Maica Domnului Icoana
Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu,
cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii,
care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut,
pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim!


Luna mai în 12 zile: pomenirea celui întru Sfinţi, Părintelui nostru Epifanie, arhiepiscopul Constanţiei Ciprului (+403)

    Marele ÅŸi minunatul Epifanie, episcopul Ciprului, era din Å£ara Feniciei ÅŸi din Å£inutul Elefteropolei, păgân fiind, a venit la credinÅ£a creÅŸtinilor ÅŸi a crescut în cunoaÅŸterea Sfintei Scripturi, învăţând din tinereÅ£e, limbile ebraică, egipteană, siriană, greaca ÅŸi latina, ca să priceapă, cât mai bine, înÅ£elesul cuvintelor dumnezeieÅŸti. Din evlavie către Hristos ÅŸi Biserica Lui, Epifanie a cercetat adesea pe monahii din singurătate, folosindu-se de învăţăturile lor, iar pilda lor l-a atras atât de mult, încât, foarte de tânăr, a îmbrăţiÅŸat viaÅ£a de mânăstire.

    Åži dorind viaţă pustnicească, s-a dus să trăiască, o vreme, în nevoinÅ£ele ÅŸi înfrânările pustniceÅŸti ale Egiptului. Acolo, a întâlnit pe Sfântul Ilarion cel Mare, cu care a legat o sfântă prietenie duhovnicească ÅŸi care a ajuns dascălul sufletului său. S-a întors în Palestina pe la anul 333.

    Unind viaÅ£a sa cu fapta, ca preot, Sfântul Epifanie s-a ostenit cu rugăciunea, cu ajutorarea săracilor, cu înfrânarea ÅŸi cu învăţătura. Iubitor de săraci, nu pregeta să alerge în ajutorul celor în nevoi.

    Deci, trăind o sută cincisprezece ani ÅŸi-a dat în mâinile lui Dumnezeu, sufletul său de luptător al Cuvântului, pe vremea împăratului Arcadie (395-408).


Dumnezeului nostru slava!


Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ioan Valahul, din Oltenia (+1662)

    ÃŽn această zi, facem ÅŸi pomenirea Sfântului Ioan Valahul sau Ioan din Oltenia, care a fost spânzurat de turci, la anul 1662. ViaÅ£a acestui Sfânt, român de neam, a fost scrisă de un mare dregător bisericesc, al Patriarhiei din Constantinopol, anume Ioan Cariofil, care era în acea cetate, când a primit Sfântul Ioan Românul cununa muceniciei.

    Pe când domnea în Å¢ara Românească Mihnea Vodă (1658-1659), cerând turcii biruri grele, pe care Å£ara nu le mai putea plăti, s-a ridicat cu oÅŸtirea ÅŸi a început a tăia pe toÅ£i turcii, pe care i-a aflat umblând după jafuri prin Å£ară; a trecut, apoi, ÅŸi peste Dunăre ÅŸi a pustiit ÅŸi acolo multe sate din împărăţia turcească ÅŸi pe mulÅ£i turci i-a luat în robie.

    Deci, sultanul aflând de această îndrăzneală a lui Mihnea-Vodă, a trimis mulÅ£ime mare de oÅŸti turceÅŸti ÅŸi tătăreÅŸti în Å¢ara Românească. Iar Mihnea, neputându-se împotrivi puhoiului păgânesc, s-a retras pe cărările neÅŸtiute ale munÅ£ilor, în Ardeal. OÅŸtile sultanului au pustiit Å£ara, au jefuit, au ucis ÅŸi au luat în robie peste 50000 de români. Printre aceÅŸtia s-a aflat ÅŸi un tânăr fecior, din părÅ£ile Olteniei, ce se chema Ioan, care abia trecuse de 15 ani, dar era chipeÅŸ la înfăţiÅŸare ÅŸi înÅ£elept la minte, iar credinÅ£a strămoÅŸească o iubea mai presus de orice.

    Ajungând în robie, în cetatea Constantinopolului, unde împărăţea sultanul turcesc, tânărul Ioan a fost îndemnat, în felurite chipuri, să se lepede de credinÅ£a creÅŸtină ÅŸi să treacă la legea turcească. Åži, văzând că nimic nu izbutesc cu dânsul, turcii l-au spânzurat în ziua de 12 mai 1662. Åži, aÅŸa, tânărul ÅŸi binecredinciosul român s-a învrednicit a primi cununa, ce nu se veÅŸtejeÅŸte, a muceniciei pentru Hristos.


Dumnezeului nostru slava!


Întru această zi, pomenirea celui între Sfinţi, Părintelui nostru Ghermano, patriarhul Constantinopolului (+733)

    Sfântul Părinte Ghermano a fost fiul lui Iustinian senatorul, care era bărbat luminat ÅŸi vestit, în zilele lui Heraclius împăratul (610-641), având multe dregătorii ÅŸi fiind lăudat în sfatul împărătesc, pentru fapta lui cea bună. Pe acesta, l-a ucis, din pizmă, nepotul lui Heraclius, Constantin Pogonat, când a ajuns împărat (668-685), ÅŸi a poruncit ca pe fiul său, Ghermano, încă prunc fiind, să-l rânduiască în tagma clerului Bisericii Sfintei Sofii din Constantinopol. Deci, acesta vieÅ£uia ca un înger în trup, având mintea departe de toată pofta trupească ÅŸi îndeletnicindu-se cu citirea Sfintelor Scripturi.

    Åži, sporind el spre multă cunoÅŸtinţă, prin ascuÅ£imea minÅ£ii sale, cu harul lui Dumnezeu ÅŸi cu ostenelile sale, s-a înălÅ£at la atâta înÅ£elepciune în cuvânt, încât a fost rânduit ca păstor ÅŸi învăţător. Ajungând, apoi, la vârsta cea desăvârÅŸită ÅŸi la anii de bărbat, a fost ales episcop al Bisericii Cizicului, după toată bisericeasca rânduială. Ci, făcându-se cunoscut ca om învăţat ÅŸi înÅ£elept în faptă ÅŸi în cuvânt ÅŸi trebuind Patriarhiei un asemenea cârmuitor, a fost înălÅ£at la scaunul cel mare din Constantinopol. Deci, bine purtând cârma ÅŸi hrănind poporul cu multă învăţătură, iar slujba în biserică împodobind-o cu versuri ÅŸi cu cântări, fericitul Ghermano s-a arătat un om vrednic ÅŸi plin de harul lui Dumnezeu. Åži a fost aÅŸa până ce a luat împărăţia Leon Isaurul (717-741), care ocăra Sfintele icoane.

    De acest lucru înÅŸtiinţându-se, patriarhul Ghermano, a arătat împăratului, cu dovediri din Sfintele Scripturi, că suntem datori a cinsti Sfintele icoane. Dar, împăratul, mai mult, a poruncit ca ÅŸi toate cărÅ£ile, care învaţă credinÅ£a în Sfintele icoane, să fie arse. Deci, văzând, că învăţa pe un surd, îndărătnic ÅŸi fără de frică de Dumnezeu, ÅŸi înÅŸtiinÅ£at că împăratul voia un patriarh tânăr, după rătăcirea lui, Sfântul Ghermano, care avea peste 90 de ani, silit fiind, a părăsit scaunul său de patriarh ÅŸi, punându-ÅŸi omoforul pe Sfânta Masă, s-a retras la mănăstirea sa, plângând acolo starea nenorocită a Bisericii.

    A murit la 12 mai 733, la adânci bătrâneÅ£i, ÅŸi a fost Sfântul Ghermano stâlp Bisericii ÅŸi prin cuvânt ÅŸi prin scrieri, tot timpul păstoriei sale.


Dumnezeului nostru slava!

Întru această zi, cuvânt din viaţa Sfântului Epifanie, despre un vânzător de grâu

    Odinioară, în Å£ara ÅŸi cetatea în care Sfântul Epifanie era episcop, a fost o grozavă foamete; ÅŸi în nevoie mare era poporul în cetatea aceea. A fost, însă, acolo, ÅŸi un om bogat, anume Faustinian, păgân cu credinÅ£a, care avea hambare multe pline de grâu ÅŸi orz; ÅŸi acesta, aur luând, dădea fiecăruia care avea trebuinţă, trei măsuri. Åži era multă strâmtorare în cetate.

    Deci, a zis episcopul către Faustinian: "Dă-mi mie, o, preabunule, grâu spre hrană oamenilor ÅŸi eu îţi voi da Å£ie datoria tuturor acestora." Iar nemilostivul a început a zice, către Epifanie, niÅŸte cuvinte ca acestea: "Du-te, roagă pe Dumnezeu, pe care tu ÃŽl cinsteÅŸti ÅŸi îţi va da Å£ie grâu spre hrană prietenilor tăi." Deci, Epifanie, ieÅŸind într-o noapte la gropniÅ£e, unde zăceau moaÅŸtele SfinÅ£ilor Mucenici, a rugat pe Dumnezeu ca să hrănească pe toÅ£i cei ce erau strâmtoraÅ£i.

    Åži era o capiÅŸte veche a lui Jupiter, de care se zicea că, dacă se apropie cineva dintre oameni, îndată murea. Deci, pe când Epifanie se ruga lui Dumnezeu pentru cei necăjiÅ£i, un glas i s-a făcut lui: "Epifanie, să nu te tulburi." Iar el a zis: "Ce este, Doamne?" Åži a zis către dânsul: "Mergi în capiÅŸtea lui Jupiter ÅŸi se vor risipi peceÅ£ile uÅŸilor. Åži, intrând înăuntru, vei afla aur mult. Pe acesta luându-l, cumpără tot grâul ÅŸi orzul lui Faustinian ÅŸi dă hrană celor ce au trebuinţă."

    Deci, Epifanie a mers în capiÅŸte. Åži, îndată ce s-a apropiat de intrarea capiÅŸtei, îndată au căzut peceÅ£ile ÅŸi uÅŸile s-au deschis. Åži, intrând Epifanie, a aflat mult aur. Deci, luându-l, a mers la Faustinian, zicând: "Ia bani, ÅŸi dă-mi mie grâu." Iar iubitorul de bani ÅŸi pierzătorul Faustinian, primind aurul, i-a dat lui grâul, pe care Epifanie l-a dat celor ce aveau trebuinţă. Åži n-au lipsit banii, până ce a cumpărat toate bucatele, pe care le adunase Faustinian. Åži a îndestulat Epifanie multe case cu grâul ÅŸi cu orzul, cumpărat de la Faustinian; că a dat la toată cetatea, ÅŸi, mai bine zis, Dumnezeu le-a dat prin Epifanie.

    Åži aveau îmbelÅŸugare toÅ£i oamenii, în vreme ce era multă strâmtorare, în casa lui Faustinian, căci răul ÅŸi silnicul Faustinian, strâmtorat fiind prin iubirea lui de bani, socotea că este ocară să ceară lui Epifanie bucate, pentru casa lui. Åži având corăbiile sale ÅŸi alte cinci închiriate, a trimis în Calabria, dând bani credinciosului său Loghin, ca, de acolo, să cumpere grâu spre hrană casei sale. Åži, ducându-se corăbiile ÅŸi umplându-se de grâu ÅŸi de alte feluri de bucate, s-au întors, plutind vreme de patru luni, după care au ajuns cu grâul la o depărtare de o sută de stadii de la ConstanÅ£ia, în dreptul locului ce se numeÅŸte Dianevtiriu. Åži s-a făcut mare furtună pe mare ÅŸi s-au scufundat toate corăbiile lui Faustinian. Åži, auzind acestea, Faustinian îndată s-a pogorât la mare ÅŸi, văzând cu ochii săi ceea ce făcuse, a început îndată a huli pe Cel Preaînalt, ÅŸi a aduce niÅŸte ocări ca acestea, asupra lui Epifanie: "Iată", zicea, "vrăjitorul ÅŸi înÅŸelătorul acesta, lucrează cele rele, draci trimiţând nu numai pe uscat, dar ÅŸi pe mare ÅŸi oprind să vină în casa mea cele spre slujbă ÅŸi folosire. O, ce vânt a adus aici preaînÅŸelătorul acesta?" Acestea, ÅŸi mai multe decât acestea zicând, s-a dus la casa sa, temându-se de Epifanie.

    Åži toÅ£i cei din cetate, bărbaÅ£i ÅŸi femei ÅŸi copiii lor, adunându-se, au strâns grâul ÅŸi l-au dus la casele lor. Åži, s-a împlinit cuvântul Psalmistului, care zice: "BogaÅ£ii au sărăcit ÅŸi au flămânzit, iar cei Ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele." (Ps. 33,10). Că Domnul nu lasă niciodată pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul.

    Åži avea ticălosul Faustinian, ca soÅ£ie, o femeie care săvârÅŸea lucruri bune. Deci, aceasta, pe ascuns de bărbatul ei, a trimis două mii de arginÅ£i la Epifanie, ca să-i dea grâu pentru hrana casei sale. Åži a zis Epifanie către femeie: "Å¢ine arginÅ£ii tăi ÅŸi ia grâu cât îţi trebuie pentru casa ta. Åži când roadele vor umple pământul, atunci cele ce ai luat mi le vei da. Åži a făcut femeia aÅŸa, Dumnezeului nostru, slavă!

Dumnezeului nostru slava!


Întru această zi, învăţătură despre viaţă, moarte şi judecată

    Să avem grijă fraÅ£ilor, ca mai înainte de moarte, să ne pocăim de păcatele noastre ÅŸi să ne gătim spre ieÅŸirea sufletelor noastre. Că lumea aceasta trece ÅŸi slava ei piere. Că va veni Domnul cu oÅŸtile cereÅŸti, la judecată, să răsplătească fiecărui om, după faptele lui: drepÅ£ilor, adică, viaţă veÅŸnică dăruindu-le, iar păcătoÅŸilor, osânda cea veÅŸnică, focul cel nestins ÅŸi întunericul cel fără de sfârÅŸit, împărÅ£indu-le lor. De aceasta, fraÅ£ilor, să ne sârguim a scăpa, iar, împreună cu drepÅ£ii, să avem parte a ne încununa, pe Dumnezeu slăvindu-L, în bucurie ÅŸi împlinire ÅŸi în lumina cea neînserată. A Căruia este slava, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor! Amin.

Dumnezeului nostru slava!


Sursa: Blog Constantin DiboÅŸ - Proloagele 12 Mai

Despre pacatul avortului si gravitatea lui FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE