Cuvine-se cu adevarat sa te fericim, Nascatoare de Dumnezeu,
cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstita decāt heruvimii si mai marita fara de asemanare decāt serafimii,
care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvāntul ai nascut,
pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim!







Va invitam sa ascultati conferinta Parintelui Galeriu Creatia in viziunea pascala.aac (format aacPlus - 59,6MB - 173 minute, necesita ultima versiune de winamp)

Luna februarie in 4 zile: Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Isidor Pelusiotul (+449)

    Acest Sfant a fost egiptean de neam si era rudenie cu Teofil si Chiril, arhiepiscopii Alexandriei, vietuind pe vremea imparatului Teodosie cel Mic (408-450). Dumnezeiescul acesta Isidor invatase multa carte si era socotit de istoricii din vremea lui drept un filosof si un desavarsit indrumator in intelepciunea vietii si a Sfintelor Scripturi si-si luase drept chip si pilda de viata si de lucrare pe Sfantui Ioan Gura de Aur.

    Si, inca tanar fiind, a lasat slava lumii, bogatia si stralucirea numelui si, toate socotindu-le gunoaie, s-a dus intr-o manastire din partile Pelusiei si s-a facut monah. Si, cu multe sudori si osteneli infranandu-si trupul, iar sufletul infierbantandu-si-l cu tainice si inalte descoperi, s-a facut ca un stalp viu si insufletit al vietii monahicesti. Si, fiind el sfintit preot si egumen, se vedea de toti ca petrecea o viata cu adevarat, dupa Sfanta Evanghelie. Si povatuia nu numai pe cei din manastirea lui, ca au ramas de la el peste doua mii de scrisori, prin care lumina pe scurt si in minunate cuvinte, pline de folos, pe toti iubitorii de invatatura din toata lumea, intorcand pe pacatosi, intarind pe cei porniti spre fapte bune, iar pe cei neascultatori, cu certarea dumnezeiestilor dojeniri indreptandu-i, inca si pe imparati ii sfatuia si, in scurt, talcuia si lamurea, cu mare intelepciune, tuturor celor ce intrebau, cuvintele si marturiile dumnezeiestilor Scripturi, indreptand obiceiurile oamenilor.

    Si asa, bine vietuind si dumnezeieste purtrandu-se, la adanci batraneti si-a savarsit viata, mutandu-se la Domnul.
 


 

Intru aceasta zi, invatatura din viata Sfantului Isidor.

    Ca un mare ravnitor pentru dreapta credinta si puternic luptator impotriva ereticilor, ce era, fiind gata a patimi si a muri pentru credinta cea dreapta, Sfantul Isidor scria, catre hulitorul Tarasie: "Te intreb pe tine, cela ce ne ocarasti pe noi si te arati aspru judecator: De te-ar pune imparatul asupra cetatii ca sa o aperi, iar tu ai vedea zidul sapandu-se si sfaramandu-se de vrajmas, ca sa se faca mai lesnicioasa intrarea in cetate, au n-ai sta impotriva cu toate uneltele si armele, oprind spargerea zidului si nelasand intrarea vrajmasilor ? Acestea ai face; ca si cetatea, si pe tine sa te poti apara de vrajmasi, si sa arati a ta credinta si supunere catre imparat. Dar noua, pe care Dumnezeu ne-a pus dascali Sfintei sale Biserici, nu ni se cade sa stam cu tarie impotriva unuia ca Arie, care, nu numai ca a ridicat razboi asupra dreptcredincioasei turme a lui Hristos, ci si pe multi i-a pierdut ? Eu pentru aceasta pricina nu tin seama de nici o primejdie, ci, mai, bine, doresc ca toate primejdiile sa le patimesc pentru credinta".

    Dar, si celelalte fapte bune ale lui se cunosc din scrisorile sale. Fecioria, al carei pazitor era, cu deadinsul, o lauda, mai mult decat pe alte fapte bune, numind-o imparateasa. Insa el nu defaima nici insotirea cea legitima - legiuita -, ca zice, in epistola sa catre Antonie Scolasticul: "Se cuvine sa asemanam, cu soarele, pe cei ce pazesc fecioria, iar, cu luna, pe cei ce vietuiesc in vaduvia cea neprihanita, si, cu stelele, pe cei ce locuiesc in insotire cinstita, urmand in aceasta Sfantului Pavel, care zice: Alta este slava soarelui, alta slava lunii si alta este slava stelelor".

    Inca mai sfatuieste Cuviosul si pe iubitorii de intelepciune, ca mai mult sa se deprinda la viata cea imbunatatita, decat la frumoasa graire. Ca zice, intr-o scrisoare, catre Patrim monahul: "Cu buna minte si cu darul firii esti impodobit, incat cu sarguinta te nevoiesti ca sa graiesti frumos. Insa, calea vietii duhovnicesti, prin faptele cele bune, sa o urmezi, mai mult decat frumoasa graire. Drept aceea, daca doresti sa castigi rasplatirile cele fara de moarte, de frumoasa graire ingrijeste-te putin, iar a face fapte bune, sileste-te, cu mai multa ravna, ca, prin viata ta si prin bunele obiceiuri, sa luminezi pe cei ce sunt intru intuneric".

    Tot Sfantul Isidor mai invata ca omul cel imbunatatit se cade sa nu se mandreasca pentru lucrurile cele bune, ci gand smerit sa aiba despre sine: "Cela ce lucreaza fapte bune are cununa luminata. Iar cela ce savarseste multe fapte bune, insa i se pare ca putin bine a facut, acela, prin aceasta smerita parere despre sine, mai luminoasa cununa va avea. Dar, este mai drept sa zic: De este in cineva gand smerit, faptele aceluia se fac mai luminoase. Iar de nu este in el gand smerit, apoi si faptele bune cele luminoase se intuneca si cele mari se micsoreaza. Drept aceea, de voieste cineva ca sa-si arate faptele sale cele bune, sa nu le socoteasca ca sunt mari, ca atunci mari se vor afla. Gandul smerit, insotit de fapta buna, sunt ca o pereche de boi care trag jugul cel bun a lui Hristos".

    Intreaga intelepciune a Sfantului Isidor este aratata, insa, in Epistola lui catre Paladie, episcopul Elinopolei, prin care il invata, cu tot dinadinsul sa se fereasca de vorba cu partea femeiasca, caci, desi Scriptura zice: "Vorbele cele rele strica obiceiurile cele bune", apoi, vorba cu femeile, chiar si buna de ar fi, este insa in stare a strica pe omul cel dinlauntru, in taina, prin ganduri necurate; ca, desi fiind curat cu trupul, insa pe suflet il face necurat. Deci, Cuviosul Isidor pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiasca si care se lauda ca nu simte patima, sfatuindu-l, ii zicea: "De vorbele cu partea femeiasca, pe cat poti, sa fugi, bunule barbat, ca cei ce au treapta preotiei, mai sfinti si mai curati se cade sa fie, decat aceia care s-au dus in munti si in pustie; pentru ca acestia au grija de sine si de popor, iar aceia, care s-au dus in pustie, au grija numai de ei insisi. Acestora, care sunt pusi la inaltimea aceasta a vredniciei preotesti, toti le cerceteaza si le privesc viata, iar cei ce stau prin pesteri, aceia ranile lor le tamaduiesc, adica singuri isi pregatesc cununi. Deci, de vei avea de facut vreo slujba la o parte femeiasca, apoi sa-ti stapanesti ochii si, pe cele la care ai mers, sa le inveti sa priveasca cu curatie deplina. Si, dupa ce vei grai cuvintele care pot sa le intareasca si sa le lumineze sufletele, indata sa fugi, ca nu cumva vorba cea lunga sa inmoaie a ta putere si sa o slabeasca. Iar, de vei voi sa fii cinstit de femei - si, aceasta, mai ales, duhovnicescului barbat, se cade - apoi, sa nu ai cu dansele prietesug nicidecum si atunci de dansele cinstit vei fi.

    Caci, daca doar vorbesti cu dansele, zic unii, nu primesti nici o vatamare. Eu, insa zic tie, pentru ca toti sa se incredinteze de aceasta, ca si pietrele se sparg de picaturile de ploaie, care cad totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce graiesc; ca, ce este mai tare decat piatra si ce este mai moale decat apa si mai ales, decat picaturile de apa ? Insa, desimea picaturilor ce staruie biruieste totdeauna si firea. Deci, daca firea cea nemiscata se schimba, apoi, cum nu va fi biruita si rasturnata voia omeneasca, cea atat de schimbatoare ?" Astfel, sfatuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povatuieste si pe noi toti la viata cea cu intreaga intelepciune, ca nu numai sa ne pazim de caderea trupeasca, dar si sufletul sa-l ferim intreg de gandurile ce-l strica. Si multe fapte bune, de tot felul, invata Cuviosul pe toti, prin scris si prin viu grai si, ajungand la adanci batraneti si placand lui Dumnezeu, s-a sfarsit in pace.
 


 

Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre citirea cartilor.

    Un frate dintr-o manastire cu viata de obste se lenevea spre invatatura si a intrebat pe parintele sau, zicand: "Ce inseamna aceasta, parinte, ca, iata, ma ostenesc la Scripturi si nimic nu inteleg". Si staretul i-a raspuns lui, zicand: "Fiule, oile, cand afla pasune, cu multa dulceata mananca si adesea inghit hrana nerumegata, sarguindu-se fiecare sa apuce cat mai mult si sa puna intru sine hrana, iar dupa aceea stand, isi rumega hrana. Asa si tu, fiule, cata vreme ai ajutor si buna vreme, invata-te pe tine cat poti, fara lenevire, din dumnezeiestile Scripturi si te va lumina Dumnezeu; ori, din vorbele batranilor auzind, te vei deprinde sau deprinzandu-te singur, vei intreba sau de la cei ce invata binele, vei deprinde ceva sau Insusi Domnul, in liniste, iti va grai in inima ta numai sa nu pierzi intru lene, vremea si puterea cea data tie de la Dumnezeu".


 

Intru aceasta zi, cuvant despre tacere.

    Un sihastru statea in munte si sporise in frica lui Dumnezeu, la locul acela, in partile marelui Antonie. Si multi, din cuvintele lui si din fapte, se foloseau. Deci, asa aflandu-se el, l-a pizmuit vrajmasul impotriva tuturor faptelor lui cele bune si i-a strecurat in minte una ca aceasta: luand tu frica lui Dumnezeu, nu ti se cade tie, ca sa-ti slujeasca altii, nefiind tu vrednic ca sa slujesti altora, ci te scoala de-ti slujeste macar tie insuti. Drept aceea, dar, sa mergi si sa-ti vinzi cosnitele tale in cetate si sa-ti cumperi cele trebuincioase tie, apoi sa te intorci la liniste si sa nu pui aceasta greutate asupra nici unuia. Insa, aceasta il sfatuiau pe dansul inselatorul, pizmuindu-i linistea lui, indeletnicirea cea buna spre Dumnezeu si spre folosul multora, pentru ca, de pretutindeni, vrajmasul se sarguieste a ne vana.

    Deci, el care fusese candva minunat, vestitul si laudatul pustnic, ca la un gand bun, supunandu-se, a iesit din chilia sa. Dar, nu era iscusit intru cele multe mestesuguri ale diavolului; ca mult vorbind cu o femeie, si aflandu-se intr-un loc pustiu si urmarit de diavolul, din neluare aminte, a cazut cu dansa in pacat. Apoi, indata, aducandu-si aminte ca s-a bucurat vrajmasul de caderea lui, a cazut intru deznadejde, de vreme ce intristase pe Duhul Sfant, pe ingeri si pe Sfintii Parinti, dintre care multi prin cetati au biruit pe vrajmasul. Si se intrista de acestea foarte, neaducandu-si aminte ca Domnul gata este sa dea putere celor ce nadajduiesc spre Dansul si, uitand de tamaduirea greselii, voia sa se arunce pe sine spre moarte, in repejunea raului, spre desavarsita bucurie a diavolului. Dintr-o mare durere sufleteasca ca aceasta, i-a slabit si trupul. Si, de nu i-ar fi ajutat lui Milostivul Dumnezeu, ar fi murit fara de pocainta, spre bucuria dracilor. Insa, mai pe urma, venindu-si intru sine, gandea cum ar putea sa arate mai multa osteneala in pocainta si in grea patimire, ca sa milostiveasca pe Dumnezeu, prin lacrimi si prin tanguire. Deci, s-a dus iarasi la chilia sa si zavorandu-si usile, a inceput a plange, asa cum ar plange deasupra unui mort si a se ruga lui Dumnezeu, postind si priveghind cu sarguinta, pana si-a topit trupul sau de tot. Iar fratii, dupa obicei, au inceput a veni la dansul, pentru folosul lor si bateau in usa. Iar el le raspundea: "Nu veti putea deschide, pentru ca am dat fagaduinta lui Dumnezeu, ca sa ma pocaiesc un an": Si le zicea: "Rugati-va pentru mine, nevrednicul". Iar altceva nimic nu le raspundea, ca sa nu se sminteasca, auzind de caderea lui in pacat, pentru ca era la dansii cinstit foarte si mare intre calugari.

    Deci, s-a implinit anul, pocaindu-se cu dinadinsul. Iar spre ziua Pastilor, in noaptea invierii, intocmind o candela dintr-un vas, a ingrijit-o si a umplut-o cu untdelemn si inca, de seara a inceput sa se roage, zicand: "Indurate si milostive Doamne, Cela ce voiesti ca sa se mantuiasca toti pacatosii si la cunostinta adevarului sa vina, la Tine am scapat, Mantuitorule al sufletelor noastre. Miluieste-ma pe mine, cela ce mult Te-am maniat si, spre bucuria vrajmasului, multe rele am facut si, iata, ca mort sunt, ascultand la vrajmasul, iar Tu, Cela ce pe cei necurati si nemilostivi ii miluiesti, inveti a milui pe aproapele milostiveste spre a mea smerenie, ca nimic nu este cu neputinta la Tine, ca langa iad s-a pogorat sufletul meu. Fa mila cu a Ta zidire, ca bun esti, Cela ce, in ziua Invierii celei de apoi, vei ridica trupurile cele risipite si topite, auzi-ma pe mine, ca a slabit sufletul meu si mi s-a topit ticalosul meu trup, pe care l-am spurcat, dar m-am lipit spre frica Ta si, sculandu-ma, am indraznit a schimba pacatul in pocainta. Doua pacate am: caderea si deznadajduirea. Inviaza-ma pe mine, cel sfaramat. Si porunceste ca din focul Tau sa se aprinda aceasta candela, ca, asa, sa primesc incredintare de milostiva Ta iertare, cea cu indurare. Apoi, in cealalta vreme a vietii ce-mi vei darui, voi pazi poruncile Tale si frica Ta nu o voi parasi. Ci, mai cu dinadinsul, decat pana acum iti voi sluji Tie." Si acestea zicand, in noaptea Sfintei Invieri, cu lacrimi multe graind, s-a sculat ca sa vada de i s-a aprins candela. Si, vazand ca nu i s-a prins, iarasi cazand cu fata la pamant se ruga Domnului zicand: "Stiu Doamne, ca dupa nevointa mea era sa fiu incununat, dar, nepazindu-mi eu cararile mele, m-am tras mai mult spre dulceala trupeasca si m-am aruncat in munca celor necurati. Deci, milostiveste-te, Doamne, ca, iata, iarasi marturisesc bunatatii Tale pacatul meu cel rau inaintea tuturor ingerilor si dreptilor si, de nu s-ar sminti oamenii, apoi si inaintea a toata lumea as marturisi caderea mea in pacat. Miluieste-ma pe mine cel ce ma marturisesc Tie, ca si pe altii sa-i invat, Doamne inviaza-ma pe mine." Asa, de trei ori rugandu-se, a fost auzit. Si, sculandu-se, si-a aflat candela luminos arzand si s-a bucurat mult intru nadejde, ca i-a dat lui adeverire Dumnezeu. Si se minuna si de darul lui Dumnezeu cel atat de mare si de milostiva Lui iubire de oameni. Si se veselea cu duhul ca l-a incredintat pe el Dumnezeu de iertarea pacatului sau, auzindu-i smerita lui rugaciune si zicea: "Multumesc Tie, Doamne, ca in aceasta vremelnica viata m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin semnul acesta mare si nou, dandu-mi mie indrazneala catre Tine. Ca ierti, cu milostivire, sufletele cele zidite de Tine".

    Asa petrecand el intru marturisire, a rasarit ziua si, veselindu-se in Domnul, a uitat de trupeasca hrana, in ziua aceea, de bucurie. Iar focul din candela aceea l-a pazit in toate zilele vietii sale, adaugand intr-insa untdelemn, ca sa nu se stinga. Si iarasi, a petrecut in dansul Duhul lui Dumnezeu, fiind stiut de toti si tuturor de folos. Iar, cand a fost sa se duca din viata aceasta, i s-a aratat lui de la Dumnezeu, de mai inainte, ceasul sfarsitului sau si si-a dat cu pace sufletul in mainile lui Dumnezeu, a Caruia este slava, in vecii vecilor. Amin.
 



  • Despre pacatul avortului si gravitatea lui
  • FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE