Cuvine-se cu adevarat sa te fericim, Nascatoare de Dumnezeu,
cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai marita fara de asemanare decât serafimii,
care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai nascut,
pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim!







Va invitam sa ascultati conferinta Parintelui Galeriu Creatia in viziunea pascala.aac (format aacPlus - 59,6MB - 173 minute, necesita ultima versiune de winamp)

ALE CUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU DOROTEI

Multe feluri de învățături către ucenicii săi, când s-a osebit de mânăstirea sa, după săvârșirea avvei Varsanufie.

 

CUVANTUL 7

 

TREBUIE SĂ NE DEFĂIMĂM PE NOI ÎNȘINE

 

         Să cercetăm, fraților, din ce pricină uneori, auzind un cuvânt prost de la altul îl trecem cu vederea fără a ne tulbura, ca și cum n-am fi auzit nimic, iar alteori nimic nu suferim și din orice am auzi ne tulburăm. Care să fie pricina deosebirii acesteia, sau mai bine  să zicem aceasta se face dintr-o singură pricină sau din mai multe? Fiindcă nouă ni se pare că această deosebire nu numai din una, ci din mai multe pricini se face.

 

         Uneori se întâmplă ca cineva să se afle într-o stare de liniște, din rugăciune, sau din așezarea altor îndeletniciri. Atunci trece fără tulburare și suferă cuvântul cel aspru al fratelui său fără mâhnire. Sau dacă are dragoste și prietenie către vecinul, primește și atunci graiul lui fără întristare și nu se mâhnește orice îi va zice. Iar altul, defăimând pe cel ce-i grăiește cuvânt de scârbă și nebăgându-l în seamă, nu ia aminte la cele ce îi zice și ca un netrebnic socotindu-l, orice i-ar zice sau i-ar face, le socotește ca pe niște bârfeli și nu se tulbură. Pentru care spre asemănare, o să vă spun o pildă ce mi s-a întâmplat a o vedea eu însumi, ca să o pricepeți și să vă feriți.

 

         Tot pe când eram în obște, era acolo între frați unul pe care niciodată nu-l vedeam să se tulbure, sau să se întristeze, sau să se scandalizeze, cu toate că vedeam că mulți frați îl ocărăsc și-i zic cuvinte proaste. Tânărul acela însă pe toate le suferea fără nici o tulburare. De aceea, pururi mă miram de răbdarea lui cea mare și mult doream să aflu cum a câștigat o astfel de faptă bună. Odată, chemându-l deosebi la o parte și făcându-i metanie, l-am rugat să-mi spună cu ce cuget se împacă, când îl defaimă unii și alții și-l scârbesc și cum suferă cu atâta răbdare. Iar el mi-a răspuns cu mândrie, zicând: „Ți-nchipui că stau să ascult acele bârfeli și netrebnice cuvinte ce îmi zic? Eu, nici nu le socotesc graiuri de om, ci ca niște lătrături de câini”. Acestea auzind, m-am îngrijorat și făcându-i metanie m-am depărtat, zicând în gândul meu: „și-a aflat calea acest frate”. Și întărindu-mă cu Sfânta Cruce, rugându-mă ca să mă acopere Dumnezeu și pe mine și pe acela.

 

         Iată dar, că se întâmplă, precum am zis, și din defăimare să nu se tulbure cineva. Aceasta însă, este pierzare desăvârșită.

 

         A se scârbi cineva spre fratele care îl supară, se întâmplă, uneori din negătire spre răbdare, sau cum am zis, din neliniștită așezare, sau din mâhnirea ce se întâmplă să o avem uneori; poate și din multe altele (pentru care v-am mai grăit), să se pricinuiască scârbă și tulburare. Dar cea mai mare pricină a oricărei tulburări, de vom cerceta cu de-amănuntul, nu este alta decât pentru că nu ne defăimăm pe noi înșine. Din aceasta nu aflăm niciodată odihna, din aceasta se pricinuiește toată tulburarea și scârba. Nu-i de mirare dacă pătimim noi aceasta; când auzim pe toți sfinții grăind cu un glas, că nu este alt drum decât acesta, și vedem că nimeni n-a putut să-ți afle odihna pe altă cale, cum noi nedefăimându-ne și socotind că mergem bine, nădăjduim repaus? În adevăr zic, ca de ar face cineva mii de bunătăți și nu va ține drumul acesta, niciodată nu va scăpa de întristare, nici nu se va putea păzi să nu scârbească pe altul, ci în zadar îi sunt toate ostenelile. Iar cei ce se defaimă pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel și liniștit, precum a zis avva Pimen: „Cel ce se defaimă pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubă, sau scârbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură”. Oare este altceva mai fără de grijă decât aceasta? Poate va sa zică cineva: „Cum voi putea să mă defaim pe mine însumi, când mă mâhnește vreun frate, dacă cercetându-mă, aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta”. Adevărul vă zic, că de se va ispiti cineva cu de-amănuntul și cu frică de Dumnezeu, se afla pe sine vinovat și că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori cu chipul. Iar de i se va părea că, cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări, sau poate că a întristat pe alt frate și i se cădea de atunci să se scârbească, sau pentru vreun păcat ce a făcut și nu i s-a întâmplat atunci scârba, se cuvenea a fi gata pentru a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu frică de Dumnezeu, totdeauna se găsește vinovat. Chiar dacă uneori ni s-ar părea că suntem liniștiți și că de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvânt de întristare nu ne-am fi tulburat și așa ne socotim că, cu dreptate ne tulburăm asupra aceluia zicând că de n-ar fi venit cutare să mă tulbure cu vorba, nu m-aș fi smintit. Și aceasta este mare înșelăciune diavolească; oare cel ce ne-a grăit cuvântul a sădit patima în inima noastră? Nu, nicidecum. Acela n-a făcut altceva decât că a dezgolit patima noastră ce o avem în suflet și putem să ne folosim, de vom vrea, din acest cuvânt. Putem să ne îndreptăm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gând liniștit. Dar pentru că (precum de multe ori v-am grăit) nu ne defăimăm pe noi înșine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptățiri, ne asemănăm cu un vas, foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuțiciune, din care, dând cineva cu o pietricică și spărgându-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas, sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este și cel ce se îndreptățește și zice: eu ședeam cu pace și cutare cuvânt al fratelui, m-a tulburat. Lui i se pare că era liniștit, dar patima o avea în sufletul său și nu o simțea. Acel frate a aruncat cuvântul ca o pietricică, care numai făcându-i loc, putoarea a început a ieși din inimă, iar nu ea a pricinuit-o.

 

         Deci cel ce își voiește folosul și îndreptarea și sporirea spre cele mântuitoare, nu numai că nu i se cade să se tulbure de un cuvânt prost sau de o faptă de întristare, ci mai vârtos se cuvine să mulțumească și să vadă în acel frate un făcător de bine și un doctor al inimii lui, ca unul ce cu acel cuvânt ca, cu o doctorie, l-a făcut să-ți verse afară veninul ce avea în inimă și că poate de acum înainte să nu se mai supere lesne de ispite și să sporească înainte spre fapte bune fără poticnire. Ba se învrednicește a purta și sarcina altui frate (oricât de grea), întocmai ca un dobitoc, care multă greutate ridică, de este sănătos și în putere și chiar de i se va întâmpla și poticnire, îndată se întoarce și nu cade, sau de va cădea, singur se scoală. Iar cei necercați și neispitiți, nerăbdători și cârtitori sunt întocmai ca vitele cele slabe și bolnave și mișele, care, nu numai că nu pot să ducă o sarcină cât de ușoară, ci nici pe sine-și nu se pot purta; ba și fără de pricină se poticnesc și neînpinse de nimenea cad, nemaiputându-se scula fără ajutorul altora. Sufletul nu slăbănogește, nici se mârșevește din altceva, decât numai din păcat. Și aflându-se în această neputință, cea mai mică întâmplare i se pare grea și de nesuferit. Iar când  este neîmpilat de păcat și nebiruit de patimi, atunci și cele mai grele întâmplări (care de multe ori ni se par nesuferite) le trece cu veselie și fără cârtire.

 

         Pentru aceea, întorcându-ne la începutul cuvântului, zicem că mare folos și neclătită odihnă ne pricinuiește defăimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întâmpla, mai vârtos socotind că nimic nu se clintește fără pronia dumnezeiască. Dar va zice cineva: cum pot să nu mă scârbesc, când am trebuință de ceva și cerând nu mi se dă? Cu adevărat, nici atunci nu se va mâhni cineva când va zice că Ziditorul meu știe mai bine ce-mi este de folos și poate darul să-mi fie drept împlinirea cererii mele. Evreii, patruzeci de ani au fost hrăniți cu mană, care un lucru fiind, se prefăcea totuși după pofta gustului fiecăruia, adică oricine ce poftea, aceea i se prefăcea la gust. Așa și cineva, când va cere ou și nu i se dă, ci îi dă legume, să zică cugetului său: de mi-ar fi fost de folos, mi-ar fi trimis Dumnezeu cu adevărat; și oare nu poate Dumnezeu ca și aceste ierburi să le prefacă în gust de ou? Să știți că acest cuget bun și înfrânarea cea fără cârtire a poftei sale se socotește ca o mucenicie. Iar când cineva nu este vrednic să-și pricinuiască însuși odihnă, sau nu știe să-și chivernisească folosul său, măcar de i s-ar preface cerul și pământul, tot nu se va odihni; căci cu toate că Dumnezeu, ca un milostiv, poartă grijă de trebuința fiecăruia, însa uneori îi prisosește omului, alteori îi lipsește. când iconomisește Dumnezeu ce ne prisosește, ne arată iubirea Lui cea mare de oameni și se cade să-i mulțumim pentru prinosul darului; iar când nu ni se ajung nici cele trebuincioase, ne învață răbdare, făcând mângâiere lipsei lucrului celui trebuincios, cu cuvântul cel negrăit al proniei sale. Pentru aceea, întru toate și pentru toate să avem ochii noștri sus, și de pătimim ori bine ori rău, să mulțumim lui Dumnezeu de toate câte ni se întâmplă și pururea să ne defăimăm pe noi. Când ni se va întâmpla vreun bine, să zicem ca părinții noștri, că iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întâmpla vreun rău, să zicem că pentru păcatele noastre. Că orice vom patimi, adevărat este că pentru păcatele noastre pătimim. Fiindcă sfinții, deși se ispiteau de vrăjmași, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca să se proslăvească numele Lui cel sfânt, prin strălucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora, sau pentru ca să li se adauge cununile și răsplătirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi ticăloșii, care în toate zilele păcătuim și urmăm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva, decât că pe dreptate pătimim, fiindcă am lăsat calea cea dreaptă ce ne-au arătat-o părinții și umblăm pe drum strâmt și rătăcit, defăimând pe vecin iar nu pe noi înșine, fiecare din noi aruncând pricina asupra fratelui sau la orice lucru, și însărcinând greutate asupra aceluia. Fiecare din noi, se trândăvește și nu păzește măcar o poruncă, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.

 

         Să luăm aminte fraților, ca să nu ne înșelăm să osândim pe alții, pentru că foarte rea deprindere se face. Și de multe ori fiind întunecați cu totul și fără de nici o faptă bună (măcar cât de mică) ba și obișnuiți cu păcate grozave și legați de patimi cumplite, pentru care s-ar cădea ziua și noaptea să plângem cu amar și să ne tânguim cu toată smerenia crezând întru inimile noastre că nu este altul mai spurcat decât noi și mai întinat, ședem și iscodim vorbele și faptele și mișcările altora, cărora nu suntem vrednici nici curelele încălțămintei să le dezlegăm, după cum zice cuvântul. Și măcar că știm că aceia au multe fapte bune, îi osândim pentru că nu fac cutare lucru așa și pentru că nu săvârșesc cutare facere de bine mai cu alt chip (după socoteala noastră), ca să fie desăvârșiți. Și zicem: bun este cutare, smerit, blând, are milostenie și altele dar este fățarnic, ori iubitor de argint, ori înșelător. Și mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Pentru că neavând noi nici o fapta bună din cele care mărturisim că au aceia, îi osândim pe ei pentru cele ce le lipsesc, ca și cum noi am fi desăvârșiți. De voim să ne folosim, fraților, pe noi să ne osândim, pe noi să ne defăimăm, și de orice, pe noi să ne socotim vinovați și greșiți, iar nu pe fratele nostru.

 

         Odinioară au venit la mine doi frați scârbiți unul asupra altuia. Cel mare zicea despre cel mai mic că îi poruncesc câte ceva și se mâhnește și mă întristez și eu, aducându-mi aminte de cuvântul părinților: că de ar avea credință ar primi cuvântul cu bucurie.

 

         Iar cel mai mic zicea: iartă-mă părinte, că nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncă și socotesc că de aceea nu se încredințează inima mea, precum zic părinții. Luați aminte și vedeți că amândoi s-au defăimat unul pe altul.

 

         Alți doi frați, gâlcevindu-se între ei, și-au pus apoi metanie unul altuia cerându-și iertăciune, dar nu s-au împăcat sufletele lor pentru că unul zicea că nu i-a făcut metanie din toată inima, de aceea nu s-a liniștit sufletul său, că așa au zis părinții. Iar celălalt zicea dimpotrivă: pentru ca n-a fost gătit și alcătuit mai înainte acela cu dragoste către mine, înainte de a mă pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredințat iertăciunii lui. Vedeți fraților, înșelăciune, vedeți răzvrătire de socotințe omenești? Dumnezeu știe cât mă spăimântez când vad că însăși sfaturile sfinților părinți le întoarcem după voia noastră cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc sa zică unul: pentru că eu nu am pus metanie fratelui cu plecăciune din inimă, pentru aceea nu a alcătuit Dumnezeu adevărata dragoste către mine; iar celălalt să răspundă: pentru ca eu n-am fost cu râvnă de dragoste către fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniștit sufletul meu și fiecare să se defaime pe sine ca să se îndrepteze; ei amândoi s-au îndreptat în cuvinte și au aruncat vină unul asupra altuia. Precum și cei doi dintâi. De unde se cuvenea să zică unul: pentru că eu spun fratelui cu poruncă, de aceea nu se smerește să facă ceea ce îi zic; iar celălalt să zică: măcar că fratele cu blândețe îmi poruncește, dar eu sunt nesupus și neascultător, neavând frică de Dumnezeu și de aceea îl tulbur; - ei amândoi se făceau buni, învinovățind unul pe celalalt. Aceasta este dar, precum am zis, pricina că nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Că nu ne defăimam pe noi înșine și rămânem smintiți și întru tulburare neîncetată totdeauna, osândind pe fratele nostru că nu este desăvârșit întru bunătăți. Iar a noastră nevrednicie, prostime și mișelie nu o socotim, ca să ne dojenim și ca să ne mustram pentru ce facem cele necuviincioase și netrebnice. Pentru aceea, bătrânul acela, când l-a întrebat un frate zicându-i: ce ai aflat mai de folos în călătoria aceasta a mântuirii, a răspuns: nimic alta, decât a se defăima cineva pe sine. Și l-a lăudat foarte, fiindcă adevărat a grăit bătrânul, că aceasta este calea cea adevărată a mântuirii. Tot așa a zis și avva Pimen: „Cu mare suspin au intrat în această casă toate celelalte fapte bune, afară de una”. Și fiind întrebat care este acea faptă, a răspuns: defăimarea de sine! Iar sfântul Antonie a zis: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, adică a pune asupră-și greșeala sa înaintea lui Dumnezeu, și a răbda până la sfârșitul vieții ispitele ce îi vor veni”. Așa aflăm în toate părțile: că părinții ca sa păzească aceasta, toate le lăsau în grija lui Dumnezeu, până și cele mai mici, și așa se odihneau. Precum bătrânul acela care s-a îmbolnăvit și i-a pus un frate în bucate în loc de miere, ulei, care era foarte împotriva boalei ce avea și pricinuitor de primejdie, nu s-a tulburat și a mâncat fără cârtire, nepornindu-se nici măcar cu cuvântul asupra acelui frate, ca să-i zică că și-a bătut joc de el. Ba și după ce a simțit acel frate ce a făcut și a se tângui și a zice: te-am omorât părinte, și ai îngreuiat păcatul asupra mea, că ai tăcut, i-a răspuns cu blândețe zicând: nu te întrista fiule, că de ar fi vrut Dumnezeu să mănânc miere, ai fi pus miere. Acum să-i zică cineva bătrânului: o, părinte, fratele a greșit și îndreptare este aceasta de zici că de ar fi vrut Dumnezeu să mănânc miere, miere ar fi pus. Gândiți-vă, că era de atâta boală supărat și de atâtea zile nemâncat și nu s-a supărat asupra fratelui, ci a aruncat pricina la Dumnezeu și s-a odihnit. Și bine zicea bătrânul, știind că de ar fi vrut Dumnezeu să mănânce miere, s-ar fi prefăcut și acel ulei în miere. Iar noi, dimpotrivă, la tot lucrul învinuim pe aproapele nostru și-l defăimăm ca și cum ne-ar fi ocărât. Și măcar cuvânt prost de vom auzi, îndată îl întoarcem zicând: de nu ar fi vrut să se mâhnească nu mi-ar fi zis acel cuvânt. Unde este proorocul David, care zicea pentru Simei: „Lăsați-l să mă blesteme că Domnul i-a poruncit lui”. Zice vreodată unui om ucigător, Dumnezeu să blesteme pe prooroc?  Pentru ce dar a zis: „Lăsați-l că Domnul a poruncit?” Proorocul era înțelept și știa că alt lucru nu revarsă Dumnezeu mai cu prisos în suflet decât ispitele și mai vârtos în vreme de scârbă și de nevoie, pentru aceea, zice: lăsați-l să mă blesteme, că Domnul i-a zis. Pentru ce? Pentru ca să vadă Dumnezeu smerenia mea și să-mi întoarcă bune în locul blestemului lui. Vedeți cu câtă înțelepciune a făcut aceasta proorocul? De aceea se opunea celor ce voiau să pedepsească pe cel ce îl blestema, zicând: Ce aveți cu mine, voi fiii Saroiei? Lăsați-l să mă blesteme că Domnul i-a zis. Noi însă de vom auzi vreun cuvânt, îndată ne asemănăm câinilor, care când aruncă cineva în ei cu o piatră, lasă pe cel ce a aruncat și aleargă la piatră și o mușcă. Așa facem și noi: lăsam pe Dumnezeu, care cu voia Lui îngăduie să vină ispitele, pentru ca să curățească păcatele noastre și alergăm către vecin zicând: pentru ce mi-a grăit cutare vorbă, pentru ce mi-a făcut cutare lucru? Și în loc să ne folosească dintr-aceasta noi facem dimpotrivă și ne smintim pe noi înșine, nesocotind că toate se fac cu pronia lui Dumnezeu pentru folosul nostru.

 

         Domnul Dumnezeu să ne înțelepțească, prin rugăciunile sfinților, Căruia i se cade slava, cinstea și închinăciunea,

 

Amin!



  • Despre pacatul avortului si gravitatea lui
  • FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE