Aceasta Sfanta a trait pe vremea Soborului celui a toata lume de la Calcedon (451), fiind comediana in Antiohia. Pe atunci se numea Margareta si, mai inainte de a cunoaste dreapta credinta a crestinilor, ducea o viata de placere si desfranare, pana intr-o zi cand, Dumnezeu, atingandu-i cugetul, o facu sa-si schimbe viata, sa se intoarca la El. Adunand patriarhul Antiohiei, in cetatea sa, un sobor de mai multi episcopi, unul din ei, Sfantul Non, a fost rugat sa spuna poporului cuvantul lui Dumnezeu. Pe cand propovaduia el in fata bisericii, iata ca se opreste la usa bisericii vestita comediana Margareta, inconjurata de un alai intreg de tineri si de tinere, imbracati in vesminte scumpe si purtand bratari de aur. Si ea era atat de frumoasa, incat oamenii nu se puteau satura privind-o. Si, oprindu-se printre credinciosi, alaiul ei umplea vazduhul de buna mireasma si de arome. Si episcopii, si-au intors ochii de la ea, ca de la un mare pacat. Singur, episcopul Non a privit-o indelung si a grait: "Dumnezeu, in bunatatea Sa nemarginita, se va milostivi si de aceasta femeie, lucrul mainilor Sale." Iar Margareta s-a oprit deodata, ascultand cuvantul sfantului episcop. Si, indreptandu-se catre cei credinciosi, episcopul Non a zis: "Luati aminte la femeia aceasta, de la care eu multa invatatura am aflat. Socotiti cate ceasuri a zabovit in camera ei, spalandu-se in imbracandu-se cu ales vesmant si impodobindu-se la oglinda cu multa grija, numai ca sa se arate mai frumoasa decat celelalte femei, in fata oamenilor. Iar noi, care dorim din toata inima sa fim bineplacuti lui Dumnezeu, ne lenevim si nu ne silim sa impodobim pacatosul nostru suflet, nu ne sarguim sa-l spalam cu lacrimile pocaintei, nici sa-l impodobim cu margaritarele faptelor bune, ca sa se infatiseze cu vesmant cuviincios in fata lui Dumnezeu".
        Si s-a cutremurat Margareta de cuvantul episcopului si cu ochii plini de lacrimi si-a schimbat viata si-l ruga pe batranul Non sa-i arate calea mantuirii. Deci, invatand-o cele de trebuinta, iar ea pocaindu-se cu adevarat, a primit harul Sfantului Botez si s-a numit Pelaghia. Si, liberand pe robii pe care ii avea si impartindu-si averea la saraci, la vaduve si la orfani, s-a retras la o manastire, in viata curata, in smerenie si in rugaciune. Iar mai pe urma, tainuindu-se, s-a imbracat in haina aspra de par, si, ducandu-se la Ierusalim, si-a zidit o chilie de schivnic pe muntele Maslinilor. Si s-a inchis in aceasta chilie, traind dupa voia lui Dumnezeu cealalta viata ce i-a mai ramas, iar, dupa trei ani de zile, a raposat cu pace in Domnul. Dumnezeului nostru slava!

        In partile Egiptului, era o oarecare femeia cu rau narav, fara de rusine si spurcata. Avand ea o fiica, anume Taisia, a invatat-o si pe ea aceleasi naravuri rele, cu care si ea singura se obisnuise. Si, ducand-o pe ea la casa de desfranare, a dat-o in slujba satanei, ca sa duca la pierzare multe suflete omenesti, inselandu-le cu frumusetea ei. Ca era Taisia foarte frumoasa la chip si se vestise pretutindenea podoaba fetii sale, pe care multi poftindu-o, multe averi ii daruiau, aur si argint si haine frumoase si scumpe. Si la atata desertaciune ii aducea, inselandu-i pe indragitorii ei, incat multi au cazut in saracie, pierzandu-si, pentru dansa, averile lor. Iar altii, incaierandu-se pentru dansa si batandu-se, i-au stropit pragurile casei cu sangele lor.
        De aceasta auzind, cuviosul Parinte Pafnutie s-a imbracat in haine mirenesti si, luand un galben, a mers la locul unde traia Taisia si, vazand-o pe ea, i-a dat ei galbenul, cu chip ca ar vrea sa fie cu dansa. Iar ea, luand galbenul, i-a zis lui: "Intra in camera." Iar el, intrand cu dansa, a vazut un pat inalt si, sezand pe el a zis catre Taisia: "Nu ai oare o alta camera mai tainuita, ca sa ne inchidem intr-insa si sa nu ne stie nimeni?" Si a zis Taisia: "Este. Dar de te rusinezi de oameni, apoi si in camera aceasta, ne putem ascunde de dansii, ca usile sunt incuiate si nimeni nu va intra aici, nici ne va sti pe noi. Iar de te temi de Dumnezeu, apoi nu este loc care sa te poata ascunde dinaintea Lui, macar de te-ai ascunde si sub pamant, si acolo Dumnezeu vede." Si, auzind Pafnutie de la dansa aceste cuvinte, a zis ei: "Au doara si tu stii de Dumnezeu?" Iar ea a raspuns: "Si pe Dumnezeu Il stiu si de Imparatia dreptilor am inteles si de osanda pacatosilor am auzit." Atunci i-a zis ei staretul: "Daca stii de Dumnezeu si Imparatia si osanda, apoi pentru ce spurci pe oameni si ai pierdut atatea suflete? Si oare nu vei fi intrebata nu numai pentru ale tale pacate, ci si pentru ale acelora pe care i-ai spurcat, si nu vei fi osandita in gheena focului?" Si acestea auzindu-le, Taisia s-a aruncat la picioarele staretului cu plangere, zicand: "Si aceasta o stiu, ca este pocainta celor ce gresesc si iertare de gresala si trag nadejde ca, prin rugaciunile tale, sa ma izbavesc de greseli si sa castig mila Domnului. Deci, ma rog tie, asteapta-ma putin, numai trei ceasuri si, dupa aceasta, unde imi vei porunci, voi merge si ceea ce-mi vei zice, voi face. Iar staretul, numindu-i ei locul la care avea sa o astepte pe ea, s-a dus. Si, adunandu-si ea toata averea sa, cea adunata cu pacatele, pretul careia era ca la patruzeci de litre de aur, a adus-o in mijlocul cetatii si, aprinzand foc, a aruncat-o in flacari si a ars-o inaintea a tot poporul, strigand: "Veniti toti cei ce ati gresit cu mine si vedeti cum le ard pe cele ce mi-ati dat mie." Si asa, arzandu-si spurcata ei avere, s-a dus la locul unde o astepta pe ea Pafnutie.
        Deci, staretul luand-o pe ea a dus-o intr-o manastire de fecioare si, cerand o chilie mica, a asezat-o acolo pe Taisia si a inchis-o pe ea si a intarit bine usa cu piroane si i-a lasat numai o fereastra mica prin care era cu putinta sa-i dea putina paine si apa. Apoi, a intrebat Taisia pe Sfantul Pafnutie: "Cum imi poruncesti parinte, sa ma rog lui Dumnezeu?" Si i-a zis staretul: "Nu esti vrednica sa chemi numele Domnului, nici sa-ti ridici mainile tale spre cer, de vreme ce buzele tale sunt pline de spurcaciune si mainile tale intinate cu necuratia, ci numai cautand spre rasarit, adeseori sa zici: "Cele ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluieste-ma." Si a petrecut Taisia intru acea inchisoare trei ani, rugandu-se lui Dumnezeu, asa precum era invatata de Pafnutie. Si putina paine gusta si apa cu masura bea si aceea o data pe zi. Iar dupa trei ani Pafnutie, milostivindu-se spre dansa, a mers la marele Antonie, vrand sa stie oare a iertat-o pe ea Dumnezeu, sau nu. Si, mergand la staret, i-a spus lui toate despre Taisia. Iar Antonie a chemat pe ucenicii sai si le-a poruncit lor sa se inchida fiecare deosebi in camara sa si toata noaptea sa se roage lui Dumnezeu ca sa se descopere vreunuia din ei despre Taisia, cea care se pocaieste de pacatele sale. Si au facut ucenicii dupa porunca parintelui lor si s-a milostivit Dumnezeu de a descoperit cele despre dansa unuia dintre ei, anume Pavel, pe care il numeau cel simplu. Acesta, stand la rugaciune noaptea, a fost in vedenie, si a vazut cerurile deschise si un pat asternut cu tesaturi scumpe si stralucind de slava, pe care il pazeau trei fecioare cu fete prealuminate si o cununa era pe patul acela. Aceasta vazand-o, Pavel a zis: "Patul acesta si cununa nu sunt gatite altcuiva fara numai parintelui meu Antonie." Si a venit catre dansul un glas, zicandu-i: "Nu parintelui Antonie ii sunt gatite acelea, ci Taisiei, cea care a fost desfranata." Si, venindu-si in fire, Pavel se gandea la vedenia aceea, iar a doua zi, mergand, a spus fericitilor parinti, lui Antonie si lui Pafnutie. Iar ei, auzind au proslavit pe Dumnezeu, Cela ce primeste pe cei ce se pocaiesc cu adevarat.
        Si, sculandu-se, Pafnutie a mers in manastirea de fecioare unde era Taisia. Si, deschizand usa, vrea sa o scoata pe ea, iar ea se ruga de el, zicand: "Lasa-ma, parinte, sa traiesc aici pana la moartea mea, ca multe sunt pacatele mele, si sa plang pentru ele." Si i-a zis ei staretul: "Acum iubitorul de oameni Dumnezeu a primit pocainta ta si ti-a iertat pacatele tale." Si a scos-o pe ea din chilie. Iar fericita a zis: "Sa ma crezi parinte, ca de cand am intrat in chilia aceasta, am pus toate pacatele mele inaintea ochilor mei celor de gand si, cautand spre ele, am plans neincetat. Si pana acum, inca nu s-au dus toate lucrurile mele cele rele de la ochii mei, ci, standu-mi inainte, ma spaimantez pe mine, ca voi fi osandita pentru dansele.
        Iar, dupa iesirea ei din chilie, fericita Taisia a petrecut cinsprezece zile, si, dupa aceasta, a cazut intr-o boala, in care, bolind trei zile, cu pace s-a odihnit, cu darul lui Dumnezeu. Si s-a mutat de la patul durerii, la patul acela pe care l-a vazut Sfantul Pavel cel simplu, gatit ei in ceruri, unde primeste lauda cu dreptii, in slava si se bucura in veci. Si, asa, pacatoasa si desfranata ne-a intrecut pe noi in Imparatia lui Dumnezeu. O, de n-am pierde nici noi, cu rugaciunile ei, aceeasi Imparatie! Amin.

        Era un tanar si a venit la fericitul Epifanie, zicandu-i: "Stapane, prietenul tau Rafail este bolnav si te cheama ca, venind, sa-l cercetezi pe el grabnic, iar de nu, nu-l vei afla viu." Deci, indata ce a auzit aceasta, cel bland cu duhul a lacrimat si a mers indata dupa tanar. Si, venind, a sezut aproape de el si a cunoscut ca, iata, i se apropiase sfarsitul. Si a inceput a plange pentru dansul multa vreme, ca mult il iubea pe el. Apoi, dupa ce a mai incetat putin din plans, a inceput cel ce zacea pe pat a se mahni si a plange incat nu numai Epifanie, ci si toti cei din casa se temeau. Deci, a inceput Epifanie a-l intreba pe el: "Ce-ti este tie, de te-ai turburat asa?" Iar el, venindu-si putin in fire, a vazut pe Epifanie si i-a zis: "Amar mie, milostivul meu frate, ca toate faptele mele cele duhovnicesti le-au apucat demonii incat sunt afundat in foc. Am vazut pe ingerii lui Dumnezeu si pe viclenii demoni ca au inceput a cantari in cumpene faptele mele si au tras mai multe cele rele decat cele bune. Deci, sa stii ca mie nu mi se cuvine a ma salasui in fericitele locasuri ale dreptilor, ci ma voi duce in focul cel vesnic. Ca am vazut cum, cu scarba, s-au dus ingerii de la mine. Iar unul dintre dansii, cand iesea, mi-a zis mie: "Amar tie, lipsitule de minte, ca rau ai trait in viata ta."
        Iar, daca i-a spus lui Epifanie acestea, s-a maniat asupra lui diavolul, si, intrand intr-insul, mare framantare si tulburare facea, ca zacand, se sugruma si se tulbura si cuvinte necuvioase graia. Iar lui Epifanie ii era foarte mila de sufletul lui si a inceput, in taina a face rugaciune pentru dansul, cu lacrimi, catre Dumnezeu, ca macar salbaticia aceea sa nu se mai faca peste dansul. Ca satana, facatorul de rele, zburand cu demonii lui acolo, daca a simtit pe Epifanie ca se roaga lui Dumnezeu pentru cel bolnav, infricosata manie avea, ca cel ce bolea ii era lui vinovat. Pana si scaunul  pe care sedea Epifanie, voia sa-l rastoarne jos. Dar Epifanie, simtind cu duhul, degraba s-a sculat si nu i s-a implinit lui gandul. Iar, pentru ca nu si-a indeplinit gandul, rau-facatorul a inceput a face rautati cu nenorocitul acela, incat indata bolnavul, zacand, a inceput a-si smulge barba sa si, dupa aceasta, a inceput a zbiera si a scoate limba, negraind bine. Si intrebau pe Epifanie, de unde a luat diavolul o putere ca aceea asupra omului, ca sa-i faca lui asa? Iar el a zis catre dansii: "Eu, fratilor, de aceasta nu stiu nimic. Socotesc, insa ca mare pacat a facut el, ca batjocura aceasta nici putin nu se departeaza de la dansul, pentru ca inca nu s-a marturisit, nici nu s-a pocait, si, pentru aceasta, ca nu s-a pocait, il stapaneste pe el diavolul. Drept aceea, si viata sa si-a sfarsit, intru aceasta nevoie fiind."

        A fost in Ascalon un om temator de Dumnezeu, avand obiceiul de a primi pe straini si trimetea milostenii pretutindeni. Si inca atat era de milostiv, cat si casa lui si-a facut-o casa de adapostire a strainilor. Si mai vartos primea pe calugari si averea pe care o avea o da acestora, iar manastirilor celor din pustie le trimitea galbeni.
        Odata, intr-o vreme cand vrea sa trimita milostenie, s-a intamplat ca nu avea nici macar bani de arama, si se mahnea de aceasta. Deci, sezand el in casa mahnit, a intrat la dansul un batran, iar el i-a zis lui sa se aseze. Si era, cel ce venise, frumos la chip. Si, dupa ce a sezut, i-a zis lui cel ce venise: "Pentru ce, dascale, esti mahnit?" Iar el i-a raspuns: "Pentru pacatele mele tanjesc." Ca asa ii era obiceiul lui de a grai totdeauna. Iar acela a zis catre dansul: "Iata, dar ca alta grija ai: deci, pentru ce te mahnesti si esti intristat? Au nu stii ca Dumnezeu Se ingrijeste mai mult decat tine, avand purtare de grija de toata faptura Sa?" Si, scotand din sanul sau o legatura, i-a dat-o carturarului, zicand: "Iata, ai trei sute de galbeni, asemenea si arginti; deci, fa dupa obiceiul tau."
        Iar carturarul, ducandu-se in camara, a pus legatura in ladita si, introcandu-se, voia sa cinsteasca pe batranul, dar n-a mai aflat pe nimeni. Deci, a inceput a tine de rau pe cei din casa: "Pentru ce, dupa ce i-ati dat voie batranului sa intre la mine, l-ati lasat sa iasa, nici macar rugaciune facand catre Dumnezeu?" Iar ei cu juramant ziceau: "N-am vazut pe nimeni." A chemat apoi pe portar si se rasti la el, zicandu-i: "Cum l-ai lasat sa intre pe batran, fara a-l conduce pe el?" Si acela, asijderea, se jura ca n-a vazut pe nimeni, nici intrand, nici iesind. Atunci a cunoscut ca, din dumnezeiasca putere, se facuse aceasta si, cazand la pamant cu lacrimi, graia: "Doamne, Dumnezeul meu, cine sunt eu, defaimatul si pacatosul, de vreme ce, in acest fel, randuiesti cu mine, nevrednicul?" Iar dupa ce a impartit ca milostenie, tot ce i s-a dat, in aceeasi vreme au venit doi calugari si i-au dat lui niste aur. Si, aducand bucate, a inceput a-i ruga pe ei ca sa manance, iar aceia i-au zis lui: "Du-le inapoi, ca vom veni diseara la tine, ca locuim la sfintii parinti egipteni; deci, sa trimiti acolo dupa noi." Insa, seara a trimis si nu i-a aflat. Iar cei de acolo au zis: "Ei nici n-au fost la noi." Atunci a cunoscut ca si acestia tot de la Dumnezeu i se trimisesera lui. Si da indestulata milostenie si ladita nu s-a mai desertat de aur.
        Iar odinioara, nefiind destul undelemn, chelarul a vazut aceasta si a vrut sa spuna fericitului ca sa cumpere, dar a uitat sa-i spuna. Si a intrat, iarasi, in camara pentru alta treaba si a vazut vasul cel gol, plin de undelemn. Deci, venind, chelarul a spus aceasta carturarului. Iar el a grait lui: "Oare, ai mai spus si altora?" Iar acesta a zis: "Am spus." Si a raspuns, zicandu-i: "Piedica si sminteala te-ai facut milosteniei."
        Iar aceasta v-am spus-o voua, fratilor, minunandu-ma de darul lui Dumnezeu, cum miluieste pe cei milostivi si mila Sa cea mare le daruieste lor. O, cat de bine este a face milostenie cu toata puterea! Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.