PENTRU ȚINEREA DE MINTE A RĂULUI

  Parintii au zis ca nu se cade nicidecum calugarilor a se mania, nici a intrista pe altul, adaugand ca cel ce a biruit mania, pe insusi diavolul a supus ; si iarasi ca cel stapanit de patima aceasta este cu totul strain de vietuirea calugareasca. Deci pentru noi, care nu numai ca ne pornim spre manie, ci si suntem stapaniti de dansa, ce ramane sa zicem ? Ca alta este a fi atatat de manie si indata a te potoli si alta este a tine in inima foc nestins de manie. Aceasta este robirea de manie si se numeste mnisikakia (tinerea de minte a raului) si de mult plans este un ticalos suflet, care este robit de o rea si neomeneasca patima ca aceasta. De care foarte sa ne ferim si dupa Dumnezeu, noi insine sa ne ajutam, fratilor, unul pe altul, ca sa scapam de veninul acestei pricinuitoare de moarte patimi. Pentru ca uneori, cand se intampla vreo tulburare sau sminteala, cineva face metanie fratelui sau, dar si dupa metanie ramane neimpacat, avand cugetul ranit spre acela. Nu se cade sa lasam sa se incuibeze aceasta rautate a inimii, ci fara zabava, sa o scoata din gandul nostru, ca aceasta este tinerea de manie, precum am zis. Si trebuie multa sarguire, mare pocainta, barbateasca lupta sa punem, pentru ca sa nu se inradacineze intru noi aceasta patima. De face cineva metanie, zi ca a facut-o ca sa implineasca porunca, si poate ca intr-acel minut i-a incetat iutimea, dar netamaduindu-se de tinerea de patima prin osteneala, ramane iarasi mahnit asupra acelui frate si nu se potoleste scarba, ba se mareste. Pentru ca, precum am zis mai sus, alta este tinerea de manie si alta mania, alta este cearta (sporovirea) si alta tulburarea. Sa va spun o pilda, ca sa pricepeti. Socotiti cuvantul unui frate ce va sa-l spuna altuia, ca un carbunas mic ce il baga cineva intr-un cuptor ca sa-l aprinda. Deci, precum acest carbunas de-l va lasa singur si nu va sufla, nici nu va spune surcele sau paie peste el, se stinge ; tot asa si acel cuvant al fratelui, de-l va suferi celalalt, socotind ca l-a grait ori din prostime, ori din nebagare de seama, iata ca a trecut si s-a potolit. Iar daca cel ce a auzit cuvantul va incepe a se framanta in gandul lui si a se tulbura zicand : pentru ce sa-mi zica mie aceasta ? sau pentru ce sa nu-i dau si eu cutare raspuns ? si cum ca el nu oricum ci intr-adins mi-a grait acest cuvant ca sa ma scarbeasca, iata ca a pus paie deasupra carbunelui. Intocmai ca atunci cand se aprinde focul : intai se face fum, adica tulburare si intunecare a mintii, iar din aceasta incep gandurile a se asmuti si a se lupta, din care se pricinuieste inimii indarjire, iar aceea incepe a atata pe om spre razbunare impotriva celui ce l-a scarbit. Aceasta indarjire indata naste salbaticiunea, care este impotriva blandetei omenesti, precum a zis avva Marcu : “Cel indarjit cu inima mestesugeste rautate in cugetele sale si nu I se va putea infrange inima decat prin smerenie, rugaciune si rabdare”, iar de va rabda cineva de la inceput, cuvantul cel mic al fratelui sau, stinge precum am zis, acel mic carbune, inainte de a incepe a fumega. Insa de va vrea si atatarea poate sa o potoleasca, pana este mica, prin tacere, prin rugaciune si prin cainta din inima. Iar de va ramane fumegand, invalvatandu-si si aprinzandu-si inima prin aducere aminte, galcevindu-se cu gandul : “De ce sa-mi zica aceasta?” sau “Ii voi zice si eu cutare”, din aceasta galcevire si lupta a cugetelor sale, inima e flacara si se aprinde focul maniei. Ca mania, precum zice marele Vasile, este infierbantare a sangelui celui dimprejurul inimii. Aceasta este iutimea fierii, oxinolia (grabnica maniere = irascibilitate). Si pe aceasta, de va vrea cineva, poate cu lesnire sa o stinga pana nu se va face urgie (manie grozava, ura). Iar de va ramanea tulburandu-se neincetat cu cugetul si zdruncinandu-se, se aseamana celui ce baga lemne in foc si aprinzand vapaie mare face jeratic si aceasta este urgia. Aceasta a spus avva Zosima ca inseamna cuvantul care zice : unde nu este adaugire maniei se potoleste razboiul. Ca de nu se va grabi cineva sa se defaime pe sine la inceputul tulburarii, cand adica a inceput a se atata si a fumega, plecandu-se inainte de a se aprinde mania, se potoleste. Iar neimpacandu-se si imboldindu-se neincetat cu cugetul, ca la adaugirea de lemne peste foc, face in sufletul sau jeratec de carbunii mari ai urgiei, care, chiar daca se sting, nu mai putrezesc ; ba si sangele de-si va varsa, nu poate scapa de dansa.

  Iata, v-am aratat deosebirea si ati inteles ce este tulburarea, ce este mania, ce este urgia si ce este mnisikakia, adica tinerea de minte a raului. Ca vedeti, pentru un cuvant, la cata rautate ajunge omul. Iar de se va smeri de la inceput si va pune vina asupra-si, de va rabda cuvantul fratelui si de nu se va partini, nici nu va raspunde pentru un cuvant, doua sau cinci, de nu se va rasplati rau pentru rau, lesne scapa de toate aceste rautati.

  Drept aceea, mereu va zic : siliti-va sa stapaniti patimile pana sunt mici, pana nu se inradacineaza, nici nu s-au intarit si au inceput sa va asupreasca, ca apoi multa sudoare veti suferi pana sa va izbaviti de dansele. Ca altceva este a scoate din radacina o ierbusoara, si altceva a dezradacina un copac. Mult ma mir cum de nu pricepem ceea ce cantam in toate zilele : ca ne blestemam pe noi insine si nu luam aminte intelesul cantarilor. Fiindca zicem : de am rasplatit celor ce mi-au facut rele, sa cad de la vrajmasii mei in desert. Ce va sa zica : sa cad ? Cata vreme cineva sta pe picioarele sale, se poate impotrivi vrajmasului sau, da razboi si este lovit, se lupta sa biruiasca chiar daca este biruit, pentru ca inca sta. Iar de se va intampla sa cada, nu se mai poate lupta cu vrajmasul. Deci noi ne blestemam singuri : nu numai sa cadem in fata vrajmasilor nostri, si sa cadem si deserti. Si ce va sa zica a cadea desert in fata vrajmasului ? A cadea, am zis, inseamna a nu mai avea putere sa stai impotriva, zicand pe pamant. Iar desert, inseamna a nu mai avea nici o putere ca sa te scoli macar de la pamant ; caci cel ce poate sa se scoale, poate iarasi sa se ajutoreze si sa vina iarasi la razboi, cu orice mijloc. Mai pe urma zicem : sa goneasca vrajmasul sufletul meu si sa-l prinda, adica sa-l apuce in mainile lui si sa-l supuna intru toate. Toate acestea ne blestemam a le patimi de vom rasplati rau pentru rau. Dar nu zicem numai acestea, ci inca adaugam : sa calce jos pe pamant viata noastra. Ce este viata noastra : faptele cele bune. Cerem sa fie calcata pe pamant, adica sa ne facem cu totul pamantesti, avand tot gandul nostru impilat pe pamant. Apoi zicem : slava mea in tarana sa locuiasca, adica mintea si stiinta ce se nasc in suflet din paza sfintelor porunci, sa le ingroape in pamant. Asadar, zicem sa faca slava noastra spre rusinarea noastra, adica sa o arunce in tarana si sa se faca pamanteasca viata si slava noastra, ca sa nu mai socoteasca nici un lucru dumnezeiesc, ci toate cele trupesti ; asemenea celor pentru care zice Dumnezeu : “Nu va ramanea Duhul meu intru ei, fiindca sunt trupesti”.

  Acestea toate cantand, ne blestemam pe noi, de vom rasplati rau pentru rau. Dar cate rele nu rasplatim pentru rele si nu vrem sa stim, nici sa le bagam in seama ? Caci a rasplati rau pentru rau nu se face numai cu fapta, ci si cu cuvantul si cu chipul. Sa nu gandeasca cineva ca este indreptat, pentru ca n-a rasplatit rau cu rau cu fapta ; ca poate face rasplatire precum am zis si cu cuvantul, si cu chipul si cu privirea, suparand pe fratele sau. Ca si cu privirea si cu orice alta miscare poti tulbura pe fratele tau. Toate acestea sunt rasplatiri cu rau pentru rau. Dar chiar si cand se nevoieste cineva sa nu rasplateasca rau pentru rau, nici cu fapta, nici cu cuvantul, nici cu chipul, nici cu miscarea, dar de va avea scarba in inima sa asupra fratelui si se va mahni asupra lui, tot e vinovat ca si cum ar rasplati rau pentru rau. Luati aminte ca sunt multe stari si deosebiri ale acestui lucru : ca si de nu se scarbeste, nici nu se mahneste cineva asupra fratelui sau, insa auzind ca altcineva l-a scarbit pe acela, sau l-a hulit ori l-a ocarat, se va bucura, si cu aceasta se afla in vina rasplatirii cu rau. Si iarasi : de este cineva care nici in inima nu este mahnit asupra fratelui, nici nu se bucura de necinstea lui, ba inca se si scarbeste, insa nu-i pare bine cand il va vedea sporind in vreo bunatate, slava sau odihna, ci se mahneste, si aceasta este patima, macar ca este mai usoara.

  La inceputul cuvantului am zis ca este cineva care face metania fratelui, dar pe urma ramane totusi scarbit asupra lui si zicem ca a tamaduit mania facand metanie, insa nu s-a nevoit a face tamaduire si tinerii de minte a raului ; altul, intamplandu-se sa fie scarbit de cineva, facand metanie se impaca cu acela si nici tinere de minte a raului nu are in inima sa, dar de se va intampla mai pe urma sa-i zica un cuvant atingator, iarasi isi aduce aminte de cel dintai si se tulbura. Unul ca acesta se aseamana cu omul care a avut rana si puind alifie s-a inchis, dar numai pe dinafara, iar inlauntru inca este slab locul, si oricand se va lovi la acel loc, fiind mai slab se raneste mai curand decat daca s-ar lovi in alta parte a trupului si indata incepe a curge sange. Asa patimeste si acesta : a avut rana, a pus alifie, adica metania, si deocamdata rana, adica mania s-a vindecat, insa nu s-a tamaduit de tot, ci inca mai are semn de vatamare, din care acea rana indata se intarata, cand se va intampla vreo cat de mica lovitura. De aceea, trebuie sa se nevoieasca omul cu tot dinadinsul si sa tamaduiasca desavarsit acea rana, incat sa creasca, ca mai inainte si par pe locul acela, sa nu mai ramana nici un semn, nici macar sa nu se cunoasca ca a fost rana in acel loc. Dar aceasta nu o poate face altfel, decat numai rugandu-se lui Dumezeu din toata inima pentru cel ce l-a intristat, zicand : Dumnezeule, ajuta fratelui meu si mie pentru rugaciunile lui. Sa nu inceteze rugandu-se pentru fratele sau pana cand nu i se va linisti desavarsit inima. Fiindca este un semn de milostivire si de dragoste, ba si de smerenie a cere ajutor pentru rugaciunile lui, si oriunde este milostivire, dragoste si smerenie, ce poate face mania, tinerea de minte a raului, sau alta patima ? Precum a zis avva Zosima : “De va intinde diavolul toate cursele rautatii lui, de va mijloci cu toate uneltele lui, cu toti dracii lui, toate raman zadarnice si se biruiesc cu smerenia poruncii lui Hristos”. Iar alt sfant zice : “Cel ce se roaga pentru vrajmasii lui, numai acela nu are tinerea de minte a raului”.

  Lucrati, dar si pricepeti cele ce auziti. Adevarul va zic : daca nu le veti face cu fapta, nu le puteti pricepe cu cuvantul. Cine poate sa invete vreun mestesug numai din cuvant ? Au nu intai se osteneste lucrand si stricand, silindu-se si de multe ori neizbutind, pana cand, putin cate putin, ostenindu-se si avand rabdare, invata acel mestesug. Pentru ca vazand Domnul, cugetul si osteneala lui ii ajuta. Dar noi, voind sa invatam mestesugul mestesugurilor, cum vom putea sa-l deprindem numai cu cuvantul, fara a ne sili cu fapta ?

  Deci, o, fratilor, sa fim cu grija si sa ne nevoim a lucra pana cand avem inca vreme. Iar Dumnezeu sa ne lumineze ca sa ne aducem aminte si sa pazim cele ce auzim, ca sa nu ne osandim in ziua judecatii Lui. Caruia ii este slava, cinstea si inchinaciunea, in vecii vecilor,