Acesti Sfinti Apostoli, din cei saptezeci, au fost urmatori si ucenici ai Sfantului Apostol Pavel, slujind acestuia la raspandirea adevaratei credinte in Hristos, in locuri diferite: Sfintii Arhip, Filimon si Apfia lucrand in cetatea Colose din Frigia, iar fericitul Onisim la Roma, slujind adica Domnului, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel insusi si insotindu-l pretutindeni.
        Pentru aceasta slujire, Sfantul Arhip este cinstit de Sfantul Pavel cu numele de "impreuna ostean cu noi", precum sta scris in Epistola catre Filimon, din Biblie (Filimon 2). In aceeasi Epistola, dregatorul Filimon este zugravit ca un fiu duhovnicesc si prieten adus la credinta de insusi marele Apostol, in casa caruia era Biserica crestinilor din Colose si este pretuit de Apostol ca "iubitul Filimon, impreuna lucrator cu noi" (Filimon 1), iar Sfanta Apfia, sotia lui, este numita "sora Apfia" din cauza vredniciilor ei (Filimon 2). La 15 si 19 februarie din acest Prolog, sta scris cum, prin credinta in Hristos, Sfantul Onisim, din sclav, ajunge Apostol al Domnului si, din raufacator, frate egal in vrednicie cu fostul sau stapan, Filimon.
        La randul ei, Traditia Bisericii ne spune cum toti membri acestei familii de ucenici ai Sfantului Apostol Pavel au fost sfintiti "episcopi calatori" la sfarsitul vietii marelui Apostol, in timp ce "sora Apfia" isi sfintea viata, slujind fratilor de credinta in Biserica din casa ei. In sfarsit, tot din Traditie stim ca, precum au slujit in locuri diferite, asa au si patimit, pentru credinta, in locuri diferite. Cei din Colose, impreuna cu Sfanta Apfia, au patimit pe vremea nebunului imparat Neron (54-68), fiind ucisi cu pietre de pagani, la sarbatoarea Artemidei din Efes, pentru marturisirea credintei lor in Hristos, din cetate in cetate. Iar Sfantul episcop Onisim a fost prins, propovaduind imparatia lui Hristos, din cetate in cetate, pe vremea prigoanei lui Domitian (81-96), cand, rabdand multe chinuri, i s-a taiat capul. Si asa cu muceniceasca moarte, au trecut Sfintii catre Dumnezeu.

        Acestia s-au nevoit pe vremea imparatiei lui Alexandru Sever (223-235). Sfanta Cecilia s-a nascut la Roma din parinti luminati, dar inchinatori la idoli. Auzind ea de propovaduirea Sfintei Evanghelii, a crezut in Hristos si a pus gand in inima ei sa nu se marite, ci sa se pazeasca curata, inchinandu-si fecioria ei lui Hristos Dumnezeu. Insa, fara voia ei, parintii au insotit-o prin nunta cu un tanar de bun neam, dar necredincios, anume Valerian. Drept aceea, Sfanta Cecilia inca din prima zi de casatorie, descoperi sotului ei, ca si-a inchinat fecioria ei Domnului Hristos si izbuti sa-l induplece pe el ca sa vietuiasca impreuna in curatie, indreptandu-l spre credinta in Hristos. Puse deci inceputul cel bun, cerand si primind Sfantul Botez din mainile Sfantului Urban, episcopul Romei din acea vreme (223-230), intr-una din catacombele Romei, pe calea Apia, locul unde se adunau crestinii pentru Cuvantul Domnului, pentru Sfintele Taine si pentru rugaciune. La ransul sau, Valerian intoarse la credinta pe Tiburtie, care ii era frate bun. Si la atata fapta buna s-a inaltat Tiburtie, incat si cu ingerii vorbea in toate zilele.
        Valerian si Tiburtie, care se facusera vestiti pentru milostenia lor la saraci si prin nevointa lor de a inmormanta pe fratii crestini morti pentru Hristos, nu intarziara a fi parati si, fiind prinsi, eu fost dusi inaintea guvernatorului cetatii, Almatie. Deci, marturisind ei pe Hristos, au fost dati de acesta in seama comandantului Maxim, ca sa le taie capetele. Dar acesta, daca vazu ingeri petrecand si purtand la cer sufletele celor doi Sfinti Mucenici, ca pe niste odoare, a crezut in Hristos, el si toata casa lui. Cat despre Sfanta Cecilia, ea a fost inchisa intr-o baie foate tare infierbantata si, nelasand-o sa iasa de acolo vreme de trei zile, nu pati nimic rau. Dar, stand tare in credinta, din porunca guvernatorului Almatie, acolo in baie i se taie capul si a fost inmormantata in cimitirul Calist din Roma.
 

        Am auzit ca este oarecare cetate mare ai carei cetateni aveau de la cei vechi obicei sa primeasca pe un strain, care sa nu cunoasca legile cetatii lor, nici obiceiurile lor sa nu le stie nicidecum si pe acesta si-l puneau imparat peste ei. Si, astfel, acesta lua toata stapanirea si tinea toata puterea, pana ce sfarsea un an. Dupa aceea, fara de veste, in zilele cand era mai fara de grija si se hranea din destul, socotind el ca imparatia lui in veac petrece, se sculau asupra lui si, luand dupa dansul haina cea imparateasca, il batjocoreau pe el gol, prin toata cetatea, si il trimiteau in surghiun departe, intr-o mare insula pustie, unde nu era nici hrana, nici haina, fara numai rea patimire, incat nici o nadejde nu mai avea el de hrana si de haina, ci totdeauna numai suferinta, fara nadejde de mai bine.
        Deci, oarecand, dupa obiceiul cetatenilor acelora, au pus imparat pe un alt om care, insa, avea multa cunostinta in sine si purtare de grija, ca nu la fel cu ceilalti, sa-l rapeasca si pe el, la implinirea anului. Ca acesta, neravnind indestularea ce i s-a facut deodata, neravnind nici pe imparatii care au fost mai inainte de el si rau au fost izgoniti, nepurtand grija, acesta in nevointa si in grija isi avea sufletul, cum adica s-ar chivernisi mai bine pe sine. Deci, sfatuindu-se cu sfetnici intelepti, a luat cunostinta de la ei, de obiceiul acelora si de locul cel de surghiun; ca i se cuvenea lui, cu drept cuvant, fara de inselare a fi instiintat de toate.
        Dupa ce dar, s-a instiintat de aceasta, ca adica, oarecand, intru aceeasi insula va fi si el surghiunit si de imparatie lipsit, deschizand visteriile sale, pe care inca le avea intru a sa stapanire, neoprit si-a luat de cheltuiala aur si argint si multime de pietre de mult pret, le-a dar la slugile sale credincioase si le-a trimis in insula aceea, unde avea sa fie si el surghiunit. Iar sfarsindu-se anul cel hotarat, s-au sculat cetatenii si luandu-l, l-au trimis gol in surghiun, unde erau si ceilalti imparati vremelnici, dar nerecunoscatori. Acesta insa, cu bogatia cea mai inainte trimisa, petrecea de-a pururea in indestulare, avand hrana, si bautura si fiind slobod de toata frica acelor cetateni necredniciosi si rai. Iar talcuirea este aceasta: Prin cetate, adica, fratilor, sa intelegeti lumea aceasta trecatoare, iar prin cetateni, pe incepatoriile si stapniile dracilor, care stapanesc lumea si intunericul acestui veac, care ne amagesc pe noi cu desfatari si cu inselatoare bogatie, cu mancarile si bauturile vietii acesteia, punandu-ne in minte totdeauna, ca viata aceasta, trecatoare si vremelnica, este nestricacioasa. Iar prin imparati, sa intelegem pe drepti si pe pacatosi si pe fiecare din noi, care vietuind in lumea aceasta, unde moartea venind fara de veste, ne rapeste si ne duce in insula cea mai inainte-zisa, adica in celalalt veac. Si de vom fi vietuit bine, in viata aceasta, cu fapte bune, cu credinta si cu blandete, cu infranare si cu milostenie, cu post si smerenie, apoi ne vor lua pe noi ingerii blanzi, in viata cea vesnica, iar de vom vietui rau, cu fapte spurcate, ne vor lua pe noi ingeri infricosati si ne vor da pe noi dracilor nemilostivi si, asa, ne vor duce pe noi in fundul iadului si in muncile cele gatite lor, precum zice Scriptura. Va lua fiecare dupa faptele sale. Deci, acestea stiindu-le, sa ne infranam trupul de desfranare si sufletul de betie, inima de gandirea semeata si de la iubirea de argint, limba de la multa graire si de la clevetire, mainile de la furtisag si de la razboi si sa primim a face numai faptele bune, cu care vietuind, vom dobandi vesnica viata.
 

        Mantuitorul numeste "multe lacasuri" (Ioan 14,2) ale Tatalui, masurile deosebite de intelegere ale mintii celor ce se salasuiesc in lumea de dincolo, vreau sa spun, adica, despartirile si deosebirile intru care se vor desfata ei cu mintea. Ca nu cu deosebirea locurilor a zis "multe lacasuri", ci cu treptele darurilor. Ca precum fiecare se desfateaza de razele soarelui acestuia simtit, dupa curatia puterii celei vazatoare a ochiului si, precum intr-o casa un felinar straluceste o singura lumina, neimpartindu-se in multe straluciri, asa si in veacul cel ce va sa fie, toti dreptii se vor salasui intr-o singura bucurie cu nedespartire. Si fiecare, dupa masura sa, este luminat de un singur soare gandit, si dupa vrednicie, gusta bucurie si veselie ca dintr-un singur aer un singur loc, un singur scaun, o singura privire si o singura forma. Si nu vede cineva masurile celui ce il intrece, nici ale celui mai jos decat dansul, ca nu, vazand darul cel covarsitor al prietenelui, sau lipsa sa, sa se faca lui acestea pricina de intristare si de mahnire. Sa nu dea Dumnezeu sa fie una ca aceasta acolo unde nu este intristare, nici suspin, ci fiecare se veseleste inlauntru, dupa darul cel dat lui, dupa masura sa. Asa este randuiala Imparatiei, asa este si randuiala gheenei si nu este alta randuiala, care sa mijloceasca intre ele, fara numai felurimea deosebirii rasplatirilor.
        Si daca aceasta este adevarat, precum si este adevarat, apoi ce lucru mai nebunesc este si mai fara de minte decat cei ce zic: "Destul imi este sa scap de gheena, ca, de a intra in Imparatie, nu duc grija! Ca a scapa de gheena, aceasta este insasi intrarea in Imparatie. Precum si, a cadea in Imparatie, este a intra in gheena". Ca nu ne-a invatat pe noi Scriptura ca sunt trei locuri! Ce, dar, ne-a invatat? Iata: "Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, va pune oile, adica de-a dreapta Sa, iar iezii de-a stanga! Ca n-a zis trei randuieli, ci una de-a dreapta si una de-a stanga. Si a despartit hotarele lor, dupa salasurile lor, zicand: "Ca pacatosii se vor duce in osanda vesnica, iar dreptii in viata vesnica vor straluci ca soarele". Si iarasi: "Vor veni de la rasarituri si de la apusuri si se vor aseza in sanurile lui Avraam, in Imparatia cerurilor, iar fiii imparatiei vor fi aruncati intru intunericul cel mai din afara, unde este plansul si scrasnirea dintilor" (Matei 8,1). Dumnezeului nostru slava!