Cuvine-se cu adevarat sa te fericim, Nascatoare de Dumnezeu,
cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstita decāt heruvimii si mai marita fara de asemanare decāt serafimii,
care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvāntul ai nascut,
pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim!







Va invitam sa ascultati conferinta Parintelui Galeriu Creatia in viziunea pascala.aac (format aacPlus - 59,6MB - 173 minute, necesita ultima versiune de winamp)

Luna mai in 8 zile: pomenirea Sfantului si slavitului Apostol si Evanghelist Ioan, ucenicul cel iubit si iubitor de feciorie, de Dumnezeu cuvantatorul.

    Cinstita mutare din viata a Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan, se praznuieste la 26 septembrie. Acolo, s-a aratat, pe larg si viata lui cea sfanta. In ziua de astazi se cinsteste numai pomenirea semnului minunat, care avea loc, in fiecare an, in ziua de 8 mai, ia Efes, unde era mormantul Sfantului. Ca precum pe toti, care i-au placut Sfintiei Sale, Hristos i-a invrednicit Imparatiei Cerurilor si vesnicilor bunatati, asa si locurile unde s-au nevoit acesti placuti ai Lui si s-au ingropat, Hristos le-a luminat cu minuni, aratandu-le pline de daruri.

    Si in adevar, in fiecare an, la 8 mai, izvora, cu darul lui Hristos, din mormantul Sfantului Ioan, o pulbere alba, ca un praf tamaduitor, pe care crestinii din acele locuri il numeau mana. Si, ungandu-se cu el, credinciosii se tamaduiau de toate neputinlele si patimile sufletelor si trupurilor, slavind pe Dumnezeu si pe sluga Ioan, Apostolul Lui Hristos.

    Si se petrecea semnul acesta, in toti anii, pana la cotropirea Efesului de catre necredinciosi si pana la nimicirea crestinilor din acele locuri. Iar Biserica, in loc de alta multumire, a randuit ca, in aceasta zi, precum si in ziua din septembrie, sa proslavim, cu laude si cu cantari, si sa fericim pe acest placut al lui Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, care, mai mult decat altii, a fost iubit de Dumnezeu; ca prin rugaciunile lui, sa castigam si noi tamaduire de bolile noastre cele sufletesti si trupesti si sa ne invrednicim a fi placuti si iubiti lui Hristos, Dumnezeul nostru, acum si in vecii vecilor. Amin.
 


Intru aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Arsenie cel Mare (+449).

    Aceasta a fost din marea cetale a Romei, acolo nascut si crescut, harazit fiind, din pruncie, ca vas curat al lui Dumnezeu si plin de toata bunatatea si intelepciunea dumnezeiasca si omeneasca. Pentru aceasta, a fost hirotonit si diacon. Deci, atunci ocarmuia marele Teodosie (379-395), imparatia romanilor. Si cautand cu multa nevointa un om duhovnicesc si bun vorbitor, ca sa dea buna crestere fiilor sai si sa-i deprinda la invatatura si, mai mult, la invatatura cu care se cinsteste Dumnezeu, a aflat despre diaconul Arsenie si a scris imparatului Gratian si papei Inochentie; si abia a putut dobandi ceea ce a poftit. Deci, Arsenie, plecand de la Roma si sosind la Constantinopol, a stat inaintea lui Teodosie. Si l-a vazut imparatul la fata si la fire om cinstit fiind si avand cautatura cu buna randuiala, gandul smerit si impodobit cu toata bunatatea. Si, umplandu-se de multa bucurie si placere, de atunci il cinstea ca pe parintele sau si i se smerea ca unui dascal. Iar dregatorii sfatului, vazandu-l pe el ca pe un odor de mare pret, se minunau de el si-l cinstea. Iar el, urand slava si iubind pe Dumnezeu, socotea maririle oameniior ca o pleava si, dorind viata monahiceasca, se ruga lui Dumnezeu, in fiecare zi, sa-i indeplineasca rugaciunea. Si, indata, a auzit un glas dumnezeiesc, de sus, care zicea: "Arsenie, fugi de oameni si te mantuieste!"

    Deci, el, nezabovind si schmbandu-si portul, s-a dus si a sosit la Alexandria si, calugarindu-se, a mers la Schit, dandu-se spre toata petrecerea cea grea si cu nevointa. Si, rugandu-se lui Dumnezeu, iarasi s-a facut glas dumnezeiesc catre dansul: "Arsenie, fugi, taci, linisteste-te, ca acestea sunt radacinile nepacatuirii".

    Pe marele Arsenie l-a intrebat candva Teofil, papa Alexandriei, cand s-a suit, si cu altii, la dansul: "Spune-ne noua, o parinie, un cuvant de folos". Si el a zis: "Daca il voi spune, il veti pazi?" Iar ei i-au zis: "Da, cu adevarat". Si el a zis: "Oriunde veti auzi de Arsenie, sa nu va apropiati de acel loc".

    Si, iarasi, spun, despre acesta, ca, stand la lucrul mainilor lui in toata vremea vietii sale, avea un petec de rasa in san, de-si stergea lacrimile sale; ca fericitul se plangea, pe sine, in lumea aceasta.

    Si era la trup minunat si cuvios, peste tot carunt, uscat si lung, macar ca era putin garbov de batranete. Si era barba pana la pantece, chipul ingeresc, ca al lui Iacov. Drept aceea, nici nu vrea sa se arate cuiva la fata. Priveghea mult, stand in picioare si rugandu-se si neplecandu-si genunchii, nicidecum, de cu seara pana la rasaritul soarelui. Drept aceea, cu varsarea lacrimilor a stins focul cel stricator de suflet.

    Si, vrand el sa se desparta de trup, ajungand la adanci batraneti, ca era aproape de o suta de ani, l-au intrebat ucenicii lui, unde si cum se cade sa-l ingroape. Iar el a zis: "Dar nu stiti sa puneti o funie la picioaieie mele si sa ma ridicati in munte ?" Si iarasi le-a zis: "Vedeti, fiii mei, in cata frica ma aflu, vrand a iesi din trup ?" Si ei au zis; "Vedem". Iar el a zis: "De cand m-am facut monah, n-a lipsit nicidecum de la mine, frica aceasta". Si indata si-a dat cu pace sufletul lui Dumnezeu.
 


Intru aceasta zi, cuvant despre un pustnic, care primea painea de la Dumnezeu si despre inaltarea mintii, care smereste pe om.

    Un oarecare monah, care petrecea in pustia cea mai adanca, si multi ani vietuise in fapte bune, la batranete, s-a ispitit, prin mestesugirile vrasmasului si putin a lipsit de n-a pierit, pentru inaltarea mintii sale. Acesta, intru mare liniste se nevoia, intru rugaciuni, intru cantari in psalmi si intru multe cugetari la Dumnezeu, in toate zilele si noptile priveghind, si aratari dumnezeiesti vazand, pe unele in timp ce dormea, iar pe altele, treaz fiind. Iar somnul lui era foarte putin si usor, cat abia era cu putinta a se numi somn. Si era atat de cuprins de dorirea vietii celei fara de trup, incat de trupesca hrana nicidecum nu se ingrijea, ci, prins fiind de credinta si de nadejde spre Dumnezeu, din vremea cand se salasluise in pustie, nici o grija nu avea, cu ce sa-si hranesca trupul sau, pe toate cele pamantesti uitandu-le. Si era cuprins de dorirea cea desavarsita dupa Dumnezeu, asteptand trecerea cea din aceasta lume, la El. Si asa, mult se indulcea cu lucrurile ceresti cele nevazute si nadajduite. Si nu i-a slabit trupul de-a lungul vremii. Intr-o astfel de viata, nici nu i s-a tulburat candva sufletul lui. Ci, intru oarecare masura, cinstita si fericita i se randuise viata, ca si cum ar fi fost si intre cei trupesti si intre cei fara de trup, nici fara de trup fiind el, dar nici trupesc. Si, dupa catava vreme, cinstit a fost de, Dumnezeu in acest fel; ca i se trimitea lui paine, printr-o mana nevazuta. Ca, intrand in pesterea sa, afla pe masa painea curata, care putea sa-i ajunga doua sau trei zile. Si cand simtea ca trupului sau ii trebuie hrana, inchinandu-se lui Dumnezeu, gusta si, iarasi, cu cantare, isi satura al sau suflet, petrecand intru rugaciune si in cugetare la Dumnezeu, din zi in zi crescand in desavarsire si cu totul dandu-se la fapta buna, in nadejdea celor ce vor sa fie.

    Si cu neindoire nadajduita la rasplatirea sa, ca si cum pe aceea ar fi avut-o in mana; si aceasta i-a fost pricina caderii lui in ispita. Deci, a ajuns la un gand ca acesta, ca, adica, se socotea pe sine mai mare decat altii si ca, are de la Dumnezeu, mai mari daruri si ceresti bunatati gatile lui, mai mult decat ceilalti oameni, si se incredea in el, ca niciodata nu va putea sa alunece dintr-o viata ca aceea, inalta prin faptele bune. Asa, socotindu-se el intru sine, nu dupa multa vreme, s-a nascut intr-insul putina trandavie, pe care nici nu o socotea ca este trandavie, apoi, a crescut lenevirea. Si, iata, se si cunostea trandavia si lenevirea, ca si din somn a inceput a se scula mai tarziu, la cantarea de psalmi, si erau-rugaciunile lui mai scurte si nu prelungite, ca mai inainte.

    Si graia intru dansul gandul lui, ca trebuinta este a se odihni putin. Si se invoia el cu gandul sau, si se tulbura si se invaluia cu gandurile, iar acum, in taina, si ceva necuviincios gandea. Deci, obisnuinta lui la nevointa cea mai dinainte, facandu-l a se destepta putin din lenevire si din tulburarea gandurilor, il arata pe dansul ca pe un nevoitor, insa el iarasi cadea in aceeasi tulburare a gandurilor. Si, intr-o zi, dupa obisnuitele rugaciuni, intrand in pestera, dupa ce a inserat, a aflat dupa obicei painea cea de Dumnezeu trimisa lui, nevazut, dar, acum, nu mai era asa curata, ca la inceput. Si, intarindu-si trupul, n-a lepadat gandurile cele necurate, nici nu cunostea ca sufletul sau este vatamat cu ele, nici nu s-a intors spre cautarea tamaduirii ranii celei dintai, mic lucru socotind-o a fi, ca, adica, sa nu primeasca gandurile cele spurcate si intru ele cu indulcirea, sa nu zaboveasca. Iar, a doua zi, dupa rugaciunile si cantarile de psalmi, cele obisnuite, macar ca erau acum pline de ganduri risipite, venind seara, a intrat in pestera, ca sa se intareasca cu hrana. Deci, painea a aflat-o, dar toata era necurata, de care lucru mult se minuna si se intrista cu duhul, insa a mancat si s-a intarit.

    Iar, dupa ce a sosit a treia noapte, intreita rautate si-a adaugat: ca mintea lui, iarasi, a inmultit gandurile cele spurcate si atat de tulburat era de desfranare, incat i se parea, in mintea sa, ca o femeie este culcata cu dansul si ca savarseste lucrul pacatului. Iar, dupa ce a petrecut noaptea si, iarasi, obisnuita pravila de zi, macar ca a savarsit-o cu multa impiedicare de ganduri, dupa ce a inserat, a mers la paine si a aflat-o nu numai necurata, ci, ca si cum ar fi fost mancata de soareci si de caini, numai ramasite sfaramate si tavalite pe pamant. Atunci a suspinat si a lacrimat, insa nu si-a sfaramat inima sa, atata cat ar fi fost destul, ca sa traga afara necuratele ganduri ale patimasului razboi. Deci, aducand acele necurate faramituri tavalite, a mancat putin, nu cat ar fi dorit sa manance, si s-a culcat sa doarma. Si, indata a navalit asupra lui un nor de ganduri desarte, tarandu-l pe el, din pustie, in lume. Si, cu totul cuprins fiind de pofta si neputand rabda mai mult, nici in simtire a-si veni, Dumnezeu slobozind aceasta, o vreme, asupra sa, din pricina inaltarii mintii lui - s-a sculat si s-a dus prin pustie noaptea, vrand sa ajunga la locuinte de oameni mireni. Iar, dupa ce s-a facut ziua si zaduful soarelui a inceput sa arda, a ostenit batranul, ca acum nu mai era tanar, iar calea era inca lunga, pana la locul unde avea el de gand sa ajunga. Deci, cauta incoace si incolo, doar va vedea vreo manastire, la care, aflandu-se, s-ar putea odihni. Si s-a intamplat, dupa randuiala lui Dumnezeu, o oarecare manastire in cale, in care intrand el, fratii cei de acolo, cu foarte multa dragoste si cinste, l-au primit, ca pe un parinte mare si i-au spalat lui fata si picioarele si, facand rugaciune, i-au pus inainte masa si l-au poftit pe el sa guste, din dragoste.

    Iar, dupa ce s-a intarit, l-au rugat pe el fratii, ca sa le spuna lor cuvant de mantuire, cum ar putea scapa de cursele diavolului si cum ar putea birui gandurile cele spurcate. Iar el ii sfatuia pe dansii, ca un parinte pe fii, invatandu-i sa fie tari si statornici in osteneli, ca unii care, nu dupa multa vreme, vor fi odihniti de Hristos, multe despre pustnicestile nevointe graindu-le lor, i-a folosit mult pe dansii. Iar, dupa ce a incetat a-i invata, putin odihnindu-se, la un loc aparte, a inceput batranul a gandit la sine, cum ca pe altii invatandu-i, de sime nu se ingrijeste, ca altora le e folositor, iar pe sine se sminteste, pe altii ii povatuieste la calea mantuirii, iar el se pagubeste si la pierzanie merge. Asa, socotindu-se, s-a intors indata in pustie, nu incetisor ducandu-se, ci fugind si alergand la locul cel dintai, plangand pentru inselarea sa si zicand: "De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, putin de nu s-ar fi salasluit in iad sufletul meu (Ps. 93, 17): ca inca putin mai trebuia, ca sa cad in toate rautalile".

    Si s-a implinit, la acel monah, cuvantul cel aratat la Pilde: "Frate pe frate ajutorandu-se, este ca o cetate tare si inalta, si se intareste ca o imparatie intemeiata". Din vremea aceea, s-a indreptat bine acel monah si, inchizandu-se in pestera sa, a cazut la pamant, presarand tarina asupra sa, plangand si tanguindu-se multe zile. Si nu s-a sculat de la pamant, pana ce s-a invrednicit a lua de la inger, adeverirea primirii pocaintei sale. Ca, primita a fost la Dumnezeu pocainta lui. Dar, de painea cea dintai, care i se trimitea de la Dumnezeu a fost lipsit: si isi afla hrana, din osteneala mainilor sale. Asa inaltarea mintii, smereste pe om.
 


Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.

    Un frate l-a intrebat pe ava Siluan, zicand: "Ce voi face ava, cum voi castiga umilinta, ca mult sunt suparat de trandavie, si de somn ? Si cand ma scol din somn, ma lupt mult la cantarea psalmilor si nu pot birui dormitarea, nici psalmi nu zic fara de glas".

    Si i-a raspuns lui staretul: "Fiule, a zice tu psalmi cu glas, intai este mandrie, ca iti pui in minte ca tu canti, iar fratele tau nu canta. Al doilea, iti si impietreste inima si nu te lasa sa te umilesti. Deci, de voiesti umilinta, lasa cantarea. Si cand iti faci rugaciunile tale, sa caute mintea ta intelesul stihului si sa socotesti ca stai inaintea lui Dumnezeu, a Celui ce cere inimile si rarunchii. Iar cand te scoli din somn, mai inainte de toate, sa slaveasca gura ta pe Dumnezeu, apoi citeste Crezul si Tatal nostru si, apoi, incepe canonul tau, incet suspinand si aducandu-ti aminte de pacatele tale si de osanda intru care vei fi pedepsit."

    Zis-a fratele: "Eu ava, de cand m-am calugarit, slujba canonului si ceasurile, dupa randuiala celor opt glasuri, le cant". A raspuns batranul: "Si pentru aceasta, umilinta si plansul fug de la tine. Ca pune in minte pe parintii cei mari, cum ei, nefiind slujitori bisericesti si nestiind ei de glasuri, nici tropare, in afara de cativa psalmi, in lume, ca niste luceferi, au stralucit; precum au fost ava Pavel cel simplu si ava Pamvo si ava Apolo si ceilalti purtatori de Dumnezeu parinti, care si mortii au inviat, si mari minuni au facut si putere asupra draciior au primit, nu cu cantari si tropare si cu glasuri, ci cu rugaciunea cea cu inima zdrobita si cu post. Ca, prin acestea si frica lui Dumnezeu nelipsita se face din inima si se intareste plansul, care curateste pe om de tot pacatul si mintea mai alba decat zapada o face. Iar cantarea cea de veselie pe multi la cele mai de jos ale pamantului i-a pogorat, nu numai mireni, ci si preoti, fiindca i-a molesit si in desfranare si in alte patimi de rusine i-a prapastuit. Deci, cantarea este a mirenilor, pentru aceasta se si aduna poporul in biserici. Pune in minte fiule, cate cete sunt in ceruri si nu este scris, pentru nici una dintre ele, ca, dupa randuiala celor opt glasuri, canta. Ci, o ceata canta neincetat Aliluia, alta, Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot; alta, Bine este cuvantata slava Domnului, din locul si din casa Sa. Tu, dar fiule, urmeaza parintilor, de voiesti sa castigi umilinta in vremea rugaciunilor, pazind mintea pe cat poti, neraspandita. Iubeste smerenia lui Hristos si, oriunde mergi, nu te arata pe tine istet si dascal, ci ca om simplu si ucenic. Si Dumnezeu iti va da tie umilinta".
 



  • Despre pacatul avortului si gravitatea lui
  • FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE