Sfintii Mucenici Onisifor si Porfirie au trait pe vremea imparatiei lui Diocletian (286-305), de la care multe chinuri au rabdat pentru Hristos. Ca, prinsi fiind ei ca sunt crestini, au fost adusi inaintea stapanitorului si, stand tari in credinta, au marturisit fara frica pe Hristos, Dumnezeu adevarat. Pentru aceasta marturisire, au luat batai si rani peste tot trupul, in cazan in clocot au fost aruncati, pe gratar inrosit in foc arsi si intru toate aceste chinuri, macar ca patimeau , se usurau oarecum cu puterea Celui Preainalt. Deci, paganii, care-i puneau la cele mai neindurate cazne, vazand ca nimic nu-i poate departa de la credinta lor, au poruncit la sfarsit si au legat picioarele Sfintilor de cai salbatici si, gonindu-i slujitorii, Mucenicii au fost tarati, multe ceasuri, peste spini si balti, peste pietre ascutite si colturoase, care le rupeau carnea de pe ei. Si asa si-au dat sufletele lor in mainile lui Dumnezeu. Iar trupurile lor, luate in taina de credinciosi, s-au asezat cu cinste in satul ce se cheama Panghianeta. Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

        Aceasta a trait in zilele imparatului Leon cel Mare (457-474) si a urmasilor lui, fiind din Perga Pamfiliei. Maritandu-se, a avut o fiica si s-a dus la Constantinopol cu barbatul ei, fiind ea ca de douazeci de ani. Acolo, s-a cunoscut cu doua fecioare, anume Eugenia si Suzana si ravnea la nevointa acestora, ca nu lipseau de la biserica si petreceau toata noaptea indeletnicindu-se in posturi si privegheri. Deci, aprinzandu-se si mai cu multa caldura de dragostea credintei spre Dumnezeu, Sfanta si-a lasat pe fiica ei in seama prietenei ei, Suzana, rugand-o sa creasca pe copila in frica lui Dumnezeu, ca pe o fiica a ei, iar ea, in urma unui vis, s-a hotarat a merge ca famen intr-o manastire de barbati, ca numai asa se va ascunde de barbatul ei care o urmarea, precum si de toti cunoscutii, ceea ce a si facut. Ca, tunzandu-si parul, s-a imbracat in haine barbatesti si, dupa ce s-a rugat Domnului, s-a dus la manastirea staretului Vasian. Si, primita fiind de monahi ca famen, i-au pus ei numele de Vavila.
        Deci, afland cuviosul Vasian egumenul, din dumnezeiasca aratare, cele despre ea, ca adica este femeie, a fost trimisa la cetatea Emesa, intr-o manastire de femei, fara sa o vadeasca pe ea. Era pe vremea cand credinciosii alergau de pretutindeni la Emesa sa se inchine capului, atunci aflat, al Sfantului Ioan Botezatorului. Si a petrecut aici ea multa vreme si a atat a crescut in duhovniceasca intelepciune si in fapte bune, cat murind stareta cea batrana, Matroana, a fost aleasa de toate maicile sa le fie lor stareta in manastirea din Emesa.
        Si a aflat de dansa si fostul ei barbat, Dometian si acesta voia sa o ia pe ea cu sila de oriunde, ea fiind femeia lui dupa lege. Iar ea se ruga sa o acopere pe dansa Domnul si s-o faca nevazuta de barbatul ei. Deci, venind noaptea, si-a luat o haina de par si putina paine si, iesind din manastire, nestiind nimeni, s-a dus la Ierusalim, iar de acolo la muntele Sinai si apoi la Beirut, unde a scos, prin rugaciune, un izvor de apa, in pamant uscat si sterp, si unde s-a nevoit multa vreme, luptana impotriva ispitelor diavolesti, facand semne si minuni.
        Deci, murindu-i barbatul, fericita, dintr-o aratare, s-a dus din nou la Constantinopol. Si iarasi, Sfantul Casian a randuit-o sa sada la manastirea care, dupa dansa, s-a numit manastirea Matroanei. Si traind pana la o suta de ani, cu pace s-a mutat la Domnul.
 

        Aceasta era din cetatea Metimna si, data fiind de copil la casa de fecioare, s-a facut calugarita. Cand era de 18 ani, fiind la un praznic al Invierii lui Hristos, a iesit, cu binecuvantare, la un sat, ca sa vada pe sora ei, care traia acolo maritata si a ramas la dansa. Dar, in acea noapte, s-a intamplat sa vina in satul acela niste talhari din Creta, dintre care cel dintai era vestitul in rautate Nisir. Acestia, luand robi pe toti ceilalti cetateni, au luat si pe Cuvioasa si s-au dus. Iar a doua zi, s-au oprit in insula Paros si, scotand robii la tarm, sedeau si se socoteau cu cat sa vanda pe fiecare. Iar Cuvioasa Teoctista, gasind bun prilej, a fugit in taina in padure, scapand prin aceasta din mainile lor. Deci, ramanand de atunci acolo, a trait fericita treizeci de ani cu rea patimire, luptandu-se cu foamea, cu gerul, cu arsita si hranindu-se cu ierburi si cu verdeturi salbatice si nevazand niciodata vreun om, in toata vremea aceasta, ci prin rugaciune numai cu Dumnezeu si cu Preacurata Nascatoare de Dumnezeu vorbind, prin care si vietuia.
        Si, dupa ce au trecut treizeci si cinci de ani, din dumnezeiasca iconomie, s-au dus la Paros niste vanatori ca sa vaneze, locul unde petrecea Cuvioasa, fiind un loc pustiu. Iar unul din vanatori, despartindu-se si cautand locul unde sa afle vanat, a intrat intr-o biserica a Nascatoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, sa vada cele ce sunt intr-insa. Si, dupa ce a vazut si s-a inchinat si a ridicat ochii sai in sus si, iata, a vazut in pamant, in partea dreapta a Sfintei Mese, ca o tesatura de panza de paianjeni, ce se clatina in vant. Si, fiindca voia sa mearga mai departe, ca sa cunoasca bine ceea ce vedea, a auzit un glas ce-i zicea: "Stai, omule, si nu te apropia ca ma rusinez a ma arata tie, fiind femeie eu". Iar vanatorul, inspaimantandu-se de napraznicul glas si temandu-se, cauta sa fuga. Iar dupa ce, cu greu si-a venit in sine, vanatorul a intrebat pe ceea ce a strigat: "Cine si de unde esti?" Iar Sfanta i-a raspuns: "Arunca haina ta ca sa ma acopar cu ea si apoi iti voi spune cele despre mine". Si vanatorul a facut indata dupa porunca. Iar Cuvioasa, luand haina si imbracandu-se, s-a insemnat pe sine cu semnul crucii si asa s-a aratat vanatorului, ca o vedere minunata si cu totul neasteptata.
        Ca parul capului ei era albit, iar fata ei negricioasa, carne pe trupul ei cu totul nu se vedea la ea, ci doar o piele care tinea si cuprindea legatura vinelor si a oaselor. Si, scurt zicand, tot trupul ei, nu se vedea trup, ci doar o umbra de trup. Deci, dupa ce Sfanta a povestit toata intamplarea ei, a rugat pe vanator ca, atunci cand iarasi va veni in insula ca sa vaneze, sa-i aduca o particica din Sfantul Trup si Sange al lui Hristos. Deci, cand s-a intors vanatorul, a adus cu sine dumnezeiestile Taine, pe care Cuvioasa luandu-le si facand rugaciune, s-a impartasit, multumind lui Dumnezeu. Iar vanatorul, ducandu-se la vanat, s-a intors degraba la Cuvioasa, pe care a aflat-o zacand moarta. Deci, sapand pamantul, pe cat s-a putut, si rugandu-se mult Cuvioasei sa mijloceasca la Domnul pentru dansul, vanatorul a ingropat-o pe ea in locul acela unde o aflase, slavind si binecuvantand pe Dumnezeu.

        Fericitul Ioan s-a numit Colov din pricina staturii, smereniei si ascultarii lui. Deci, lasand lumea, tanar fiind, a mers in Schit cu Daniil, fratele sau adevarat, si amandoi s-au facut calugari si, sezand in chilie, se nevoiau, ostenindu-se cu postul si cu rugaciunea. Iar, intr-una din zile, Ioan a zis fratelui sau Daniil: "Eu nu vreau sa ma mai ingrijesc de trup; de aceea, nici nu voi bea, nici nu voi mai manca bucate ce sunt gatite la foc, ci ca un inger fara de griji vreau sa petrec in pustie". Si, dezbracandu-si hainele sale, s-a dus din chilie. Insa in acea noapte a fost tare rece si, nemaiputand rabda, Ioan s-a intors la chilie si se grabea, batand in usa. Iar fratele sau, vrand sa-l mustre pe el, abia i-a raspuns: "Cine esti de te grabesti asa?" Si a zis: "Eu sunt Ioan, fratele tau; neputand suferi frigul, m-am intors ca sa-ti slujesc tie". Si i-a grait: "Nu-ti voi deschide, du-te de aici, demone, si nu ma ispiti pe mine, ca fratele meu este inger si de trup nu se ingrijeste, nici hrana nu-i trebuie". Deci, dupa ce s-a pocait, deschizandu-i, l-a primit pe el si i-a zis lui: "Frate, ai trup, deci se cade tie a patimi si a te ingriji pentru haine si pentru hrana".
        Iar dupa aceasta s-a dus Ioan la un mare staret teban, anume Pavel, si-i slujea lui. Si-l invata pe el despre ascultare. Iar dupa ce a fagaduit ca intru toate sa-l asculte pe staret, luand batranul un lemn uscat, l-a infipt in pamant cu un capat in sus si i-a zis: "In toate zilele sa-l uzi cu un vas de apa, pana ce va face rod". Si era apa departe de dansii, incat se ducea de seara si venea dimineata. Iar, vreme de trei ani facand aceasta, a inverzit lemnul si si-a dat rodul sau. Deci, staretul a dat fratilor in biserica din acest rod, zicandu-le: "Luati de mancati, acesta este rodul ascultarii".
]        Dupa aceea, iarasi i-a zis lui staretul: "In cutare loc am vazut gunoi de hiena. Du-te s-o aduci pe ea la mine". Ca era acolo o hiena rea si omora oameni si dobitoace. Si a zis Ioan: "Parinte, dar ce voi face de va veni asupra mea hiena?" Iar staretul, zambind, i-a zis: "De va veni asupra ta, sa o legi pe ea si sa o aduci aici". Deci, s-a dus Ioan seara acolo si, iata, a venit si hiena. Iar el, dupa cuvantul staretului, a inceput a o goni pe ea, zicandu-i: "Parintele mi-a zis mie sa te leg pe tine". Si, prinzand-o pe ea, a legat-o. Iar staretul sedea, asteptandu-l pe el. Si iata a venit, aducand hiena legata. Acesta vazand, staretul s-a minunat si, vrand sa-l smereasca pe el ca sa nu se mandreasca, luand un bat, l-a lovit pe el, zicandu-i: "Oare, caine mi-ai adus aici ratacitule? Dezleag-o pe ea". Si indata fericitul a dezlegat-o.
 

        Patria Cuviosului Simeon a fost Constantinopolul, traind in vremea dreptcredinciosului imparat Leon cel Intelept (886-912). Deci, pentru faptele lui cele bune si intelepciunea sa, s-a suit la vrednicia de magistru si de trimis imparatesc si avea multa cinste la imparatul. Asa, oarecand, au navalit arabii in Creta, cu oaste, si au pradat cateva sate si cetati. Atunci, imparatul a ales conducator pe acel mare si viteaz Himerie, impreuna cu care a trimis pe Cuviosul Simeon Metafrast, sa mearga soli la arabii care luasera Creta, dandu-le amandoura putere ca, sau sa-i supuna cu binele pe arabi sub imparatia Constantinopolului, sau sa-i piarda cu oaste prin razboi. De navalirea aceasta a arabilor pomeneste acelasi Metafrast, scriind viata Cuvioasei maicii noastreTeoctista din Lesbos.
        Deci, cu toate ca imparatul il iubea pe Cuviosul si-l cinstea, atat pentru intelepciunea si fapta lui buna, cat si pentru fireasca lui barbatie, pricepere si socotinta, ce le avea in razboi si pururea pomenitul Simeon nu inclina spre lucrurile acestea amagitoare, ci cugeta foarte mult sa paraseasca cele ale lumii acesteia si sa se faca monah. Deci, a zis catre imparatul ca, daca se va intoarce biruitor din Creta, sa-i faca un dar pe care el ar dori sa-l ceara; iar imparatul i-a fagaduit ca, fara impotrivire, ii va plini cererea. Deci, mergand in Creta impreuna cu Himerie, au vorbit, ca niste soli, inaintea stapanitorilor arabi si atat i-a imblanzit pe ei prin cuvintele sale cele intelepte, incat fara razboi i-au biruit si i-au silit sa plateasca bir imparatului...
        Deci, intorcandu-se biruitor la Constantinopol, s-au inchinat imparatului, iar Cuviosul l-a rugat sa-i dea lui darul ce i l-a fagaduit. Dar imparatul, nestiind ce are a-i cere, a dat lui Simeon mana de i-a sarutat-o (ca asa era obiceiul), socotind ca ii va cere aur sau oarecare cinste mai mare, precum obisnuiesc oamenii de lume, dar Simeon, iubitorul de Hristos, mai mult decat iubitorul de avutie, n-a cerut alta daruire de la imparatul decat sa-l lase sa se faca monah.
        Atunci, s-a mahnit imparatul, pentru ca avea a se lipsi de un barbat atat de intelept si de un ostean atat de viteaz. Si, neputand a-si calca fagaduinta, l-a imbratisat cu lacrimi pe dumnezeiescul Simeon si l-a sarutat zicand: "Mergi, fiule, cu mila lui Dumnezeu, Caruia roaga-te si pentru pacatele mele".
        Deci, dupa ce s-a facut monah si s-a izbavit de tulburarea lumii, Cuviosul a scris vietile sfintilor cate le-a aflat. Si, ca unul ce era bogat si avea putere si dar, a trimis oameni in felurite cetati si locuri, si i-au adus cate vieti de sfinti au aflat, pe care el iarasi le-a talcuit cu prea dulci ziceri, pentru care lucru s-a numit metafrast, adica talcuitor. Si, toate cate le-a scris, sunt intemeiate si fara greseala. Pe acestea si invatatorii italienilor le-au talcuit in limba italieneasca si-l au pe Cuviosul acesta Simeon in Sinaxarul lor, si-l praznuiesc ca pe un Sfant, ca mult s-a ostenit, atat pentru Domnul, cat si pentru Sfintii Lui.  

        Un oarecare om din Cipru a fost robit si, ducandu-l pe el in Persia, acolo l-au inchis pe el in temnita. Iar, scapand unii de acolo si venind in Cipru, parintii lui i-au intrebat daca nu cumva acolo l-au vazut pe dansul. Si, raspunzand, le-au spus lor ca a murit. Si inca noi, au zis ei, cu mainile noastre l-am ingropat pe el. Dar nu fusese acela de care l-au intrebat ei, ci altul care semana cu el; inca le spusese lor ziua si luna in care murise el.
        Deci, parintii ii faceau lui, ca pentru un mort, pomeniri, trei Liturghii pe an. Iar, dupa ce au trecut patru ani, omul acela robit, fugind de la persi, a venit in Cipru. Si i-au zis lui parintii sai: "Noi auzisem ca ai murit si iti faceam pomenire de trei ori pe an". Si, auzindu-i pe ei spunand aceasta, i-a intrebat pe ei, in care luna si in care zi faceau aceasta. Iar ei i-au spus: "La Sfanta Nastere a lui Hristos, la Sfintele Pasti si in Sfanta zi a Cincizecimii". Deci, el le-a zis lor:  "Intru aceste trei zile ale anului, venea la mine cineva in haine albe ca soarele si ma slobozea pe mine din lant si din temnita si umblam toata ziua si nimeni nu ma cunostea pe mine. Iar a doua zi, iarasi ma aflam purtand lanturi".

        Se cade a se face pentru cei morti, pomeniri: la trei zile, la noua zile si la patruzeci de zile, cu cantari, cu rugaciuni si cu milostenie la saraci. Deci, dupa trei zile, facem pomenire, pentru ca a treia zi dupa moarte omului i se schimba chipul. La a noua zi, facem pomenire, pentru ca de atunci incepe a i se risipi omului toata faptura, ramanand numai inima. Iar la patruzeci de zile facem pomenire ca atunci si inima incepe sa piara. Ca si la zamislirea omului, in acest chip se alcatuieste pruncul: a treia zi se inchipuieste inima, a noua zi incepe alcatuirea trupului, iar la patruzeci de zile toate madularele trupului incep a se inchipui.
        Deci, stiind dumnezeiestii Parinti ca pomenirile pentru cei morti, adica, milosteniile si slujbele, mare ajutor si folos dau celor adormiti, poruncesc tuturor sa faca aceasta la biserica, luand randuiala aceasta de la Sfintii Apostoli. Insa aceasta o graiesc pentru cei credinciosi. Pentru cei necredinciosi, insa, chiar de ar da cineva la saraci averea din toata lumea, nu va spori nimic, ca cel ce, cand era viu, a fost vrajmas lui Dumnezeu, aratat este ca si dupa moarte este lasat la mila lui Dumnezeu, ca nu se afla nedreptate la Dumnezeu. Ca drept este Domnul si iubeste si va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

• "Ce se întâmplã cu sufletul dupã moarte si cum poate fi el ajutat" de parintele Mitrofan.
• " Inmormantarea si pomenirile pentru morti" de Pr. Eugen Dragoi