Maica Domnului Icoana
Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu,
cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii,
care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut,
pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim!



Sinaxar Filocalia
,  23 iulie
SFINTII  ZILEI
• Pomenirea aducerii moastelor Sf. Mucenic Foca
• Sf. Mucenic Foca
• Sf. Mucenici Apolinarie si Vitalie, episcopii Ravenei
• Sf. Mucenic Apolonie, episcopul Romei
• Sf. Mucenici ce s-au savârsit în Bulgaria
• Pomenirea celor sapte Mucenici din Cartaghen
• Sf. Cuvioasa Ana cea din Lefcadia
Click pe sfinți pentru Sinaxarul zilei !



Sfânta Veronica


Sfânta Veronica

    "Potrivit unei vechi tradiţii, Sfânta Veronica este femeia pe care Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat-o de boală grea, aşa cum ne spune şi Evanghelia după Matei: „Iată o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasă; Iar Iisus, întorcându-Se şi văzând-o, i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela” (Matei 9, 20) De asemenea, se pare că Sfânta Veronica a fost femeia care I-a şters faţa Mântuitorului Iisus Hristos, în timpul patimilor Sale, pe drumul Golgotei. Pe această pânză s-a imprimat chipul Mântuitorului, rămânând cunoscută în istorie ca Sfânta Mahramă - prima icoană a Mântuitorului, una nefăcută de o mână omenească."

Informatii complete, troparul, acatistul Sfintei Veronica, icoane puteti gasi la: doxologia.ro/sfanta-veronica

Dumnezeului nostru, slava!




Luna iulie în 12 de zile: Pomenirea Sfinţilor Mucenici Proclu şi Ilarie (†100)



Sfinţii Mucenici Proclu şi Ilarie

    Aceşti Sfinţi Mucenici Proclu şi Ilarie au trăit în cetatea Calipta, aproape de Ancira, pe vremea împărăţiei lui Traian şi au fost daţi la chinuri, pentru Hristos, lui Maxim dregătorul. Mai întâi, a fost prins Sfântul Proclu, pe care împăratul, încercându-l şi aflându-l nesupus, l-a dat lui Maxim dregătorul, ca să-l chinuaiască.

    Deci, stând Maxim la judecată, l-a întrebat, zicând: “De ce neam eşti ?” Iar el a răspuns: “Neamul meu este Hristos, iar nădejdea mea este Dumnezeul meu.” Zis-a dregătorul: “Mă jur pe dumnezeii mei că nu te voi cruţa pe tine.” Şi, iarăşi l-a întrebat: “Ştii poruncile împărăteşti, ca toţi creştinii să aducă jertfă zeilor?” Răspuns-a Sfântul: “Am auzit de poruncile fără de lege.” Dregătorul a zis: “Vorbind aşa, ia seama, că ocărăşti pe împărat. Nu vezi chinurile ce te aşteaptă, ticălosule ?” Răspuns-a Mucenicul: “Fă, ceea ce voieşti ; eu nu voi jertfi zeilor tăi.” Zis-a dregătorul: “Alegeţi, omule, ce vrei: ori viaţa, ori moartea. Noi aşteptăm răspunsul tău.” Răspuns-a Sfântul Proclu: “Dacă voi vă temeţi a călca porunca împăratului, cu atât mai mult, ne temem noi, creştinii, să călcăm poruncile lui Dumnezeu, ca să nu cădem în chinurile veşnice, gătite celor ce se leapădă de El.” Zis-a dregătorul iarăşi: “Dar, şi pe zeii noştri îi ocărăşti, ci îţi spun că, şi fără de voie, te voi face pe tine să mărturiseşti slava zeilor mei.” Răspuns-a Mucenicul: “Nădăjduiesc în Dumnezeul meu, că mai înainte de a mă sili tu pe mine ca să mărturisesc pe zeii tăi, eu mai degrabă, te voi face pe tine să mărturiseşti pe Stăpânul meu şi să scrii cu mâna ta că Dumnezeu adevărat este Dumnezeul lui Proclu şi nu este altul afară de dânsul.” Atunci, dregătorul, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure pe Mucenic, gol, pe un lemn, şi o piatră grea să-i lege de picioare şi să-i rupă trupul cu unghii de fier. Şi fiind muncit aşa multă vreme, Sfântul Proclu răbda cu vitejie, negrăind nimic, ci doar, privea spre cer . Apoi, luându-l de la chinuri, l-a legat.

    După aceasta, dregătorul s-a dus la cetatea Calipta, poruncind ca şi pe Mucenic, să-l ducă după el. Şi a fost dus Sfântul, cu sila, pe lângă caii, care mergeau iute. Iar, când erau ei la jumătatea căii, s-a rugat Mucenicul, cu mare glas, lui Dumnezeu, zicând: “Dumnezeul meu, Iisus Hristos, pentru Care pătimesc, dus fiind cu batjocură, de ostaşii aceştia, ascultă-mă astăzi pe mine, robul Tău, ca să se proslăvească numele Tău în veci. Întinde-Ţi mâna Ta cea atotputernică şi ţine pe acest fără de lege dregător şi nu-l lăsa pe el să călătorească, până ce nu va mărturisi, înaintea norodului, că nu este alt Dumnezeu, afară de Tine.” Aşa rugându-se Sfântul, deodată, s-a oprit dregătorul în calea sa, ca un legat. Şi nici caii lui nu puteau să meargă, nici el însuşi nu putea să se mişte din loc, ţinut fiind de nevăzuta putere a lui Dumnezeu. Şi, mult se osteneau, bătând caii şi schimbându-i cu alţii, la trăsura dregătorului, şi înhămând cai mai mulţi, dar nimic n-a sporit, nici pe însuşi dregătorul n-au putut să-l scoată din trăsură. Atunci dregătorul a zis către cei ce erau cu dânsul: “Vedeţi, oare, puterea vrăjitorească a creştinului acestuia, ce ne-a făcut nouă ?” Iată că nu putem păşi din loc.” Deci, a trimis dregătorul pe una din slugile sale, anume Ermic, la Mucenic, care era înapoi, departe , zicându-i: “ De ce ai făcut aceasta, oprindu-ne pe noi, în mijlocul drumului, cu vrăjile tale ?” Iar Sfântul Proclu a răspuns, către sluga dregătorului: “Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nu veţi putea să vă mişcaţi din locul acesta, până ce dregătorul nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum şi mai înainte i-am spus lui.” Zis-a Ermic: “Chiar şi dacă va mărturisi dregătorul numele Dumnezeului tău, tu cum vei putea să auzi, atât de departe de drum fiind ?” Grăit-a Mucenicul: “Să scrie dregătorul mărturisirea aceasta pe o hârtie şi să o trimită la mine şi întru acel ceas veţi putea pleca în calea voastră, la cetatea Calipta.” Şi, întorcându-se, Ermic a spus dregătorului cuvintele Mucenicului. Iar acela, deşi nu vroia, a luat o hârtie şi a scris: “Mărturisesc că Unul este Dumnezeul Cel adevărat, Acela pe care Îl cinsteşte Proclu şi nu este alt Dumnezeu afară de Acela.” Aşa scriind, dregătorul a trimis hârtia la Mucenic şi, îndată, s-au pornit caii şi ostaşii, pe calea dinaintea lor.

    Şi, ajungând la cetatea Calipta, a sosit dregătorul la judecată şi au dus de faţă şi pe Sfântul Proclu şi i-a zis lui: “Tu toată puterea farmecelor tale ai arătat-o pe cale, iar eu, aici, îmi voi arăta puterea stăpânirii mele. Şi precum tu m-ai silit pe mine să mărturisesc pe Dumnezeul tău, aşa te voi sili şi eu pe tine să mărturiseşti pe dumnezeii noştri şi să le aduci jertfe.” Acestea zicând, a poruncit să se aducă lumânări aprinse să-i ardă pântecele şi coastele lui, şi atât a fost ars Mucenicul, încât toată carnea lui a ars. Iar el nici un semn de nerăbdare arătând, tăcea, ca şi când în trup străin era. Şi a zis către el dregătorul: “Oare nu iei în seamă chinurile ?” Răspuns-a Sfântul: “Nu, pentru că de cele veşnice mă tem.” Iarăşi, a zis dregătorul: “Te vei supune dumnezeilor noştri ?” Răspuns-a Mucenicul: "Mă voi supune lui Hristos, Celui ce petrece în veci, pentru că Acela este nădejdea mea.” Zis-a dregătorul: "Dar voieşti să mori în chinuri ?” Răspuns-a Sfântul: ”Chiar de voi muri, însă iarăşi voi fi viu.” Atunci, dregătorul a poruncit ostaşilor să-l scoată pe el afară din cetate şi răstignindu-l pe un lemn, să tragă într-însul cu săgeţi.

    Şi, ostaşii, luând pe Mucenic, i-a zis lui: “Ascultă-ne pe noi, şi jertfeşte zeilor şi, cu mare dregătorie vei fi cinstit.” Răspuns-a răbdătorul de chinuri: “Eu dregătorie am în ceruri, cu care mă va cinsti Hristos, Dumnezeul meu.” Aşa grăind ei şi mergând, i-a întâmpinat pe dânşii, pe cale, un bărbat tânăr, anume Ilarie, nepot de frate fiind Sfântului Proclu. Acela alergând, s-a închinat unchiului său şi s-au sărutat amândoi. Şi striga Ilarie: “Şi eu sunt creştin". Deci, ostaşii, prinzând pe Ilarie, l-au aruncat în temniţă, iar pe Sfântul Proclu l-au dus la locul de moarte şi l-au răstignit pe lemn şi încordându-şi arcurile lor, l-au săgetat pe el. Iar răbdătorul de chinuri, primind multe săgeţi prin tot trupul lui, se ruga lui Dumnezeu, zicând: “În mâinile Tale îmi dau duhul meu. Izbăveşte-mă Doamne, Dumnezeul adevărului.” Şi aşa plecându-şi capul şi-a dat duhul. Şi s-a sfârşit Sfântul Mucenic Proclu în ziua de 12 a lunii iulie. Iar credincioşii, în taină, luând cinstitele moaşte, le-au îngropat.

    Iar Sfântul Ilarie, şezând în temniţă, cânta: “Iubite-voi Doamne, puterea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea” şi celelalte ale psalmului acesta. Şi, adormind el, i s-a arătat îngerul Domnului, în vis, zicându-i: “Îmbărbătează-te şi te întăreşte, că eu sunt cu tine, de la Dumnezeu, ca să te întăresc.” Iar a treia zi după sfârşitul Sfântului Proclu, au scos pe Sfântul Ilarie la cercetare şi l-a întrebat pe el dregătorul, zicând: “Eşti creştin ?” Răspuns-a Mucenicul: “Cu adevărat, sunt creştin, precum tot neamul meu a fost în creştinătate şi toţi s-au sfârşit, cinstindu-L pe Hristos.” Atunci, dregătorul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l spânzure pe Mucenic gol, spre chinuire, şi să-l bată multă vreme cu asprime. Apoi, l-au osândit la moarte, poruncind să-l scoată afară din cetate şi să-i taie capul. Iar ostaşii, legând mâinile Mucenicului, l-au aruncat pe el la pământ şi, legându-l cu o frânghie, l-au târât pe drum, iar Mucenicul fiind târat, cânta psalmi. Şi se zdrobea trupul Mucenicului, fiind târât, şi pământul se înroşea cu sângele lui. Iar, pe când se aflau ca la trei stadii de la cetate, şi-a scos călăul sabia, iar Sfântul s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: “Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu.” Şi i-au tăiat capul. Şi s-a sfârşit Sfântul Mucenic Ilarie, în ziua lui 15 a lunii iulie, a treia zi după sfârşitul Sfântului Proclu. Şi a fost aruncat trupul Sfântului Ilarie la locul unde i-au tăiat capul. Şi mergând credincioşii, noaptea, l-au luat pe el şi, împreună cu Sfântul Proclu, i-au pus în mormânt, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel Care, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, este slăvit în veci ! Amin.


Dumnezeului nostru slava!


Întru acestă zi, cuvânt despre mântuirea călugărilor

    Ne spunea Ioan Sirianul, ca despre alt călugăr, însă el era acela, care a avut această arătare: ”Se făcea că un oarecare stareţ a văzut trei călugări, care stăteau lă ţărmul mării. Şi iată, s-a făcut un glas către dânşii, din cealaltă parte de mare, zicându-le: Primiţi aripi de foc şi veniţi la mine.

    Deci, doi au luat aripi de foc şi au zburat în partea aceea, iar al treilea a rămas plângând şi strigând , dar mai pe urmă, i s-au dat şi lui aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase şi, cu osteneală zburând, se afunda, şi cu nevoie multă, a trecut de partea cealaltă. Aşa şi neamul acesta de acum al călugărilor, chiar dacă primeşte aripi, ele nu sunt de foc, ci slabe şi neputincioase. Deci, călugării, cei dintâi, sunt aceia ce luau aripi de foc, având cugetarea către Dunezeu şi fiind fără de avere, în veacul acesta. Iar după dânşii, sunt acei care, măcar că au avut aripi de foc, au zburat dincolo şi ei, dar mai greu, îngrijindu-se de agoniseli prin mânăstiri. Iar cei ce au luat aripi,nu de foc, ci slabe, sunt acei ce, cu sila, s-au mântuit, adică acei călugări din vremea de acum, care se împleticesc cu deşertăciunile vieţii şi nicioadată nu zboară cu mintea către Dumnezeu: aceştia nu se vor mântui decât numai luptând împotriva ispitelor. „Dumnezeului nostru, slavă !”
 

Dumnezeului nostru, slava!

   


Despre pacatul avortului si gravitatea lui FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE