Luna martie in 14 zile:
pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Benedict (+543).
Cuviosul Benedict,
care in limba noastra se talmaceste "Binecuvantat", era din pamantul Italiei,
din cetatea ce se chema Nursia, nu departe de Roma cea veche, unde se nascuse,
din parinti dreptcredinciosi si cu buna stare (480). Si era pe vremea cand
la Roma murise cel din urma imparat al romanilor (476), iar in Italia stapanea
o capetenie din popoarele navalitoare, Odoacru. Si avea Sfantul Benedict
si o sora ce se chema Scolastica, pomenita si ea in Sinaxarul sfintilor.
Setos de cunostinte, Sfantul Benedict,
dupa invatatura din cetatea sa, a fost trimis de parintii sai la scolile
mai inalte de la Roma. Inspaimantat de viata plina de patimi a tinerilor
din vremea lui, care invatau carte, a parasit lumea si pe parintii sai
si s-a retras intr-o pestera, la Subiaco, unindu-se pe sine cu Dumnezeu,
prin fapta buna, rugaciune si nevointa. Si, petrecand acolo, l-a vazut
pe el un monah, anume Roman, de la o manastire apropiata, si l-a indrumat,
facandu-l monah si, la zile randuite, ii pogora de sus, painea, cu o funie
cu clopotel, pana in dreptul pesterii in care vietuia viteazul pustnic.
Deci asa, petrecand vreme de trei ani, Cuviosul Benedict n-a cunoscut pe
nimeni, afara de fericitul Roman. Dar Dumnezeu a purtat de grija, ca lumina
cea mare a slujitorului Sau sa nu stea la intuneric, ci sa fie pusa in
sfesnic si sa lumineze toata lumea.
A fost descoperit, mai intai, de un
preot din apropiere, printr-un vis, in ziua Invierii Domnului. L-au mai
aflat apoi si niste pastori, care l-au facut cunoscut, ca pe un om al lui
Dumnezeu. Si au inceput sa vina la dansul multime de tineri, printre care,
tinerii ucenici Maur si Placid. Ei ii aduceau cele de trebuinta pentru
trup, el le da cele duhovnicesti. Impreuna cu ei, Sfantul Benedict a infiintat
douasprezece manastiri, cu cate doisprezece calugari, in fiecare manastire.
Si s-a imbogatit Sfantul cu puteri de la Dumnezeu, cu darurile facerii
de minuni, de tamaduiri si da inainte vedere.
Dar si duhul cel rau a ridicat ura
si vorbire de rau impotriva omului lui Dumnezeu, mai intai, prin preotul
Florentin. Cu darul lui Dumnezeu cel de mantuire, Sfantul a biruit insa
pe duhul cel ispititor. Altadata, cuprins fiind de cumplite ispite trupesti
si, fiind acolo, aproape, urzici si spini, Sfantul s-a dezbracat si s-a
aruncat intre ele si, tavalindu-se multa vreme si sangerandu-si tot trupul
si rabdand cu vitejie durerile, s-a izbavit, pentru totdeauna de acest
gand; si, de aici inainte, invaluindu-se inima lui de darul Duhului Sfant,
a dat si mai bogat rod de invatatura. Tot o ispita de la cel rau a fost
si paharul cu bautura otravita, ce i s-a dat si care s-a sfaramat prin
semnul Sfintei Cruci, pe cand Sfantul Benedict era egumen intr-o manastire
straina, la Vicovaro.
In urma aceslor semne, el s-a mutat,
de la Subiaco, in Campania italiana, si s-a asezat la Monte Casino, cu
ucenicii sai (529). Din ruinele templului lui Apolo, ce se gaseau acolo,
Sfantul a zidit o manastire si doua paraclise. Dar, in singuratatea de
la Monte Casino, Sfantul a scris Randuiala sa, pentru viata de manastire,
care a fost ca un testament ce vadeste trairea lui duhovniceasca si iscusinta
sa, in oranduirea vietii de obste. Pentru Sfantul Benedict, manastirea
este o scoala, unde se invata a sluji pe Dumnezeu in tacere, singuratate,
smerenie si ascultare, in munca si rugaciune, cu dreapta socotire impartite.
Drept aceea, pravila lui a ajuns randuiala care, mai tarziu, a fost primita
si urmata, un timp, de toti calugarii din partile Apusului. Traind dupa
legile ei, nenumarati ucenici ai Sfantului Benedict au lucrat, de-a lungul
istoriei, cu osardire, la luminarea popoarelor din Apus, iar ucenicii sai,
calugarii benedictini, traiesc dupa randuiala lui si astazi.
Despre alte ale lui preaslavite faceri
de bine ne graieste, pe larg, istoria lui, din care aflam ca a facut multe
feluri de minuni: morti inviind, de cele viitoare proorocind, pe oameni
luminand si ajutand. Iar sfarsitul lui asa a fost: cu sase zile inainte
de cinstita lui adormire, a poruncit sa i se sape groapa si, indata, s-a
imbolnavit, cu fierbinteala mare, care ii ardea trupul. Iar cand a fost
a sasea zi, a cerut ucenicilor sai sa-l ridice si sa-l duca in biserica.
Apoi, ducandu-l acolo, s-a impartasit cu Sfintele Taine. Si, stand in mijlocul
ucenicilor sai, tinut si rezemat, si-a ridicat mainile la cer si, asa,
cautand in sus si rugandu-se, si-a dat sfantul sau suflet.
Era in varsta de 63 de ani si petrecuse
paisprezece ani la Monte Casino, cand fericitul Benedict, care este socotit
Patriarhul calugarilor din tot Apusul s-a mutat la Domnul. Dumnezeului
nostru, slava !
Intru aceasta zi, povestire din viata Preacuviosului
Parintelui nostru Benedict, de la Grigorie Dialogul.
Intr-o zi, s-a
dus Cuviosul la tarina, impreuna cu fratii, iar, un lucrator de pamant,
tinand in bratele sale trupul fiului sau care, atunci, cu putin mai inainte,
murise, a venit la manastire, plangand si pe luminatul parinte Benedict
cautandu-l. Si, instiintandu-se ca este la tarina, impreuna cu fratii,
si lucreaza si are sa zaboveasca, a lasat trupul inaintea portii manastirii
si a alergat la Cuviosul, in ceasul acesta lasase lucrul si venea spre
manastire cu fratii. Vazandu-l pe el, tatal copilului a strigat cu lacrimi
catre Cuviosul si a zis: "Da-mi pe fiul meu, da-mi pe fiul meu". Iar Cuviosul,
inspaimantandu-se de aceste cuvinte, s-a oprit si a zis catre dansul: "Au
doara, omule, am luat eu pe fiul tau ?" Zis-a acela: "A murit fiul meu,
cinstile parinte: ci, vino de-l invie pe el". Acestea auzindu-le, acel
facator de minuni parinte, tare intristandu-se, a zis: "Asemenea lucruri
nu sunt in puterile nostre, ci ale Sfintilor Apostoli. De ce voiti sa ne
ingreunati cu sarcini, pe care nu le putem ridica ?" Iar talal celui mort
staruia si-l ruga, adeverind si jundu-se: "Nu ma voi duce, daca nu vei
invia pe fiul meu".
A intrebat, deci Cuviosul, zicand:
"Unde este trupul copilului ?" "La-poarta manastirii, cinstile parinte",
a raspuns tatal. Atunci, venind acolo Sfantul, cu fratii, si-au plecat
genunchii la rugaciune, Cuviosul plecandu-si cinstitul cap peste trupul
copilului. Apoi, s-a sculat si si-a ridicat mainile catre cer si a zis:
"Doamne Dumnezeule, nu cauta la pacatele mele, ci la credinta omului acestuia,
care se roaga si cere sa i se invieze fiul lui, si intoarce in trupul acesta
sufletul pe care L-ai luat". Inca nu se sfarsise rugaciunea si a intrat
sufletul in trup si s-a cutremurat tot trupul copilului si, tremurand,
pipaia cu mana. Si toti cei de fata acolo, vazand o lucrare ca aceasta,
facuta de Sfantul, s-au minunat, iar Sfantul apucandu-l de mana, l-a dat
viu tatalui sau.
Aceasta minune nu era in stapinirea
lui, ci s-a rugat si a cerut ca sa o poata face. Dar, sunt niste lucruri
pe care cateodata le cer Sfintii de la Dumnezeu, si nu le iau. Cine este
intru aceasta viata mai sus decat Pavel ? Dar si acesta, pentru neputinta
trupului sau, de trei ori l-a rugat pe Domnul si nu l-a auzit, iar ceea
ce dorea, nu a putut dobandi. Si despre Sfantul Benedict vreau sa va povestesc,
ca a voit un lucru si nu l-a putut savarsi. Avea fericitul o sora, Scolastica
numita, care, prin bunavoirea Atotputemicului Dumnezeu, din tinerete, ducea
viata sfanta. Deci, aceasta, o data pe an, obisnuia a veni la fericitul
sau frate. Iar Cuviosul, cu ucenicii sai, se pogorau acolo, aproape, afara
de poarta manastirii, la o casa, ce o facuse anume pentru aceasta, si vorbeau.
Deci, mergand intr-o zi, dupa obicei, in casa aceea, au petrecut toata
ziua in sfintitele cuvinte si in povestirile Scripturilor, celor de Dumnezeu
insuflate. Iar, dupa ce s-a facut seara si a innoptat, au stat si au mancat.
Si, mancand si vorbind din Sfintele Scripturi, au intarziat si a trecut
cea mai mare parte a noptii. Deci, acea preasfintita si cinstita fecioara
si sora dupa trup a Sfantului a cerut, zicand: "Te rog, pe tine, fratele
meu, sa nu lasam noaptea aceasta, si sa o petrecem ajungand la ziua, vorbind
despre cereasca bucurie si despre viata vesnica". Iar fericitul, i-a raspuns
ei: "Ce zici, sora ? Afara din chilia mea nu pot sa raman".
Si era o vreme asa de buna si senin,
incat nu se vedea nici un nor. Iar acea Preasfanta fecioara, vazand ca
fratele sau nu s-a plecat la rugamintea ei, si-a impreunat degetele manilor
si si-a pus mainile sale pe masa si, plecandu-si capul pe maini, ruga pe
Atotputernicul Dumnezeu. Si, indata ce si-a ridicat capul de pe masa, s-au
facut atatea fulgere si tunete si atata ploaie s-a pogorat, incat nici
fratele sau, nici insotitorii lui, nu se puteau duce la manastire si nici
macar sa iasa in pragul usii. Iar aceasta s-a facut pentru rugaciunea surorii
Sfantului si pentru lacrimile ce le-a varsat, rezemandu-si capul pe masa.
Iar Sfantul, vazand ca a se duce la manastire, dupa cum voia si zicea,
era cu neputinta, pentru involburarea cea mare a fulgerelor si a tunetelor
si pentru potopul ploii aceleia, s-a intristat si a zis catre sora sa:
"Sa te ierte pe tine, sora, Atotputernicul Dumnezeu, pentru ceea ce ai
facut". Iar ea, raspunzand, a zis: "Eu te-am rugat si nu m-ai ascultat.
Am rugat pe Dumnezeu si m-a ascullat pe mine. Acum iesi, de poti, si, lasandu-ma,
du-te la manastire". Deci, ramanand Sfantul, fara voia sa, au petrecut
toata noaptea aceea priveghind, intru cuvintele vietii vesnice si intru
povestirile Sfintelor Scripturi. Si aceasta am spus-o, ca sa arat ca Sfantul
a voit sa faca un lucru si n-a putut: ca, precum am spus, sunt lucruri
pe care uneori Sfintii le cer de la Dumnezeu si nu le dobandesc. Iar dimineata,
cinstita fecioara s-a dus la chilia sa, iar omul lui Dumnezeu, la manastire.
Si dupa trei zile, stand in chilia
lui, si-a ridicat ochii in vazduh si a vazut sfantul suflet al cuvioasei
sale surori, ca iesise din trup, in chip de porumbel, si se suia la cele
ceresti. Si, impreuna bucurandu-se de atata slava a surorii sale, Atotputernicului
Dumnezeu i-a multumit, in laude si in cantari si sfarsitul ei l-a aratat
fratilor
Intru aceasta zi, cuvant al Cuviosului Parintelui
nostru Palladie, despre nevointi.
Zis-a
Cuviosul, Parintele nostru. Palladie, catre fratii cei ce veneau la dansul:
Fiilor, vremea Sfantului post sa o pazim bine si cu rabdare. Sa ne nevoim
acum putin, ca in veci de bunatatile cele mari sa ne indulcim. Vedeti pe
mucenici, vedeti pe postitori, cum, cu neslabire, au rabdat, cum, barbateste,
nevoindu-se, s-au incununat. Ca ne minunam de rabdarea lor totdeauna, cum,
mai presus de firea omeneasca, au fost; unii, adica, cu ochi scosi, iar
altii taierea mainilor si a picioarelor au suferit, pe unii cu foc i-au
ars, iar pe altii in mari si in rauri i-au afundat de vii, si ca pe niste
facatori de rele, i-au pierdut, iar pe altii, fiarelor sangeroase i-au
dat. Si, acestia toti, laudand pe Dumnezeu, au rabdat. Si pe cat de multe
munci asupra Sfintilor mucenici si postitori aducea diavolul, pe atat ei,
mai vartos, nevoindu-se, neputinta trupeasca, prin duhovniceasca barbatie,
au biruit-o si bunatatile cele nadajduite, asemenea ca si darurile, de
la Dumnezeu le-au luat.
Ca nu fara de minte s-au ostenit, nici
uitate sunt chinurile lor inaintea lui Dumnezeu, ci i-a laudat in ceruri
si i-a proslavit pe pamant si le-a daruit a savarsi faceri de minuni, a
lumina orbii, a curati leprosii, a izgoni dracii, a vindeca bolile. Si,
deschizandu-le usile ceresti, la vesnica viata i-a dus pe dansii, in Ierusalimul
cel de Sus, unde este vesnica veselie. Drept aceea, rogu-va pe voi, fratilor,
sa nu ne lenevim de a noastra mantuire, nici sa deznadajduim pentru pacatele
noastre, pentru ca Hristos este Cel ce curateste pacatele noastre; macar,
de acum, sa parasim toate lucrurile cele rele: minciuna, clevetire, mania,
iutimea, imbuibarea, betia, desfranarea, pomenirea de rau, nemilostivirea,
furtisagul, razboaiele si de toate, intru care este pieirea sufletului.
Si de faptele cele bune, sa ne apucam cu incetul, ca Insusi Domnul ne va
ajuta noua.
Postul curat sa-l pazim, pace si dragoste
intre voi sa aveti, de Dumnezeu sa va temeti, pe saraci sa miluiti, de
pacate sa va caiti. Ca aici, bine vietuind, sa mosteniti viata ce va sa
fie, impreuna cu toti Sfintii, cei ce i-au placut Lui, si partasi sa fiti
vesnicelor bunatatii. Amin.
