Cuvine-se cu adevarat sa te fericim, Nascatoare de Dumnezeu,
cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstita decāt heruvimii si mai marita fara de asemanare decāt serafimii,
care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvāntul ai nascut,
pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim!







Va invitam sa ascultati conferinta Parintelui Galeriu Creatia in viziunea pascala.aac (format aacPlus - 59,6MB - 173 minute, necesita ultima versiune de winamp)

Luna iunie in 12 zile: pomenirea Preacuviosului, Parintelui nostru Onufrie Egipteanul (+400).

    Cuviosul Onufrie a fost un mare sihastru din Egipt si a trait pe la anii 350-400. La inceput a petrecut, o vreme, intr-o manastire cu viata de obste, din partile Tebaidei, manastire ce se afla in pustia numita Ermopole. Chemat, insa, la viata pustniceasca, dupa pilda Sfantului Ilie si a Sfantului Ioan Botezatorul, a iesit din viata de obste si a locuit in pustie, nevazand fata de om, vreme de saizeci de ani. Pe Onufrie l-a aflat Marele Pafnutie, care a calatorit in toata pustia, cea mai adanca, dorind sa cunoasca si sa scrie viata celor mai mari barbati ai pustiei. Si, umbland el saptesprezece zile prin pustie si ajungand la locul unde era Sfantul Onufrie, a mers Pafnutie la el si l-a rugat sa-i spuna numele sau si toata petrecerea vietii sale. Cunoscand, deci, Pafnutie toate acestea, din insasi gura sihastrului, a povestit, mai pe urma, monahilor dornici de pustnicie nu numai cele despre acest dumnezeiesc Onufrie, ci si despre alti cuviosi, pe care i-a aflat el, umbland prin pustie.

    Ca, in viata de obste, zicea ava Onufrie, traim laolalta si unul este altuia pilda, indemn si sprijin la nevoie, acolo savarsim, impreuna cantarea bisericii, iar, de flamanzim, gasim painea facuta si de insetosam, avem apa din belsug.  De se intampla unuia a se imbolnavi, fratii ceilalti il mangaie si-l ingrijesc si toti slujim, unii altora, din dragoste pentru Hristos. Dar noi, cei ce patimim in pustie, suntem lipsiti de toate acestea. Caci cine sa-l mangaie, de i se intampla vreo mahnire? La boala, cine sa-i poarte de grija si sa-i slujeasca? Iar de-l vor incerca ispite si indoieli, cine sa-l povatuiasca? Si de va flamanzi, unde va afla hrana? Si de va inseta, unde va gasi izvor? Pentru aceea, fara de asemanare este osteneala acestora, care traiesc singuratici, in pustie. Dar, s-a aprins in sufletul meu, zise Onufrie, dorinta neclintita de a merge in pustie si de a duce acolo o asemenea viata, plina de lipsuri si de grele osteneli, pentru Hristos. Si, luandu-mi putina paine, pentru patru zile, si dupa indelunga cale, am vazut o pestera. M-am apropiat si am zis la usa: "Binecuvanteaza, parinte." Si a iesit un batran cu chip sfintit. Am facut metanie, iar el m-a imbratisat cu dragoste. Iar, dupa cateva zile, mi-a zis: "Scoala-te, fiule, sa te duc in alta pestera, ca intr-insa sa vietuiesti singur." Si aici, in acel loc, vietuiesc de saizeci de ani.

    Iar singuratatea i-a pregatit sufletul, pentru cele mai scumpe descoperiri ale Duhului Sfant. Acolo el a gasit pacea inimii si acele bucurii, rupte din bucuria cereasca. Nemultumit a se ruga numai pentru nevoile sale, el facea rugaciuni fierbinti pentru Biserica si pentru necazurile oamenilor din lume. Traia din osteneala mainilor sale, hranindu-se din roadele unui smochin din apropiere. Si a murit chiar atunci cand Pafnutie era colo. Deci, la ingropat Pafnutie la locul acela si, indata, a vazut prabusindu-se coliba, uscandu-se smochinul, si secand apa izvorului.

    Dumnezeului nostru, slava!


Intru aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Petru, cel ce s-a pustnicit in Sfantul Munte al Atonului (+734).

    Acest fericit a fost de neam grec, cu randuiala ostas. Si, luptandu-se in razboi cu turcii, a fost biruit, prins viu si dus in temnita din Samara, ferecat cu grele lanturi. Si, scapand el, prin mijlocirea Sfantului Nicolae, facatorul de minuni, tot prin a lui povatuire, s-a dus la Roma, unde papa l-a imbracat in schima ingereasca. Deci, se ruga lui Dumnezeu, cu de-adinsul, ca sa fie povatuit la un loc linistit, spre a petrece acolo ramasita vietii sale, cu linistea cea desavarsita, precum se fagaduise Domnului. Deci, intr-una din nopti, a vazut fericitul pe Preacurata Nascatoare de Dumnezeu si pe dumnezeiescul Nicolae, in urma ei, adeseori rugand-o si zicand: "Unde poruncesti Stapana, ca sa-si petreaca robul tau, Petru, ramasita vietii, precum a fagaduit?" Deci, Aparatoarea lumii a raspuns: "In Muntele Atonului imi este placut sa ramana el, caci, pe acest munte l-am ales, spre mostenirea mea, si pe cei ce traiesc acolo ii voi ocroti." Deci, desteptandu-se. Cuviosul a marturisit darurile cele mari ale Maicii lui Dumnezei si ale Sfantului Nicolae. Pentru care s-a si dus el in Sfantul Munte al Atonului si, cercetand toate cele de acolo, a aflat o pestera intunecoasa, plina de taratoare veninoase, pe care, numai cu rugaciunea, le-a izgonit de acolo. Si a petrecut in ea, ca un om fara de trup, neavand cu sine nimic, decat hainele cu care era imbracat. Dar, cu vremea, si acestea stricandu-se, petrecea gol. Deci, hrana sa, la inceput, erau ierburile, care odrazleau in preajma pesterii si ghinda. Mai in urma, insa, prin folosinta Nascatoarei de Dumnezeu, s-a invrednicit de hrana cereasca, aducandu-i-se aceasta de catre ingeri, la patruzeci de zile. Deci, fericitul cu aceasta netrupeasca petrecere, vietuind pe pamant cincizeci si trei de ani si multe ispite suferind de la uratorul de bine, satana, s-a mutat catre Domnul. Pe acesta, un oarecare vanator, aflandu-l viu inca, dar aproape de sfarsit, a luat cinstitele sale moaste, dupa adormirea sa, si, povatuit de Dumnezeu, le-a adus la manastirea numita a lui Clement si acolo a asezat aceasta comoara. De aici, luandu-le niste monahi si urcandu-se pe o corabie, s-au dus pe mare, la un oarecare sat, din preajma Traciei, numit Ficoman, si acolo, a ramas aceasta mare si nepretuita comoara, fiind bine primita si cinstita, si de episcopi si de popor, izvor de minuni fiind de-a pururea, celor ce, cu credinta, se apropie de ele.
 


 

Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Vasilie, despre viata lumii acesteia.

    Viata lumii acesteia este plina de multe griji si de suspinuri si nici unui om nu-i este fara de necaz, ci, plina este de inselaciune si de toata rautatea. Cei ce, adica, nu-s insotiti cu nunta, se lupta cu poftele cele spurcate, iar cei insotiti, multa neintelegere au pentru treburile caselor si, dupa nasterea de copii, vine grija de a-i hrani pe ei, grija de a pazi credinta in casnicie, sfada cu vecinii, procese pe la judecatorii. Si fiecare zi, venind, isi aduce a sa intunecare. Incepand de la cel ce poarta porfira si coroana, pana la cel ce poarta zdrente de panza, socotim grijile, ziua si noaptea, cu care si in somn ne amagesc dracii. Ca omenestile treburi sunt asemenea cu marea cea tulbure, numai ca, intru aceasta, te ineci pe uscat. Unul, adica, are destul pamant ca sa are, altul, caruia nu i s-a dat, vrea sa ia, iar altul, pe cat a luat, se intareste, sa nu dea. Inca, unii, si la camata sunt nesatiosi, iar altii, si de avutia cea adevarata se lipsesc. Iarasi, cei ce n-au nimic, se supara pe ei insisi, iar cei ce au mai mult, decat nevointa lor, se cearta. Saracul cel ce nu are, este ocarat, iar celuia ce are, i se intind curse. Cei ce sunt in dregatorii, se inalta adeseori se sfadesc si se bat intre ei, cu nesaturare jefuiesc si din greu se ostenesc. Minciuna s-a preainaltat, dragostea a fugit, adevarul a parasit pamantul, fatarnicii si clevetitorii sunt cinstiti si vamesii stapanesc cetatile. Deci, acestea toate adunandu-se, Proorocul le zicea: "In desert se tulbura tot ce vietuieste cu nedreptate." Drept aceea, fratilor, sa ne ingrijim de a noastra mantuire si milostiv spre noi sa facem pe Dumnezeu, prin fapte bune.
 


Intru aceasta zi, cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul, despre luarea aminte de sine.

    Doi oameni calatoreau la o cetate, care era departe, ca la treizeci de stadii. Si, dupa ce au facut ei doua sau trei stadii, au aflat pe cale un loc, intru care era padure de copaci desi, care umbreau, si paraie de ape. Si multa veselie era in locul acela. Iar ei, vazand acestea, unul a trecut in fuga prin locul acela, silindu-se sa ajunga in cetate, ca sa o vada, iar celalalt, intorcandu-se, lua aminte la frumusetea locului si a ramas in urma. Apoi, vrand el sa iasa din umbra copacilor, s-a temut de arsita si, pe cand zabovea in locul acela, veselindu-se, a iesit din acea padure o fiara care, apucandu-l pe el, l-a tras in vizuina sa. Iar cel dintai, nelenevindu-se si nici indeletnicindu-se cu frumusetea copacilor si a locului, a ajuns la cetate. Iar, deslegarea acestei pilde, este aceasta: Acei doi oameni sunt cei ce au inceput a calatori si a se nevoi pe calea evlaviei. Iar vrajmasul, vrand sa-i opreasca din drum, ii satura pe cei cu pofte dracesti, de slava desarta, de iubire de arginti, de mandrie si de cate sunt asemenea acestora.

    Si cel ce s-a silit a lua plata chemarii celei de Sus, de la Hristos, acesta nu s-a pocait. Iar cel ce s-a indeletnicit cu frumusetea copacilor si a locului, acesta este cel care si-a abatut mintea sa, de la cele ce nu se vad, catre cele ce se vad. Arsita este osteneala faptelor bune, iar zabava lui in locul acela, si rapirea lui de catre o fiara, este zabava gandului in pofta celor pamantesti, pofta care, iesind ca o fiara cumplita, naste pacatul, ce il apuca pe el, dupa cum sta scris: "Pofta, zamislind, naste pacatul, iar pacatul savarsindu-se, naste moartea" (Iacov 1,15).

    Drept aceea, iubitilor, sa fugim de poftele cele lumesti, ca nu cumva sa ne facem, iarasi, robi ai pacatelor. Ca zice Mantuitorul: "Amin, zic voua, tot cela ce face pacatul, rob este al pacatului" (Ioan, 8, 34). Deci, sa slujim cu buna placere lui Dumnezeu. Celui ce ne-a slobozit pe noi si sa nu ne amagim de patimile stricaciunii, nici sa luam aminte la infatisarea impodobirii, a culionului, a braului sau a paramanului, celui lucrat cu iscusinta, ci, pe cele smerite si fara de slava desarta, sa le cautam, precum se cuvine Sfintilor. Ca necuviincios lucru este, ca cei ce au supus pe cele mari, sa fie biruiti de cele de nimic. Si, de-a pururea, sa ne sarguim, ca omul nostru cel dinlauntru, sa fie bine placut Celui ce cearca inimile, iar pe cele nefolositoare sa le defaimam. Ca nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, dupa glasul Stapanului. Caci, ce teslar, invatand mestesugul, in loc de tesla isi cumpara sulita? Sau cine, voind a-si agonisi smerita cugetare, se lupta pentru slava desarta. Sau cine, poftind cele ceresti, nu defaima pe cele pamantesti? Iar Domnul sa ne dea noua cele placute Lui a le cugeta si a le face. Ca Lui I se cuvine slava, in veci! Amin.



  • Despre pacatul avortului si gravitatea lui
  • FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE