ca să găsiți pricină de sfială și lenevire, să părăsiți ascultarea și să lăsați lucrurile să se strice, călcându-vă însăși conștiința voastră, numai pentru ca să fiți fără de grijă; nici iarăși vi le grăiesc pentru ca să cădeți în osânda neascultării și să începeți a zice fiecare din voi: eu nu pot face aceasta, că mă smintesc. Căci cu acest cuvânt de pricină, nu veți face nici o ascultare, nici nu veți putea împlini vreo poruncă a lui Dumnezeu; ci mai vârtos să va sârguiți și să depuneți toată silința ca să faceți orice ascultare, îngrădindu-vă între voi cu dragoste, plecându-vă unul altuia, cinstind și smerindu-vă unul altuia, că nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele său mâhnit, sau însuși se va simți tulburat, atunci să rămână jos acea slujbă care aduce poticnire. De asemenea, vă zic să va smeriți unul altuia, nelăsând să ajungă lucrul la mai mare vătămare, că mai bine este, precum am zis de mai multe ori, să nu se facă slujba precum voiți, ci după întâmplarea trebuinței, decât să vă tulburați pe voi și pe fratele vostru, unul pe altul să vă smintiți și să vă păgubiți mult pentru puțin, din neînțelegere de cuvinte. Căci, cu gâlcevirea se păgubește omul dintr-amândouă părțile și nimic nu câștigă. Toate lucrurile să le facem ca să ne folosim. Dar ce folos putem câștiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotrivă ne vom și tulbura și sminti unul pe altul? Nu știți ce zic bătrânii că de la vecin este și viata și moartea?

 

         Acestea se cuvine, fraților să le socotiți pururi între voi și să vă aduceți aminte de cuvintele sfinților bătrâni. Să vă nevoiți cu dragoste și cu frică de Dumnezeu, ca să urmați folosul și al vostru și al fraților voștri. Astfel vă veți putea folosi de toate câte vi se vor întâmpla și veți spori cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, care să vă dăruiască frica Lui, căci zice: de Dumnezeu să-ți fie frică și poruncile Lui să le păzești, pe care, amândouă, tot omul dator este să le facă; cărui Dumnezeu milostiv se cuvine toată slava și închinăciunea în veci.

Amin!

 



  • Despre pacatul avortului si gravitatea lui
  • FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE