Înţeleptul Solomon zice la paremii: Cei lipsiţi de povăţuitori cad ca frunzele, iar mântuirea se săvârşeşte cu multă povaţă. Vedeţi fraţilor, puterea cuvântului? Vedeţi ce ne învaţă dumnezeiasca Scriptură? Ne sfătuieşte să nu nădăjduim in noi înşine, nici să nu ne socotim înţelepţi, să nu credem că ne putem chivernisi fără ajutor; că după Dumnezeu, negreşit avem trebuinţă de povăţuitor, care să ne poarte de grijă şi să ne chivernisească. Nu sunt mai ticăloşi, nici mai lesne porniţi spre cădere decât aceia care nu au pe nimeni ca să-i povăţuiască pe calea lui Dumnezeu; de aceea cei lipsiţi de chivernisitori cad ca frunzele. La început, frunza este verde şi frumoasă, apoi se usucă puţin câte puţin şi cade şi este călcată de picioarele oamenilor. Aşa este şi omul care nu este povăţuit de cineva. La început are râvnă spre post şi priveghere, spre sihăstrie şi spre alte bunătăţi, apoi, puţin câte puţin, potolindu-se acea căldură şi neavând pe cineva ca să-l sfătuiască, să-i aţâţe fierbinţeala, pe neobservate se stinge de tot şi din râvnă căzând în trândăvie se face rob vrăjmaşilor săi, care-şi bat joc de dânsul după cum le este voia. Iar pentru cei ce au la cine năzui ca să-şi spună gândurile, să-şi mărturisească faptele, să-şi arate toate lucrurile şi să primească sfătuire, zice: Mântuirea se săvârşeşte cu mult sfat. Nu zice să se sfătuiască cu mulţi, ci ca la toate lucrurile se cade să se sfătuiască. Însă de la început se ia sfat, în care are credinţă şi încredere. Să nu spună numai unele, iar pe altele să le tăinuiască, ci pe toate să le mărturisească şi pentru toate să se sfătuiască. Unora ca acestora, mântuirea se săvârşeşte întru mare sfat. De nu vă va spune cineva toate gândurile sale şi mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea şi strâmba sa alcătuire, diavolul, aflând într-însul vreo voie ascunsă, vreun dreptar de viată de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl strică desăvârşit. Căci diavolul când vede pe cineva, că de sine nu voieşte să păcătuiască, nici nu are pornire fireasca să creadă că face vreun rău, ca la acea pornire să adauge şi el îndemn spre păcat, nici el nu-l supără sau sileşte către cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adică, du-te de curveşte, nici mergi de fură, daca pricepe că omul nu vrea şi nu primeşte să le facă; că nu-şi bate capul diavolul să ne indemne spre cele ce nu vrem. Dar dacă află vreo voie de a noastră, înclinată spre păcat, sau vreo rânduială de sine întru noi, cu aceasta ne strica, găsind cale uşoară. De aceea se zice: Vicleanul atunci face rău, când se va alcătui cu îndreptarea noastră. Diavolul este viclean şi atunci face rău când se uneşte cu îndreptarea noastră; fiindcă atunci sporeşte mai mult, atunci mai rău strică, atunci lucrează cu mai multă prisosire. Fiindcă de suntem stăpâniţi de voia noastră şi urmam îndreptărilor noastre, şi răul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun. Astfel, ne primejduim, fără să ne dăm seama că ne stricăm, pentru că nu pricepem nici voia lui Dumnezeu şi nici nu voim a cerceta să o aflam, deoarece ne încredem în noi înşine şi urmăm voii noastre. De aceea, zicea părintele Pimen, că voia noastră este zid de aramă între noi şi Dumnezeu. Pricepeţi puterea cuvântului? Şi iarăşi a adăugat: Voia noastră este o piatră ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu. De se va lepăda omul de această voie, poate zice şi el: întru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fără prihană e calea ta! Foarte minunat a zis! Căci dacă am trecut peste acel zid de aramă al voii noastre, precum a zis sfântul Pimen, atunci vedem că nu are prihană calea lui Dumnezeu. Apoi bătrânul zice şi pentru îndreptare: Când se va uni îndreptarea cu voia noastră, atunci omul se îndărătniceşte cu totul. O, ce minunată alcătuire au cuvintele sfinţilor! Moarte vădită este însoţirea voii cu îndreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticălos piere desăvârşit! Căci cine îl poate face să creadă că un altul ştie mai bine folosul său? Atunci cu totul se robeşte şi urmează gândului său şi aşa diavolul îl surpă. De aceea, zice că vicleanul arunci face rău, când se alcătuieşte cu îndreptarea noastră. Diavolul urăşte glasul sfătuirii. Nu numai sfatul îl urăşte dar nici însuşi glasul sfătuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrăjmaşul de păzeşti sau nu ceea ce ai auzit, urăşte însăşi întrebarea ce o faci pentru folosul tău. De ce oare nu suferă nici sunetul întrebării? Fiindcă ştie că prin întrebare şi prin cercetare se vădesc meşteşugirile lui; de aceea se întristează mai mult decât orice când i se descoperă vicleniile, pentru că nu mai poate să înşele după cum pofteşte, fiindcă cu întrebarea se îndreptează sufletul. Mărturisindu-ţi adesea toate gândurile, afli de la cel mai iscusit care ştie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bună; aceasta este îndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta data: acum e vreme potrivită. Iar diavolul nu găseşte vreme să te strice sau să te prindă în cursă, căci te vede pururi povăţuit de altul, fiind din toate părţile întărit. Aşa se săvârşeşte, precum am zis, mântuirea, cu mare sfat. Pe cât de mult vicleanul nu voieşte şi urăşte sfatul, pentru că pofteşte să facă rău, pe atât se bucură de cei ce n-au povăţuire. Pentru ce? Pentru că asemenea frunzelor cad. Vicleanul iubea pe acel frate despre care zicea părintele Macarie: Am un frate, care când mă vede, se întoarce ca un vârtej. Pe unii ca aceştia îi iubeşte, de unii ca aceştia se bucură totdeauna, care nu au nici un povăţuitor, care nu întreabă pe cel ce poate după Dumnezeu să le ajute şi sa-i îndrepteze. Dar oare diavolul acela pe care l-a văzut sfântul că purta cu el în tigvuliţe, tot felul de ierburi, nu cerca şi pe ceilalţi fraţi? Nu putea să înşele pe alţii, că fiecare dintre ei, cunoscând vicleşugul lui, alerga la duhovnic şi-şi mărturisea cugetele şi afla ajutor in vremea ispitei. Pentru aceea nu putea să-i biruiască. Numai pe cel ticălos, pe care îl găsea urmând voii lui şi gol de sfătuire – pentru că de la nimeni nu vrea să ceara ajutor – îl batjocorea şi se întorcea diavolul de la dânsul mulţumit, blestemând pe ceilalţi. După ce a spus sfântului Macarie aceasta, şi cercetând sfântul, a aflat numele fratelui, a alergat la el şi a aflat că acesta era pricina pierzării lui, că nu voia să se spovedească. Nu avea obiceiul să-şi spună cugetele lui, de aceea se întorcea ca un vârtej pentru că vrăjmaşul îl întorcea ori unde voia. Întrebându-l sfântul bătrân: Cum petreci frate? i-a răspuns: bine părinte, cu rugăciunile tale. Şi iarăşi zicându-i bătrânul: nu te supără gândurile? A răspuns: până acum, sunt bine! Şi nu voia să mărturisească, până ce sfântul pe ocolite l-a făcut să-şi spună gândurile şi aşa grăindu-i cuvântul lui Dumnezeu, l-a îndreptat. Venind iarăşi diavolul după obicei, vrând să-l cerceteze, s-a ruşinat că l-a găsit întărit, l-a aflat îndreptat, nemaiprimind înşelăciune. Întorcându-se fără nici o ispravă, şi înfruntat, s-a întâlnit iară sfântul cu dânsul şi l-a întrebat: cum se află fratele acela, prietenul tău? Iar diavolul, nu l-a mai numit prieten ci vrăjmaş şi-l blestema zicând că şi acesta s-a îndărătnicit şi nu-l mai asculta, ba chiar s-a făcut mai sălbatic decât ceilalţi.

   Pricepeţi acum pentru ce urăşte vrăjmaşul sunetul îndreptării? Pentru că pururea se sileşte spre pierzarea noastră. Vazut-aţi pentru ce iubeşte pe cei ce urmează voii lui? Pentru că se supun diavolului şi singuri se dau robi lui. Nu cunosc la călugăr cădere din altceva, fără numai din crezământul inimii sale. Unii zic că dintr-aceasta cad, alţii din altă pricină. Însă eu, precum am zis, altă cădere nu ştiu să fie la cineva fără numai din pricina sfaturilor inimii sale. Că nu este altă greşeală mai rea decât aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, că totdeauna m-am temut de această primejdie. Văzut-ai pe cineva că a căzut? Să ştii că a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rău, decât a crede gândurilor sale.

   Când eram în obşte, spuneam toate gândurile mele bătrânului părinte Ioan, că in viata mea, precum am zis, nu voiam să fac ceva fără voia lui. şi de multe ori îmi zicea gândul: cutare lucru o să-ţi zică bătrânul, pentru ce să-l mai superi? Dar eu ziceam cugetului meu: Anatema ţie şi învăţăturii tale şi mintii tale şi înţelepciunii tale, că orice ştii, de la dracul este. şi aşa mergeam de întrebam pe bătrân. Uneori se întâmpla de-mi zicea acelaşi cuvânt ce-mi spusese gândul: De aceea mă tulbura cugetul, zicându-mi: iată că s-a întâmplat ce ti-am spus, pentru ce ai mai supărat pe bătrân? Iar eu îi răspundeam gândului: acum este bine, acum este din Duhul Sfânt, iar a ta socoteală este rea, este de la diavolul şi de la starea cea pătimaşă. Astfel, niciodată nu mă încredeam gândurilor mele, fără întrebare. şi credeţi-mă, fraţilor, că eram la mare odihnă şi la multă negrijire, cum v-am mai spus şi altădată. Fiindcă auzeam că, cu multe scârbe trebuie să intre cineva întru împărăţia cerurilor, iar eu mă vedeam că nu am nici o scârbă şi mă temeam şi eram la mare bănuială, neştiind pricina acestei odihne, până ce mi-a spus bătrânul să nu mă întristez că tot cel ce se dă pe sine în ascultarea părinţilor are acest fel de odihnă şi este fără de grijă.

   Deci nevoiţi-vă şi voi, fraţilor ca să întrebaţi, şi nu vă nădăjduiţi spre ştiinţa voastră, pricepeţi ce fel de negrijire are lucrul, ce bucurie, ce odihnă.

   De vreme ce v-am spus că niciodată nu m-am scârbit, să va spun şi aceasta ce mi s-a întâmplat, tot pe când eram în obşte.

   Odată, mi-a venit atâta întristare şi atâta scârbă, că m-am înspăimântat şi eram întru atâta trudă şi mâhnire, încât credeam că voi pieri. Întristarea aceasta îmi venise din ispita diavolului. Aceasta bântuială e foarte grea, întunecată şi fără mângâiere. Din nici o parte nu are odihnă, ci din toate părţile nevoie şi strâmtorare. Curând însă, se risipeşte, că vine darul lui Dumnezeu în suflet şi-l mângâie, că de n-ar sosi darul lui Dumnezeu degrabă, nimeni n-ar putea suferi această scârbă.

   Deci, fiind precum am zis, în acest fel de ispită şi la atâta strâmtorare, într-una din zile, pe când stăteam în curtea mănăstirii, având mare greutate şi mă rugam lui Dumnezeu, uitându-mă spre Biserică, vad înăuntru un bărbat în chip de arhiereu că purta omofor şi a intrat in sfântul altar. Eu, care niciodată nu mă apropiam de om străin, fără de mare trebuinţă sau poruncă, acum, ca şi cum m-ar fi împins cineva, am mers după dânsul. El, după ce a intrat înăuntrul altarului, a stat ca un ceas, ţinând mâinile ridicate la cer, iar eu eram înapoia lui, rugându-mă cu multă frică, fiind cuprins de mare cutremur la vederea lui. După ce a încetat de la rugăciune, s-a întors şi venea către mine. şi cu cât se apropia, simţeam că se ridică de la mine întristarea şi frica. După ce s-a apropiat şi a stat înaintea mea, a întins mâna sa spre pieptul meu şi a grăit acestea: Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi m-a ascultat pe mine; a auzit rugăciunea mea şi m-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului; a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei şi a băgat în gura mea cântare nouă, lauda Dumnezeului nostru. Toate aceste stihuri zicându-le de trei ori, mă bătea pe piept. Apoi a ieşit afară. Şi îndată s-a făcut în inima mea lumina dulce, bucurie, mângâiere şi mare veselie, şi m-am aflat cu totul schimbat din întristarea ce-o aveam. După ce a ieşit, eu alergam după dânsul vrând să-l întâlnesc, dar nu l-am mai putut ajunge, căci se făcuse nevăzut. Din acel ceas, din mila lui Dumnezeu, nu ştiu să mă mai fi ispitit nici de întristare, nici de frică, ci m-a acoperit Dumnezeu până acum prin rugăciunile acelor sfinţi bătrâni.

   V-am povestit acestea, fraţilor, vrând să vă arăt câtă odihnă şi negrijire are cel ce nu se încrede în sine; cu câtă întemeiere şi adeverire trăieşte cel ce nu nădăjduieşte în mintea sa şi nici nu crede gândului său, ci spre Dumnezeu aruncă nădejdea sa şi spre cei ce pot, după Dumnezeu, să-l povăţuiască.

   Deci, fraţilor, învăţaţi-vă şi voi să întrebaţi şi să cereţi sfat; să nu nădăjduiţi în voi înşivă, nici să credeţi ceea ce va zice cugetul vostru, că foarte bună este întrebarea. Întrebarea este smerenie, este bucurie. Să nu se trudească cineva astfel în zadar, că nu se va putea mântui într-alt chip, decât numai aşa.

   Poate va zice cineva, că de nu va avea pe cine să întrebe ce să facă? Adevărul va zic, de va vrea cineva din toată inima să facă voia lui Dumnezeu, nu-l va părăsi Dumnezeu, ci pururea îl va povăţui după vrerea sa. Iar de nu va vrea să facă voia lui Dumnezeu, iar vă zic adevărul, că şi la prooroc de va merge, după inima lui cea răzvrătită, va primi răspuns de la prooroc precum zice Scriptura: de va greşi, prooroc grăind, eu am rătăcit pe proorocul, zice Domnul.

   Drept aceea, avem datoria să ne întoarcem cu toată puterea noastră spre voia lui Dumnezeu şi să nu credem inimii noastre, ci chiar de va fi vreun lucru bun, până nu vom auzi de la vreun sfânt că bun este acel lucru, să nu ne încredem în noi înşine că bine am făcut şi cum că, cu cuviinţă este să se facă. Încă şi după ce ne vom sârgui după puterea noastră, se cade iarăşi să ne spovedim în ce chip am făcut, pentru ca să ne încredinţăm de l-am făcut bine şi iarăşi atunci încă să nu fim fără de grijă, ci să aşteptăm şi judecata lui Dumnezeu, precum se spune despre sfinţitul părintele Agaton, că a răspuns când a fost întrebat: şi ţie îţi este frică părinte? Ştiu că m-am silit din toata puterea să fac voia lui Dumnezeu, dar nu ştiu dacă a plăcut sau nu lui Dumnezeu fapta mea; că alta este judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor.

   Domnul Dumnezeu să ne acopere de primejdia celor ce fac voia lor şi să ne învrednicească să ţinem calea părinţilor noştri. Că lui se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, în veci,

Amin!