Luna februarie in 21
zile: Pomenirea Preabunului Cuviosului
Parintelui nostru Timotei, cel din Simboli (+ incep. sec. IX)
Sfantul
Timotei a luat, de mic, viata calugareasca si a fost ucenic al fericitului
Teoctist, staretul manastirii din muntele Olimpului, langa pustiul ce se
numea Simboli, pe vremea imparatiei lui Copronim (741-775). Si, traind
prin munti si prin pustietati, se nevoia in post, in infranare si in rugaciuni
de toata noaptea si, cu darul lui Dumnezeu, a stins cu totul saltarile
patimilor trupului si sufletului sau si s-a facut vas ales al Duhului Sfant,
incat, de-a pururea, isi uda sufletul cu roua lacrimilor.
Pentru aceasta a luat de la Dumnezeu
si darul tamaduirii si puterea asupra duhurilor celor necurate si facea
multe minuni cu rugaciunile sale, tamaduind neputintele, gonind din oameni
duhurile rele si invatand cuvantul adevarului pe toti, care veneau la dansul
cu credinta.
Si asa petrecand intru o viata ca aceasta,
de smerit slujitor al lui Hristos si al semenilor, la adanci batranete
ajungand s-a mutat la Domnul.
Intru aceasta zi, pomenirea celui intru Sfinti,
Parintelui nostru Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei.
Filogonie,
arhiepiscopul Antiohiei, raposand, dupa dansul, a luat scaunul Antiohiei
acest fericit Eustatie barbat cu adevarat vrednic de o dregatorie ca aceasta,
ca om cu viata sfanta si cu vestita intelepciune si mare cu ravna pentru
dreapta credinta, care aratata a fost la marele, intaiul si cel a toata
lumea Sinod de la Niceea (325) al Sfintilor Parinti, pe vremea imparatiei
lui Constantin. Acolo, impreuna cu Sfintii Parinti, Eustatie a stat impotriva
lui Arie, dand pe fata eretica si defaimatoarea lui invatatura, care zicea
ca Fiul lui Dumnezeu este faptura, si strain de parinteasca cinste si putere.
Deci, rusinand si dand blestemului acest hulitor si marturisind ca Fiul
este de o fiinta cu Tatal, a pornit pe eretici impotriva lui si, mai ales,
pe Eustatie al Nicomidiei si pe Teognie al Niceei.
Asadar, dupa moartea marelui Constantin,
luand imparatia Constantiu, fiul acestuia a luat, totodata si erezia lui
Arie si, aparandu-l si sprijinindu-l, a dat putere arienilor, ca sa prigoneasca
si sa faca rau Bisericii ortodocsilor. Si, asa, s-a intarit erezia mult,
prin stapanirea si puterea aceasta fara de lege si nedreapta. Atunci, Eusebie
al Nicomidiei, care, dupa izgonirea Sfantului Pavel marturisitorul, era
patriarhul Constantinopolului, a intrat in Antiohia impreuna cu Teognie
al Niceei, cu chip ca sunt in trecere spre Ierusalim. Si, atunci, adunand
sinodul in Antiohia, impotriva acestui arhiereu al lui Hristos Eustatie,
pe nedrept, l-a indepartat din scaun si din cinste l-a lepadat, scornind
asupra lui invinuiri nedrepte: una, ca n-ar crede drept, ci ar fi partas
ereziei lui Sabelie, iar alta, ca in desfranare ar petrece. Ca platisera
o femeie desfranata sa spuna impotriva Sfantului, ca, de la dansul luand
in pantece, ar fi nascut un prunc. Si a intrat femeia aceea in mijlocul
sinodului, purtand pruncul pe maini, clevetind si strigand ca, de la arhiepiscopul
Eustatie, a zamislit si a nascut. Si s-a jurat ticaloasa ca de la Eustatie
are pruncul. Deci, judecand, au lepadat pe Sfantul si la surghiun l-au
trimis.
Dar adevarul nu intarzie sa se descopere
si, pana la urma, femeia marturisi tot viclesugul. Si, ridicandu-se poporul,
Sfantul Eustatie ii povatui pe toti sa nu faca varsari de sange, ci sa
ramana neclintiti in dreapta credinta.
Fericitul Ieronim si Sfantul Ioan Gura
de Aur spun ca Sfantul Eustatie a fost surghiunit in Tracia si apoi in
Iliria, ramanand statornic in credinta ortodoxa. Si asa, marturisitorul
lui Hristos, Eustatie, rabdand acea nedreapta clevetire si izgonire, in
surghiun fiind, s-a mutat catre Domnul. A murit in cetatea Filipi, din
Macedonia, de unde trupul lui a fost adus in Antiohia pe cand imparatea
Zenon (474-491). Este socotit unul din stalpii cei mai de seama ai Bisericii.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ava
Iraclie si despre ascultare.
Un
frate, incepand diavolul razboi asupra lui, l-a vestit pe ava Iraclie,
si, acesta, intarindu-l, i-a spus lui, despre un oarecare batran, care
avea un ucenic foarte ascultator, de multi ani. Iar, odata, incepand razboi
asupra lui, a facut metanie batranului, zicand: "Lasa-ma sa stau singur".
Si i-a zis lui batranul: "Cauta loc si vom face tie chilie." Si, ca la
o zvarlitura de piatra, a aflat un loc, unde, mergand amandoi, au facut
chilie. Si a zis fratelui: "Orice iti voi zice, aceasta sa faci. Cand flamanzesti,
mananca; cand insetezi, bea, cand iti este somn, dormi. Numai din chilia
ta sa nu iesi pana sambata, atunci vino aproape de mine." Si s-a intors
batranul la chilia sa. Iar fratele a facut cele doua zile dupa porunca,
iar a treia zi, iesind din ascultare a zis: "De ce mi-a facut mie aceasta,
batranul, ca nu fac rugaciuni ?" Si, sculandu-se, a cantat psalmi multi.
Si, dupa ce a apus soarele, a mancat. Apoi, s-a dus sa se culce pe rogojina
sa. Si a vazut un arap sezand, scrasnind cu dintii asupra lui. Si, alergand
cu multa frica, a venit la batran. Si, batand la usa, a zis: "Ava, miluieste-ma
si imi deschide degraba". Iar batranul, cunoscand ca nu a pazit cuvantul
lui, nu i-a deschis pana dimineata. Si, deschizandu-i dimineata, l-a aflat
pe dansul afara, smerit si, milostivindu-se l-a chemat inlauntru. Atunci
a zis: "Rogu-ma, tie, parinte, am vazut un arap pe rogojina mea, cand m-am
dus sa ma culc". Iar batranul a zis: "Aceasta ai patimit, fiindca nu ai
pazit cuvantul meu".
Atunci, dandu-i lui o randuiala a pravilei,
dupa putere, l-a slobozit si incet, incet, s-a facut calugar iscusit.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre smerenie.
Un
oarecare sihastru traia in pustie si avea un frate mirean, in lume, intr-un
oras. Iar, dupa catava vreme, a murit fratele sau, si a ramas in urma lui
un copilas de trei ani. Iar sihastrul, auzind de moartea fratelui sau,
a mers acolo si a luat pruncul si l-a dus cu sine in pustie, la chilia
lui si il hranea pe el cu finice si cu alte verdeturi din pustie, de care
manca si el. Si n-a vazut copilul nici un om, fara numai pe batranul sihastru,
care il hranea pe el, de cand l-a dus in pustie, nici femei, nici sat,
nici paine n-a mancat, nici n-a stiut ce este si nici cum este viata lumii
acesteia. Ci, totdeauna, era in pustie cu batranul, postind, rugandu-se
si laudand pe Dumnezeu. Si asa a petrecut, intru acea pustie, optsprezece
ani, si s-a savarsit.
Iar, dupa ingroparea lui, a inceput
sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, ca sa-i descopere lui, despre acel copil,
in care ceata de sfinti este randuit. Si, dupa multa rugaciune, cu osardie
facuta, i-a aratat lui Dumnmezeu cele despre copil. Ca a adormit si a vazut
in vis un loc oarecare intunecat si plin de toata scarba; si in mijlocul
acelui loc era aruncat acel copil, zacand in mare necaz si suparare nespusa.
Aceasta vazand, batranul s-a mirat si a inceput a grai catre Dumnezeu,
zicand: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta ? Au doara nu era curat acest
copil de toate spurcaciunile trupesti si necuratiile lumesti ? El, care
in toate zilele si noptile te lauda pe Tine si postea, priveghea si se
ostenea si de nici un pacat lumesc nu era atins ? Dar acum, ce este aceasta,
de-l vad pe el la acel loc de necaz, pedepsit ? Dar noi, care suntem nascuti
si crescuti si imbatriniti in pacate, ce nadejde de mantuire sa mai avem
? O, amar si vai mie".
Acestea, si mai multe, cu plangere
si tanguire graindu-le batranul, a stat inaintea lui ingerul Domnului si
i-a zis: "Ce plangi asa, batranule, si te tanguiesti pentru acel copil,
care cu adevarat, de pacatele cele trupesti si lumesti neatins a fost.
Si a se ruga si a posti, si a priveghea l-ai invatat pe el, dar a se smeri,
pentru ce nu l-ai invatat pe el ? Ca avea mandrie mare si inaltare intru
inima sa, socotindu-se pe sine, pentru curatenia si viata lui cea neatinsa
de lume, ca este un om mare si mare sfant, mai mult decat cei din lume;
si cu acea mandrie inalta, intru inima sa, a si murit. Deci, dar, sa cunosti
ca nu este nedreptate la Dumnezeu. Caci tot cel ce se inalta pe sine cu
gandul, necurat este inaintea lui Dumnezeu, precum zice Proorocul". Acestea
zicand, ingerul s-a facut nevazut.
Iar batranul si-a venit in fire si
in cunostinta si a tot plans neincetat, pentru soarta copilului, pana la
sfarsitul vietii sale, punandu-si nadejdea in mila lui Dumnezeu. Dumnezeului
nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
