ALE
CUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU DOROTEI
Multe feluri
de invătaturi către ucenici săi, când s-a osebit
de mânăstirea sa, după săvârsirea avvei
Versanufie
CUVANTUL 12
PENTRU FRICA DE
MUNCILE CELE VIITOARE SI CA CEL
CE VREA SA
SE MANTUIASCA SA NU SE LENEVEASCA
NICIODATA DE
MANTUIREA LUI.
Cand eram bolnav de durerea
picioarelor, unii din cei ce veneau sa ma vada si sa ma cerceteze la neputinta
ce sufeream, ma intrebau la le spun din ce pricina mi s-a intamplat acea
durere. Aceasta cercetare socotesc ca o faceau din doua pricini: una ca
sa ma mangaie la durerile ce aveam, iar alta ca sa-mi dea prilej sa le
graiesc cate ceva. Deci, se cade sa ascultati si voi fratilor, ca povestirea
scarbei, dupa ce te-ai izbavit de ea, este placuta. Ca si cei ce umbla
pe mare: cand se ridica furtuna, toti cei din corabie se intristeaza, dar
dupa ce trece, isi spun unul altuia intamplarile lor.
Bine este, fratilor, precum pururea va zic, ca tot lucrul sa-l aruncam
in seama proniei lui Dumnezeu, zicand ca nici un lucru nu se face fara
voia lui Dumnezeu, Care stiind caci cu adevarat aceasta ne este de folos,
de aceea a randuit in acest chip. Si macar de ar avea vreo alta pricina
la vedere acel lucru, noi tot la voia lui Dumnezeu trebuie sa-l aruncam.
De pilda, puteam sa le spun celor ce ma intrebau de durerile picioarelor
ca mi s-a pricinuit reumatism in picioare si ma dor, pentru ca m-am indeletnicit
cu ospete straine si m-am silit sa fac pe gustul acelor adunari, ingreunandu-mi
stomacul cu mancari. Sau si alte multe pricini puteam sa gasesc si sa le
spun, ca sa nu fie lipsit de pricina cel ce vrea s-o graiasca. Dar eu le-am
zis ca cea mai adevarata si mai de folos pricina este aceasta: ca asa stie
Dumnezeu ca e de folos sufletului meu si asa a facut, pentru ca nici un
lucru din cate face Dumnezeu nu este rau, ci toate sunt foarte bune.
Deci, acum va zic si voua fratilor, ca nu trebuie sa se intristeze cineva,
orice i s-ar intampla, ci toate, precum am zis, sa le socoteasca ca sunt
din pronia lui Dumnezeu, si sa se odihneasca: pentru ca sunt unii care
asa de mult se intristeaza la scarbele ce li se intampla, incat se deznadajduiesc
si de viata lor si doresc sa moara, numai sa scape.
Si patimesc aceasta nu din alta pricina, decat numai din slabiciunea sufletului
lor, si din multa nepricepere, nestiind ce nevoie mare si infricosata are
sufletul cand iese din trup. Iar a fi pedepsiti in aceasta lume este o
mare iubire de oameni a lui Dumnezeu. Insa noi nestiind cele mai infricosate,
vedem aceste ce ni se fac aici si ni se par grele, dar nu este asa. Nu
stiti ce zice la Pateric (otecenic)? Un frate mult silitor a intrebat pe
un batran, zicand: "Parinte, pentru ce sufletul meu doreste moartea?".
Si-i zise lui batranul: "Pentru ca sa scape de mahniri de aici, nestiind
ca scarba cea viitoare este fara de asemanare mai rea decat aceasta de
aici". Altul, de asemenea a intrebat pe un batran: "Stapane, care sa fie
pricina ca ma cuprinde trandavia sezand in chilia mea?". Si-i zise lui
batranul: "Pentru ca n-ai gustat pana acum inca nici odihna viitoare, nici
munca, pentru ca de le-ai fi putut simti pe acestea bine, macar de-ar fi
chilia ta plina de viermi, incat pana la gat sa fii cuprins de ei, ai face
mare sarguire si nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trandaviei".
Asa de mult erau ingrijorati batranii pentru mantuirea lor, iar noi dormind
voim sa ne mantuim. Pentru aceea ne ingreuem la scarbele ce ni se intampla,
de unde s-ar cadea mai degraba sa multumim lui Dumnezeu, si sa ne fericim
ca ne-a invrednicit a fi pedepsiti putintel, pentru ca sa aflam odihna
cea adevarata. Iar Evagrie, zice ca cel ce este pacatos si se roaga lui
Dumnezeu ca sa-i sfarame patul lui, socotind ca patul ii pricinuieste boala.
Precum si pacatosul socoteste ca trupul ii mareste greutatea scarbei. Nestiind
ca sufletul impreuna cu acest trup, se si lupta cu patimile, dar se si
mangaie, mancand, band, dormind si vorbind cu prietenii sai. Iar dupa ce
iese din trup, ramane singur numai cu patimile impreuna si pururea este
muncit de ele, mustrandu-se de ele, arzandu-se de chinuirea lor si atat
de mult fiind pedepsit de ele, incat nu-si poate aduce aminte nici de Dumnezeu.
Ca mare mangaiere ar avea, precum zice proorocul David: "Adusu-mi-am aminte
de Dumnezeu si m-am veselit". Ci si de aceasta bucurie este lipsit de multa
chinuire a muncilor. Ca sa pricepeti mai limpede ceea ce va graiesc, inchipuiti-va
daca ar fi unul din voi inchis intr-o casa intunecoasa si numai trei zile
sa nu manance, sa nu bea, sa nu doarma, sa nu vorbeasca cu cineva, sa nu
cante, sa nu se roage, nici sa nu-si aduca aminte de Dumnezeu, cata greutate
i-ar aduce patimile unuia ca acestuia, inca fiind in aceasta lume. Cu cat
mai mult cand va iesi sufletul din trup si va cadea sub stapanirea muncilor
si va ramane numai singur ticalosul suflet cu dansele, oare ce va patimi
atunci de la ele? Nemangaierea acelei scarbe puteti sa o pricepeti oarecum
din scarbele ce se intampla aici in viata: caci cand este cineva aprins
de friguri, oare ce este ceea ce il arde? Ce foc, sau ce materie face aceasta
arsura? Negresit nimic altceva decat melancolia firii si mahnirea inimii
il atata, il tulbura si-l scarbeste. Asa si sufletul pacatos, pururea este
pedepsit ticalosul de rautatile lui, aducandu-si totdeauna aminte de amaraciunea
si tulburarea patimilor, care il ard necontenit si-l usuca. Dar pe langa
tirania patimilor, cine poate povesti acele locuri infricosate si acele
puteri randuite a munci sufletele pacatosilor cu pedepse nesfarsite, dupa
pacatele ce a facut aici in lume! Si dupa cum Scriptura ne incredinteaza,
focul acela este nestins si infricosat, intunericul este groaznic si nesuferit
si ingerii cei nemilostivi, fara mangaiere. Iar peste toate acestea, aducerea
aminte a faptelor noastre cele rele, este mai amara decat toate. Caci,
precum sfintii se invrednicesc a straluci in locuri luminoase si se desfateaza
intru veselie ingereasca si fiecare se bucura si de insasi aducerea aminte
a faptelor lor cele bune, tot asa si pacatosii se chinuiesc in locuri intunecoase,
pline de frica si de cutremur, fiind mustrati si de constiinta lor pentru
cele ce au gresit. Din care osanda sa ne izbaveasca marea milostivire a
lui Dumnezeu. Ca, precum zic sfintii, ce altceva este mai grozav si mai
infricosat decat acele locuri la care sunt trimisi dracii? Si ce este mai
amar decat munca in care sunt osanditi? Insa si pacatosii acolo se vor
osandi si se vor munci impreuna cu dracii, precum zice Hristos. "Ducet-va
de la mine, blestematilor, in focul de veci, care este gatit diavolilor
si slugilor lui". Dar mai amara si mai ticaloasa munca decat toate este
a fi lipsit de slava lui Dumnezeu si a nu fi invrednicit de vederea fetei
Lui. Dupa cum zice si sfantul Ioan Hrisostom "Chiar de n-ar fi râu
de foc muncitor, nici alta osanda de pedeapsa, este destul numai a sta
de fata la acel infricosat divan si a vedea ca unii se invrednicesc a fi
slaviti si laudati, iar altii a fi defaimati si osanditi ca sa nu mai vada
fata lui Dumnezeu". Aceasta este cea mai cumplita si mai nesuferita pedeapsa,
rusine, necinste si intristare. Ca atunci, si mustrarea constiintei si
aducerea aminte a faptelor, precum am zis, este mai rea decat o mie de
munci; pentru ca sufletul isi va aduce aminte de toate cate a facut aici,
precum zic Sfintii Parinti, si de cuvinte, si de fapte si de ganduri si
nu poate uita nici una din cate a gresit. Iar ceea ce se spune la psalm:
"In ziua aceea se vor pieri toate gandurile lor", e vorba de cugetele acestui
veac, adica de case, mosii, rudenii, copii, de dare si luare. Pe toate
acestea, dupa ce iese sufletul din trup le pierde si de nici unele dintr-insele
nu-si mai aduce aminte, decat numai de bunatatile sau rautatile pe care
le-a facut. De aceasta isi aduce aminte si nu pierde pe nici una din ele;
ba si daca a folosit pe cineva cu ceva, sau el s-a folosit de altul, isi
aduce aminte si de cel ce l-a folosit si de cel pe care l-a folosit. De
asemenea, si daca a facut rau cuiva, sau a primit de la altul, isi aduce
aminte si de acestea si nu uita, precum am zis, nici una din cate a facut
in lumea aceasta, ci pe toate le tine minte cand iese din trup; inca si
mai vadit si mai limpede le tine minte, fiindca se slobozeste din acest
trup pamantesc. Vorbind cu un batran pentru aceasta si zicand acel batran
ca sufletul cand iese din trup isi aduce aminte si de pacatul ce a facut
si de obrazul cu care l-a facut, eu ii ziceam: "Nu va fi asa, ci poate
va fi tinand minte sufletul numai obiceiul cel rau care l-a deprins din
lucrarea pacatului, si de acela numai isi va aduce aminte nu si de obraze!".
Dar batranul nu se incredinta de aceasta si zicea ca tine minte si locul
unde a pacatuit, si chipul pacatului si obrazul cu care a facut pacatul.
Si ne-am pricit mult pentru cuvantul acesta, dar cu adevarat asa o sa fie
si vai de noi de nu de vom ingriji.
Drept aceea, va zic pururea: nevoiti-va sa castigati cugete bune, ca sa
le aveti acolo: ca orice are omul de aici, aceea ia cu dansul.
Deci, o, fratilor, sa ne grijim ca sa scapam dintru aceste nevoi si Dumnezeu
isi va face mila de noi. Ca El este nadejdea tuturor marginilor pamantului
si a celor ce sunt pe mare departe. Cei ce sunt la marginile lumii sunt
cei ce se afla in rautatea cea deplina; iar cei ce sunt pe mare departe,
sunt cei ce se afla intru multa necunostinta, insa si unora si altora Hristos
le este nadejdea, noi numai putina osteneala sa facem si Dumnezeu ne miluieste,
de vreme ce sufletul omului se aseamana unei holde: ca precum de are cineva
o tarina si nu o lucreaza, cu cat o lasa de se inteleneste, cu atat se
umple de maracini, pe care de va vrea sa o curateasca, va trebui sa-si
sangereze mainile, pana sa dezradacineze maracinii, ce i-a lasat sa creasca
in vremea lenevirii lui (ca asa se cuvine sa secere cele ce a semanat);
insa cel ce vrea sa-si curateasca holda sa negresit trebuie sa dezradacineze
bine maracinii, ca de nu-i va scoate din radacina, ci numai ii va taia
pe deasupra, iar vor creste. Si dupa ce o va curati bine de maracini, indata
trebuie sa o are si sa semene intr-insa samanta buna; ca daca numai o va
curati sau o va si ara dar pe urma nu o va semana ci o va lasa, gasesc
maracinii loc moale lucrat si mai bine se inradacineaza si se fac mai multi.
Asa si in sufletul trandav se fac maracini, adica patimi, pe care vrand
cineva sa le curateasca, trebuie sa taie din radacina pofta cea veche si
obiceiurile cele inradacinate; ca nu este alt lucru mai rau, decat naravul
cel rau. Pentru care zice si Marele Vasile: "Cu anevoie poate cineva birui
obiceiul sau cel rau, fiindca un narav ce s-a intarit de multa vreme, are
putere ca o fire". Pentru aceea trebuie sa tai, precum am zis, intai obiceiurile
cele rele si patimile, ca si pricinile lor care sunt ca niste radacini.
De nu se vor usca radacinile acelor obiceiuri, lesne odraslesc iarasi ca
maracinii; ca sunt unele patimi, care nimic nu pot lucra, daca vei taia
pricina lor din care se atata, precum zavistia singura nu este numic, dar
are pricina si radacina slava desarta, fiindca vrand cineva sa fie slavit,
uraste pe cel ce este slavit si cinstit. Tot asa si mania are multe pricini,
dar mai vartos se naste din iubirea poftelor trupesti. Aceasta ne aduce
aminte si Evagrie, spunandu-ne despre un oarecare sfant, ca zice: pentru
aceea fug eu de poftele trupesti, ca sa pot taia pricinile maniei. Si toti
parintii zic ca fiecare patima se naste din aceste trei: din trufie, din
iubirea de argint si din iubirea poftelor trupesti care (cum de multe ori
v-am spus) este curvia si lacomia. Pentru aceasta trebuie a taia nu numai
patimile ci si pricinile lor si a ne indrepta prin pocainta si plangere.
Si apoi sa incepi a semana samanta buna, adica lucrarea faptelor celor
bune. Ca precum am zis pentru tarina, de nu o va semana indata cineva,
dupa ce o va curati si ara, iar cresc maracinii si afland locul slab de
aratura, fac radacini si mai adanci si mai mari. Asa este si duhul omului:
dupa ce se va indrepta si se va cai de faptele cele rele, de se va lenevi,
si nu va incepe indata sa se osteneasca a face fapte bune, i se intampla
ce zice Sfanta Evanghelie: ca duhul necurat cand iese din om, se duce in
locuri pustii cautand odihna, si neafland-o se intoarce in locasul sau
din care a iesit. Si intorcandu-se de-l ca afla nepregatit si curatit,
adica pustiu de toate faptele bune, merge sa ia cu dansul alte sapte duhuri,
mai rele decat el si viind, se salasueste acolo si se fac cele de apoi
ale omului aceluia mai rele decat cele dintai. Caci, cu neputinta e ca
sufletul sa ramana in aceeasi stare, ci se sporeste spre mai bine, sau
se porneste spre mai rau.
Drept aceea, tot cel ce voieste sa se mantuiasca, trebuie nu numai de rautate
sa se lase, ci sa faca si bine, precum zice Psalmistul: "Fereste-te de
rau, si fa bine". Adica, de pilda, are cineva obiceiul sa faca nedreptate?
Trebuie nu numai sa nu faca strambatate ci sa faca si dreptate; este curvar
si lacom ori betiv? Nu numai sa le paraseasca pe acestea, ci sa se sileasca
sa castige si infranarea. De este manios, nu numai sa conteneasca mania,
ci sa dobandeasca si blandete; de se mandreste, nu numai sa nu se mai mandreasca,
ci sa se si smereasca. Aceasta insemneaza: "Fereste-te de rau, si fa binele".
Caci oricarei patimi rele se impotriveste o fapta buna: mandriei - smerenia;
lacomiei - infranarea poftei; osandirii - rabdarea; maniei - blandetea;
uraciunii - dragostea. Asemenea si celorlalte patimi li se impotrivesc
fapte bune. Deci, precum scotand faptele cele bune, am bagat patimi in
sufletul nostru, tot asa trebuie sa ne nevoim nu numai sa scoatem de la
noi patimile, ci in locul lor inlauntrul nostru sa sadim, faptele cele
bune, pe care le avem din fire, date de Dumnezeu. Pentru ca in ceasul in
care a zidit Dumnezeu pe om, a semanat intr-insul si faptele cele bune,
precum zice: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra". Dupa chip
a zis, pentru ca Dumnezeu a facut pe suflet curat, fara nici o stricaciune
si singur stapanitor; iar dupa asemanare zice, adica asemenea cu Dumnezeu
in faptele cele bune, caci zice: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru
cel din ceruri; fiti sfinti, ca si Eu sfant sunt". Apostolul zice: "Fiti
buni intre voi", iar psalmul: "Bun e Domnul celor drepti la inima" si altele
asemenea. Aceasta insemneaza: dupa asemanare. Din care cunoastem ca faptele
cele bune fireste sunt sadite in om, iar patimile nu sunt din fire, caci
nu au fiinta, nici vreun ipostas, ci precum intunericul nu are fiinta fireasca,
caci se face din lipsa luminii, precum zice Marele Vasile, asa si patimile
se nasc in suflet din parasirea faptelor celor bune. Cata vreme este invaluit
omul de poftele trupesti, savarseste patima si o intareste de da razboi
cu sufletul. Pentru aceasta se cuvine, ca si cu tarina, cand ne punem toata
silinta sa o curatim, indata sa o si semanam cu samanta buna ca sa faca
rod bun. Dar mai trebuie sa aiba si aceasta purtare de grija: cel ce seamana
tarina sa adica sa intre adanc samanta in pamant, ca sa nu vina pasarile
sa o manance. Si apoi, dupa ce o va semana asa adanc, sa astepte mila lui
Dumnezeu, pana ce va trimite ploaia ca sa creasca samanta. Pentru ca oricat
de mult s-ar osteni omul sa sape si sa semene, de nu va trimite Domnul
ploaie semintei lui, toata osteneala este desarta. Asa si noi, cand vom
face fapte bune, trebuie sa le acoperim cu smerenie, si slabiciunea noastra
sa o aruncam la Dumnezeu, rugandu-ne sa ne ajute si sa ne primeasca osteneala,
iar de nu, in desert ne ostenim. Dar se va intampla si dupa ce ploua sa
rasara samanta, de nu va mai ploua la vreme, se usuca rodul si se pierde,
caci nu numai samanta are nevoie de ploaie ca sa rasara, ci si vlastarul
dupa ce rasare, iarasi are trebuinta ca sa creasca. Dar nici atunci sa
nu fie fara de grija omul; caci de multe ori, si dupa ce creste si face
spic, cade bruma sau piatra si pierde roada. Asa este si cu sufletul: Sa
poata cineva osteni sa-l curete de toate patimile aratate mai sus si sa
faca si fapte bune, dar iarasi trebuie sa ceara mila lui Dumnezeu si acoperamantul
Sau, ca sa nu-l lase sa piara; ca precum am zis despre samanta, si dupa
ce va face lastar si va creste facand spic, de nu va ploua la vreme, se
usuca. Asa este si cu omul: dupa ce va face acestea toate, se pierde, de-si
va ridica Dumnezeu mila Sa si de-l va parasi. Insa Dumnezeu paraseste pe
om, cand nu-si pazeste starea sa: adica, daca este cineva postitor si cade
in desfranare de mancari si bauturi si altele; sau fiind smerit, cade in
mandrie. Dumnezeu mai mult se scarbeste de acestia si-i paraseste, ca pe
unii ce au gustat dulceata binelui si se intorc la amaraciunea raului.
Pentru care si zice Sfanta Scriptura: "Cel ce va pune mana pe plug si se
va intoarce inapoi, nu se indrepteaza intru imparatia lui Dumnezeu". De
aceea si Sfantul Vasile intr-un fel judeca pacatul celui cucernic si in
altul al celui ce se afla in greseala. Deci, trebuie sa ia fiecare aminte
la sinesi, ca orice fapta buna, oricat de mica, sa nu o faca cu mandrie
spre placerea oamenilor, sau cu alt scop lumesc, ca atunci acea mica meteahna,
face de pierde tot lucrul, precum am zis despre bruma, piatra si altele.
Chiar de nu se strica rodul din aceste intamplari, ci sta pana la seceris,
nici atunci sa nu fie fara de grija, ca se intampla de multe ori si dupa
ce secera cineva tarina si ispraveste toata osteneala, ca vine un om vrajmas
de da foc rodului si se prapadeste toata sudoarea lui. Deci, nu poate sa
fie fara grija, pana cand nu va baga roadele sale in jitnita. Asa si omul,
dupa ce va scapa din toate cele ce am zis, nici atunci nu trebuie sa fie
fara grija. Ca se intampla la urma tuturor acestora, ca afla diavolul ceva,
si-l inseala, sau cu indreptare, sau cu mandrie, sau aducandu-i ganduri
de necredinta. Si nu numai ca pierde toate ostenelile sale, ci il face
sa se departeze de la Dumnezeu. Si ceea ce n-a putut sa-i faca cu lucrul,
il face cu un gand rau; caci se intampla cateodata ca si numai un gand
rau de-l va primi cineva, sa-l indeparteze de Dumnezeu.
De aceea, va zic pe scurt: cel ce se nevoieste sa se mantuiasca, nu trebuie
sa fie fara de grija, pana la moarte.
Asadar, sa nu ne lanevim, fratilor, ci sa ne ostenim si sa avem mare grija
si sa ne rugam lui Dumnezeu pururea cu tot dinadinsul, ca sa ne acopere
si sa ne pazeasca, pentru bunatatea Lui, spre slava Tatalui, a Fiului,
si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor,
Amin!
