Sfantul Longhin a trait pe vremea lui Tiberiu imparatul (14-37). Se tragea din partile Capadochiei si slujea in oaste ca sultas, pe cand in Palestina carmuia Pontiu Pilat. A fost oranduit, din porunca acestuia, sa slujeasca la Sfintele Patimi si la Rastignirea cea de buna voie a Domnului Hristos, pentru mantuirea lumii. El este acela carel L-a impuns pe Iisus cu sulita in coasta si tot el, cu ostasii lui, a facut de straja dupa ingropare, la mormantul Domnului, pana la Inviere. Deci, fiind el martor la semnele ce s-au facut la patima lui Hristos, precum cutremurul, schimbarea soarelui in intuneric, stralucirea ingerului Invierii, s-a luminat la inima sa si, crezand in Domnul, impreuna cu alti doi ostasi din ceata sa, a zis: "Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!" (Matei 27, 57). Drept aceea, n-a primit argintii care i se dadeau lui de catre iudei, ca sa tagaduiasca Invierea si sa marturiseasca mincinos ca trupul Domnului a fost furat de ucenicii Sai. Deci, lasandu-si slujba sa la oaste, s-a intors in tara sa, Capadochia si a propovaduit, ca un apostol, invierea lui Hristos si credinta cea noua.
        O veche traditie spune ca Pilat a instiintat pe imparatul Tiberiu ca Longhin sultasul a parasit dregatoria ostaseasca si ca Pilat a primit de la Roma scrisoare cu porunca imparateasca pentru uciderea lui Longhin. Deci, Pilat a trimis ostasi de i-au taiat capul lui Longhin si celor doi ostasi care credeau ca si dansul. Si, ducand la Ierusalim capul lui Longhin, spre incredintarea lui Pilat, acesta a aruncat sfantul cap la gunoi, afara din cetate.
        Iar dupa multi ani, o femeie de bun neam din Capadochia, pierzandu-si vederea a mers la Ierusalim cu fiul ei, singurul nascut, nadajduind sa-si gaseasca leac orbirii, la cele sfinte locuri; dar acolo a ajuns-o moartea fiului ei si plangea, acum, cu indoita jale. Dar i s-a aratat in vis Sfantul Longhin si, spunandu-i cine este, i-a aratat ei si locul unde este ingropat capul sau si o indemna sa-l scoata de acolo, ca se va tamadui de ochi. Femeia a lucrat cu multa credinta si osardie si, afland gunoiul, a sapat cu mainile ei si a scos capul Sfantului: si s-a tamaduit vederea ochilor, ba inca a vazut in vis si pe fiul ei, in cinste, la un loc cu Sfantul. Si asa, cautand ea lecuirea ochilor, nu numai aceasta a dobandit-o, ci si pe Sfantul l-a aflat de atunci cald ocrotitor. Si, zidind ea o preafrumoasa biserica in Capadochia, a asezat acolo mucenicestile moaste si au fost multa vreme izvoare de tamaduiri, pentru toti credinciosii, intru slava Domnului nostru Iisus Hristos.
 

        Pe cand umbla Sfantul Andrei printre oameni in targ aproape de stalpul pe care l-a ridicat Sfantul imparat Constantin (este vorba de stalpul deasupra caruia Sfantul imparat a pus intru slava, cinstitele piroane cu care a fost pironit pe cruce trupul cel de viata facator al lui Hristos-Dumnezeu, pentru acoperirea si pazirea Constantinopolului), o oarecare femeie cinstita, luminata de Duhul lui Dumnezeu, fiind in somn, a vazut pe fericitul Andrei, ca umbla printre multi oameni, stralucind ca un stalp de vapaie si slobozind scantei de foc in vazduh. Iar unii, fara de minte fiind, ii dadeau branci, altii il bateau peste grumaji, altii facandu-i felurite alte necazuri si multi, privind la dansul, ziceau: "Cate nebunii face acesta!" Dar, sa nu mai fie asa nici vrajmasilor nostri! Caci, iata, dupa dansul umblau niste fapturi vinete si intunecate, graind: "O, de n-ar mai da Dumnezeu pe altul ca acesta pe pamant, ca nimeni altul nu ne-a ars inima noastra ca acesta. Ca, nevrand sa faca slujba stapanului sau, s-a prefacut nebun si batjocoreste pe toata lumea." Inca a mai vazut femeia aceea ca intunecatii insemnau pe cei ce bateau pe Sfantul si ziceau in sinea lor: "Aceasta ne este noua macar de mangaiere, ca prosteste il bat pe el, ca pentru aceasta pricina vor fi osanditi in ceasul mortii lor, intrucat pe placutul lui Dumnezeu l-au batut fara chibzuinta si nu le este lor mantuire." Acestea auzindu-le, cu Duhul lui Dumnezeu, Sfantul, ca o vapaie facandu-se asupra vinetilor acelora, le-a risipit, cu putere infricosatoare, semnele lor si-i ocara pe ei, zicand: "Nu vi se cade voua a-i insemna pe acestia, ca eu m-am rugat Stapanului mau, ca eu m-am rugat Stapanului mau, ca sa nu le fie lor pacat din aceasta, adica pentru ca ma bat pe mine, ca din nestiinta o fac si se cade ca de lucrurile cele din nestiinta sa primeasca iertaciune."
        Iar dupa ce a auzit pe Sfantul graind catre vinetii aceia, femeia a cautat in sus si a vazut ca, iata, cerul era deschis, ca niste porti, si ieseau de acolo multime de randunele frumoase, iar in mijlocul lor, un porumbel mare, alb ca zapada, S-a pogorat si sta cu randunelele, deasupra Sfantului, purtand o frunza de aur, ca de maslin, in gura sa si graia catre dansul, ca omul, asa: "Primeste frunza aceasta, ca Tatal Atottiitorul si Domnul Savaot ti-a trimis-o tie, ca semn din Rai, ca esti milostiv si iubitor de oameni, precum este si El milostiv si te va proslavi pe tine si El insusi va inalta numele Sau prin tine, ca ai socotit a-i milui pe cei ce te bat pe tine si a nu avea ei din aceasta pacat." Si aceasta zicand, porumbelul a stat pe capul lui.
        Deci, vazand aceasta minune, acea milostiva femeie a inceput a se mira. Apoi, venindu-si iar intru sine, dupa vedenia din vis, nu putea sa mai vada nimic si, minunandu-se, zicea: "O, cati luminosi are Dumnezeu pe pamant si nimeni nu stie de dansii." Si de multe ori a voit sa spuna cele ce vedea, dar Puterea lui Dumnezeu o oprea pe dansa, ca chiar de ar fi dorit, de frica, tainuia minunea aceea. Deci, odinioara, a intampinat Andrei pe femeia aceea si i-a zis: "Pazeste-mi taina mea, Varvara (ca asa era numele ei) si sa nu o spui la nimeni acum, pana ce voi trece la locul acoperamantului celui minunat al casei lui Dumnezeu!" Iar ea i-a zis lui: "Chiar de as voi sa spun cuiva, nu pot, cinstite parinte luminatorule si Sfinte al lui Dumnezeu, ca ma opreste pe mine o Putere nevazuta si intra cutremurand oasele mele si puterea mea intru mine se tulbura." Dumnezeului nostru, slava!
 

        Ne spunea Atanasie presviterul o istorie infricosatoare:  ca este o manastire, ce se numeste Galata, si acolo a fost un calugar, pe care il socoteau sfant cu viata, cand era viu, care lucru abia la sfarsit s-a aratat. Ca acesta se facea ca posteste inaintea fratilor, iar, pe ascuns de ei, manca; si de aceasta fratii nu stiau nimic. Deci, a venit asupra lui o boala trupeasca si, iata, vazandu-se inaintea mortii, a chemat la el pe toti fratii. Iar ei au venit la dansul, vrand sa auda de la el ceva mare, ca de la un barbat cinstit. Dar el, cu amar, tremurand cumplit si scuturandu-se, a inceput a striga, zicand: "Vai de mine, ticalosul, fratilor. Ca, iata, acum m-am dat cumplitului vrajmas, ca intr-acest fel de necuratie am vietuit. Ca inaintea voastra ma aratam ca postesc, precum ati si crezut toti, iar pe ascuns de voi am mancat, care lucru nu l-ati stiut. Si iata acum sunt dat balaurului, spre mancare si legandu-mi cu coada picioarele, genunchii si grumajii, cumplit ma strange, iar capul sau, in gura mea batandu-l, trage, prin sorbire, tot ticalosul meu suflet." Dar, pe cand zicea el acestea despre sine, indata a murit, ca nu l-a mai lasat Dumnezeu sa traiasca, ca i-a primit pocainta lui, izbavindu-l de balaurul pe care il vedea. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.