Acesta a trăit în Ancira Galatiei şi a fost pârât, către dregătorul Teotechi, că a scos trupurile sfintelor fecioare, celor aruncate în lac şi le-a îngropat. Pentru această pricină a fost adus înaintea dregătorului. Şi, acolo, a zis cu îndrăzneală că, deşi este simplu şi smerit, însă, pentru credinţă şi mărturisirea lui Hristos, este mai presus şi mai puternic decât împăraţii lumii. Pentru aceasta, deci, l-au bătut cumplit, apoi, l-au strunjit pe coaste şi, în sfârşit, i-au tăiat capul. Şi aşa a luat fericitul cununa Mucenicilor, pe vremea lui Diocleţian împăratul.

   Muceniţele lui Hristos, Chiriachi, Caleria şi Maria, au fost din cetatea Cezareea Palestinei, învăţate în credinţa lui Hristos, de un oarecare creştin. Deci, lepădându-se de jertfele cele urâte ale idolilor, s-au apropiat de Hristos şi s-au botezat. Şi locuiau într-o colibă, petrecând în tăcere şi rugându-se lui Dumnezeu, ca să se stingă cu totul înşelăciunea idolească, iar credinţa lui Hristos să strălucească în toată lumea şi ca să înceteze prigoana asupra creştinilor. Aşa vieţuind, în postiri şi în rugăciuni, au fost pârâte la căpetenia slujitorilor de idoli, care le silea pe ele să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor. Iar ele nicidecum n-au vrut să facă aceasta. Deci, chinuite au fost în bătăi fără de milă şi, în acele chinuri şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu.

   Papa Marcelin a luat scaunul Romei după Sfântul Gaie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi în zilele cumplitei prigoniri a creştinilor, când, în treizeci de zile, au fost ucişi în Roma, şaptesprezece mii de creştini, bărbaţi şi femei, cu felurite chinuri. Fiind prins, deci, şi Papa Marcelin şi adus înaintea lui Diocleţian, s-a temut de chinuri şi a pus tămâie pe altarul păgânesc şi a adus jertfă în capiştea Vestei şi a lui Isis. Şi împăratul, dându-i cinste pentru aceasta, l-a îmbrăcat pe el într-o haină de mult preţ, şi l-a numit prieten al său. Deci, întorcându-se Marcelin la casa lui, plângea şi se tânguia cu amar, precum oarecând şi Sfântul Petru Apostolul, când s-a lepădat de Hristos. Şi se osândea pe sine şi singur se ruşina, ca unul care pe mulţi alţii, îi întărise în credinţă şi i-a îndemnat la muceniceasca nevoinţă, iar el a căzut în cumplita lepădare şi i se zdrobea inima nespus.

   Pe vremea aceea, în ţara Campaniei şi în cetatea ce se numea Sinuesa a fost un sobor duhovnicesc, la care se adunaseră 180 de episcopi şi preoţi. Deci, la acest sobor a alergat şi Marcelin şi, îmbrăcându-se în sac de păr şi presărându-şi cenuşă pe sine, a intrat în sobor, la părinţi, întru sfărâmarea inimii. Şi stând ca un osândit înaintea lor, îşi mărturisea deschis păcatul, înaintea tuturor, şi multe lacrimi vărsa, plângând şi tânguindu-se şi cerând hotărâre de judecată asupra sa. Iar ei au grăit: “Singur, cu gura ta, judecă-te pe tine. Din gura ta să iasă şi judecata. Ştim că, încă şi Sfântul Petru din frică, s-a lepădat de Hristos, dar, plângând cu amr, a câştigat cea dintâi milă de la Domnul său. “ Deci, Marcelin a hotărât asupra sa o judecată ca aceasta, zicând: “Străină de mine fac treapta arhieriei cea sfinţită, de care nu sunt vrednic. Şi după moartea mea, trupul meu să nu se dea obişnuitei îngropări, ci să fie lepădat câinilor, spre mâncare, iar cel ce va îndrăzni să-l îngroape pe el, acela să fie blestemat.”

   După soborul acela, Marcelin s-a întors la Roma şi luând în mâini haina cea de mult preţ, pe care o primise de la Diocleţian, a alergat la împărat şi aruncând-o înaintea lui, l-a mustrat pe el şi a blestemat pe zeii lui cei mincinoşi, iar, pe sine, se mărturisea, plângând, că greu a greşit. Deci, umplându-se de mânie, împăratul l-a dat la chinuri, apoi l-a osândit la moarte. Şi a fost dus, astfel, fericitul Marcelin, afară din cetate, la tăiere, cu încă trei credincioşi, Claudiu, Chirin şi Antonin, iar după dânsul, venea preotul Marcel, care avea să ia, după Marcelin, scaunul de episcop al Romei. Pe acesta, mucenicul lui Hristos, Marcelin, chemându-l îl sfătuia să fie tare în credinţă. Şi a poruncit ca trupul său, nimeni să nu îndrăznească a-l îngropa în pământ, ci să fie aruncat spre mâncare la câini. ”Că nu sunt vrednic, zicea, de îngropare omenească, nu sunt vrednic să mă primească pământul, de vreme ce m-am lepădat de Domnul meu, Făcătorul cerului şi al pământului.” Iar după ce a ajuns la locul cel de moarte, sfinţitul Mucenic Marcelin s-a rugat cu nădejdea în Hristos Domnul, care primeşte pe păcătoşii cei ce se pocăiesc. Şi cu osârdie şi-a întins grumazul său spre tăiere şi a murit pentru Hristos, de Care, de frica morţii, se lepădase. Şi au fost tăiaţi împreună cu el, şi acei trei bărbaţi: Claudiu, Chirin şi Antonin, şi au fost aruncate trupurile pe câmp, fără îngropare. După câteva zile, însă, trupurile lui Claudiu, Chirin şi Antonin, luându-le credincioşii, noaptea, le-au îngropat. Iar trupul lui Marcelin, nimeni nu îndrăznea să-l ia şi să-l îngroape , de vreme ce el pusese blestem , ca să nu fie dat trupul lui îngropării. Şi a zăcut pe câmp treizeci şi şase de zile.

   Şi s-a arătat Sfântul Apostol Petru, lui Marcel, noul papă, zicându-i: „Pentru ce n-aţi îngropat, până acum, trupul lui Marcelin ?” Grăit-a Marcel: „Mă tem de blestemul lui, pentru că pe toţi i-a blestemat, ca nimeni să nu îndrăznească a-i îngropa trupul lui.” Grăit-a Apostolul: „Oare, nu-ţi aduci aminte de acea scriptură: "Cel ce se smereşte, pe sine se va înălţa ? Deci, ducându-te, îngroapă pe el, cu cinste.” Iar Marcel papa, sculându-se, a mers şi a luat cinstitele moaşte ale Mucenicului şi le-a îngropat în gropniţa Priscilei, cea de lângă calea Salariei. Aşa s-a sfârşit Sfântul Mucenic, papa Marcelin, lăsând chip de pocăinţă, multora din cei ce, în acea vreme, cădeau într-un păcat ca acesta. Că mulţi atunci, înfricoşându-se de chinuri, se lepădau de Hristos. Iar noi slăvim negrăita milostivire a lui Dumnezeu, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

   Acest părinte Daniil, lepadandu-se de lume, din pruncie, vietuia in pustia ce se cheama Schit. Iar odata, venind barbarii si luandu-l pe el ca rob, a petrecut in robie vreme de doi ani, dupa care, un oarecare om, iubitor de Hristos, l-a rascumparat de la acestia. Insa, dupa catava vreme, iarasi, au venit barbarii si l-au robit pe el si, tinandu-l in robie sase luni, a izbutit sa fuga de la ei. Deci, iarasi, a treia oara, navalind, l-au robit pe el si-l chinuiau cu multe osteneli si batai, fara de nici o mila. Iar odata, luand o piatra, a lovit pe un pagand barbar si l-a omorat. Iar, dupa ce a scapat astfel de barbari, parintele Daniil, caindu-se de fapta aceasta, a uciderii, pe care o facuse, s-a dus la Alexandria si a spus lui Timotei patriarhul despre cele intamplate. Iar patriarhul, auzind, l-a certat pe el, zicand: "Dumnezeu, care te-a izbavit pe tine de doua ori de la barbari, putea, si a treia oara, sa te izbaveasca. Insa, ceea ce ai facut, nu este uciderea, pentru ca o fiara ai ucis." Intrand, dupa aceea, intr-o corabie, parintele Daniil a ajuns pana la Roma, spunand si papei despre intamplarea aceasta. Si ceea ce i-a spus patriarhul Alexandriei, i-a spus si papa, zicandu-i: "Bine ti-a raspuns tie patriarhul Alexandriei." Apoi, ducandu-se la Constantinopol la Efes, la Ierusalim si la Antiohia, a spus patriarhilor cele despre uciderea aceea. Deci, acelasi cuvant auzind de la toti patriarhii s-a intors in Alexandria si a zis intru sine: "Daniile, Daniile, fiindca ai facut ucidere, ti se cade, si tie insuti sa fii ucis." Si, ducandu-se la judecatori, a zis: "De vreme ce, sfadindu-ma cu cineva, si luand o piatra, l-am ucis, pentru aceasta, va rog, sa ma dati pe mine voievodului, ca sa ma omoare, pentru uciderea ce am facut si, asa, sa scap de osanda cea vesnica." Deci, auzind aceasta, judecatorii l-au inchis in temnita si a stat acolo treizeci de zile, pana cand au spus voievodului cele despre dansul. Atunci, voievodul cela l-a scos pe el din temnita si l-a intrebat cum a facut uciderea. Si i-a spus lui batranul tot adevarul. Iar voievodul, minunandu-se de socoteala batranului, l-a slobozit pe el, zicandu-i: "Esti slobod si roaga-te si pentru mine, ava!" Deci, a zis batranul intru sine: "Nadajduiesc in iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca, de acum pentru a Sa bautura, nu-mi vei mai socoti fapta mea ca o ucidere. Insa, de acum, ma voi da pe mine cu totul lui Hristos, ca, in toate zilele vietii mele, sa slujesc unui lepros, in locul uciderii pe care am facut-o."

   Deci, luandu-si pe unul din leprosi, ii slujea lui. Si zicea in sine: "De va muri leprosul acesta, apoi, ma voi duce in Egipt, si-mi voi lua altul in locul lui." Insa, calugarii din Schit nu stiau, ca batranul avea pe acel lepros si nimeni, in singuratatea aceea, nu avea cum sa vada fata leprosului, in afara de batranul singur. Iar intr-una din zile, a chemat batranul pe ucenicul sau, ca sa manance paine, dupa obiceiul schitenilor. Si, din purtarea de grija a lui Dumnezeu, a uitat usile casei deschise si slujea leprosului aceluia. Si era putred tot trupul leprosului si multimea ranilor cumplita. Si, mergand ucenicul la batran si afland usile casei lui deschise, l-a vazut pe el cum slujea pe lepros. Ca, luand mancarea din chilia lui, o aducea si il hranea pe lepros. Deci, ucenicul, vazand minunatul lucru pe care-l facea batranul, s-a mirat, proslavind pe Dumnezeu. Cel ce a dat atat de mare rabdare, batranului ca sa slujeasca, intr-acest fel, leprosului aceluia.